Despre prezența la Călărași a lui Nicolae Iorga s-au scris multe pagini până acum, atât în monografii și lucrări de specialitate, precum și în diverse articole publicate în reviste de istorie sau pe blogurile personale(vezi, spre exemplu, Istoria regăsită, blogul prietenului Nicolae Țiripan). În toate scrierile însă la care am făcut referire se preciza că Nicolae Iorga a venit pentru prima oară la Călărași în septembrie 1910, atunci când a participt la ședința de relansare a activității Filialei locale a Ligii Culturale și când a susținut în Sala Parcului comunal o importantă expunere despre necesitatea Unirii tuturor românilor.

Studiind recent articolele din ziarul călărășean “Deșteptarea Ialomiței”, am găsit în nr. 42 din 24 iunie 1904 un interesant material semnat de Nicolae Iorga și intitulat CĂLĂRAȘI. După lecturarea acestuia am constatat că de fapt era vorba despre un extras din cartea savantului român intitulată “Drumuri și orașe din România”, lucrare care doar ce fusese publicată la București de către editura Minerva.

Articolul în cauză consemnează impresiile lui Nicolae Iorga în urma unei călătorii efectuate la Călărași și Silistra după anul 1900. Din verificările efectuate de noi, vizita respectivă cel mai probabil a avut loc în anul 1903, atunci când Nicolae Iorga revine în București, după o   cercetare de aproape doi ani a  arhivelor de la Budapesta și din Ardeal. Vizita lui la Călărași și la Silistra trebuie văzută și în contextul în care Nicolae Iorga din anul 1903 începe o strănsă colaborare cu Revista tradiționalistă “Sămănătorul” unde va publica mai multe articole ce vor fi apoi incluse în cartea editată în anul 1904 de Editura Minerva.

Redăm, pentru cititorii blogului nostru, câteva pasaje din materialul publicat în ziarul “Deșteptarea Ialomiței” din 24 iunie 1904, lăsându-vă pe dumneavoastră, cititorii mei, să apreciați atât frumusețea literară a descrierii lui Nicolae Iorga, cât și diferențele existente între aspectul edilitar al Călărașiului și al Silistrei la începutul secolului XX.

“Un vechi sat și schelă neînsemnată din care Știrbei-Vodă a voit să facă un oraș, un port, o capitală de județ, Călărașii purtară întâi numele domnului întemeietor(Orașul Știrbei – nota ns.), dar după încetarea Domniei acestuia se întoarseră la vechea numire(cea de Călărași – nota ns.). Știrbei Vodă se cheamă astăzi numai o stradă principală și gimnaziul.

Intrarea în Călărași pare să arate că planurile lui Știrbei n-au fost tocmai bine atinse. O șosea se întinde printre case mici, printre magazii de lemn unde se drămăluiesc grânele de țărani care strigă tare numărul banițelor pe care hambarul le primește sau le restituie. În dreapta pleacă încă o ulicioară de sat sărac.

Dar iată, în sfârșit, o clădire mare deasupra căreia stă scrisă o deviză de învățătură – gimnaziul. Apoi ceva mai departe, într-un parc, o alta deosebit de frumoasă: Palatul administrativ, care reproduce liniile micșorate ale uneia din marile spitale bucureștene(Iorga face referire la Spitalul Colțea – nota ns.).

Pe când în lat două lungi străzi înșiră provălii mărunte, Strada Mare se desfășoară largă, cu case dintre care multe au două rânduri și o înfățișare plăcută. Aici și în alte părți ale orășelului oglindesc trecătorului vile gospodărești, despărțite de stradă prin cochete grădini de flori.

E un oraș creat de curând: aceasta o arată sistemul câmpean al străzilor, tăiate fără cruțare față de un trecut cu totul umil.

Capitală de județ, el a primit podoabele de edificii publice ale acestora. Schelă frecventată cum se vede din șlepurile ce așteaptă încă și la această vreme, Călărașii durară prăvăliile multe și înțesate, care sunt o podoabă…

Gândul de a merge la Silistra mă ispitește. Aici au stat acum cinci sute de ani căpitanii lui Mircea Organizatorul, de aici a pornit dominația unor pași care porunceau până la Belgrad, spre apus, iar spre miazănopate și răsărit pănâ la Nistru. Aici se află astăzi unul din orașele însemnate ale Bulgariei, trezite din nou la viață…

Un luntraș grec, venit din Constantinopol și așezat în Călărași, unde o româncă îi dete copil pentru zilele cărunte, oferă pentru călătorie, pe care o face și un vas al Statului român, barca-i solidă și curată de castan. Îl ajută un vâslaș român și altul pe care culoarea feței lui frumoase îl destăinuiește a fi țigan.

Pornim pe apa Borcei, o lată dungă de argint, între maluri joase de lut, acoperite numai pe alocuri de sălcii, ale căror foi albe s-au grămădit în covoare înnoite…

Am ajuns în fluviu. În față se văd înălțimile împădurite, care până la cutare crestătură în dealuri sunt ale Dobrogei noastre, în care se deosebesc pereții albi ai cazărmii din Ostrov. De la crestătură înainte e Bulgaria și tocmai la capăt, în zarea apusului, într-un nor de  fum albăstriu, răsar minaretele Silistrei…

Am ajuns la Silistra. Debarcaderul e un maidan de lut cleios, sămănat cu coceni, cu pae și cu gunoaiele cele mai respingătoare. În stânga se mai pitulează frânturi de ziduri de piatră sau mușuroaie buruenoase care acoperă rămășițe îngropate al acelorași pereți de apărare. Mai încoace sunt case negre de lemn și înaintea unei mici clădiri de piatră așteaptă un jandarm cu șapcă rusească, lampasuri roșii, pe o manta sură. El dă lămuriri în românește și cercetează pașapoartele. Mai departe un fel de magazie cu geamlâc arată prin crucea înfiptă pe fațadă că e o biserică, biserică fără turn și singura care se vede…

Casă din Silistra la începutul secolului XX

Și acum luntrașul grec… mă duce… prin străzile strâmbe, sămănate neregulat cu bolovani ce frâng picioarele… Pe un mic tăpșan se vede, ce e drept, o mare școală de institutori, cu pereți suri, triști, dar aici se opresc clădirile noi ale noului stat bulgar. Încolo e pretutindeni vechiul trecut turcesc…

Turcul rămâne totuși, prin tipul și îmbrăcămintea sa, stăpân în această cucerire a strămoșilor săi. Turbanele stau la cafenele cu șoproane, ele răsar din cele mai multe căsuțe, ele dau culoare și caracter ulițelor. Copiii aceia cu ochi mari negri, cu sprâncenele arcate, fetițe cu cozile lăsate pe spate care-și înfășoară trupșorul în scurteici colorate și în șalvari solemni, toți acești mititei care-ți aleargă înainte strigând cu o admirabilă îndărătnicie…

Turci din Silistra la începutul secolului XX

Pornim spre Călărași sub ultima rază a apusului ruginiu care înflăcărează pentru ultima oară apele și apoi se stinge.

Luntrea fuge acum spre noi mânată de vâsle ce despică plescăind apele desăvârșit de liniștite ale Dunării… Sus în cerul adânc e o nesfârșită sclipire de stele…

Călărașii scânteiesc de la început în luminile țărmului. Apoi străzile se desfac în alte șiruri drepte de lumini. Casele par înalte, impunătoare și granitul străzilor largi e de o curățenie exemplară. Din toate se desprinde un spirit de orânduială cochetă, de organizare aleasă.”