Nu peste mult timp anul 2023 va intra în istorie și poate peste ani cineva se va gândi să realizeze o retrospectivă a evenimentelor și faptelor noastre, cu bune și mai puțin bune.

            La rândul nostru, încercăm să privim uneori în urmă și să inventariem acțiunile înaintașilor noștri, fără de care poate că astăzi am fi fost  un pic mai săraci, cel puțin în amintiri.

Iată de ce pentru cititorii blogului meu mi-am propus să mă întorc în urmă cu un secol și să vedem ce se întâmpla la Călărași  în anul de grație 1923, atunci când greutățile provocate de Primul Război Mondial erau pe cale de a fi depășite, iar beneficiile realizării Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 începuseră să-și facă simțită prezența în viața politică, economică și socială a statului român în ansamblu și a fiecărei localități în parte.

• Pe 7 ianuarie 1923 ziarul Adevărul scria că la Călărași vremea ținea cu oamenii săraci care duceau lipsă de lemne. “Temperatura e neobişnuit de ridicată, aşa că nici noaptea nu e îngheţ. De vre-o două  săptămâni o ceaţă groasă învăluie totul.”

• Pe 28 ianuarie 1923 se înființa la Călărași Organizația județeană de Ialomița a Partidului Național Român de sub conducerea marelui patriot și om politic Iuliu Maniu. Președinte era ales Mihail Cantacuzino, fostul lider local al Partidului Conservator care se autodesființase. Din Comitetul de conducere făceau parte alți intelectuali de frunte ai orașului: Vasile N. Stanciu, Tiberiu Chiril, Nicolae Țopescu și Al. Nițescu.

• Din inițiativa preotului Gh. N. Ionescu, la 1 martie 1923 era inaugurată Biblioteca “Candela” a Bisericii Sf. Nicolae din Cartierul Măgureni.

• Duminică 4 martie 1923 s-a ţinut în satul Mircea-Vodă şedinţa Cercului cultural format de învăţătorii din satele şi comunele: Mircea-Vodă, Călăraşii Vechi, Cuza-Vodă, Cuza-Vodă Nou şi Cacomeanca. S-a discutat despre predarea exerciţiilor intuitive, ştiinţelor naturale şi despre muzeul local.

• În urma unei discuții cu ministrul Instrucțiunii Publice, dr. C. Angelescu, la începutul lunii martie 1923 la Călărași se constituia Comitetul pentru colectarea de fonduri în vederea construirii  localului Școlii Normale de băieți(actualul local în care funcționează  Liceul agricol Călărași și Facultatea de management și dezvoltare rurală).

• Duminică 11 martie 1923 pe terenul sportiv din faţa Regimentului 20 Artilerie avea loc meciul de fotbal  dintre echipele locale  „Tricolorul“ și  „Dacia“. Meciul s-a terminat cu rezultatul de 3-1 pentru echipa “Dacia”.

• Pe 13 martie 1923, marele actor Constantin Tănase, cu excelentul său ansamblu de comedie, susținea o singură reprezentaţie la Călăraşi cu piesa „Minunică“.

• Pe 25 martie 1923 era prezent la Călărași basarabeanul Ion Buzdugan, fostul secretar general al Sfatului Țării de la Chișinău care votase Unirea cu România în martie 1918. El a participat la întrunirea Opoziției Unite care a avut loc în Sala “Codrat Marinescu”.

• Pe 30 martie 1923, satul Mircea Vodă, înființat în anul 1894, devenea comună de sine stătătoare. Până atunci aparținuse de comuna Călărașii Vechi.

• Pe 8 iunie 1923 Prefectura de la Călărași publica următorul anunț: „Se aduce la cunoştinţa generală că în ziua de 5 Iulie 1923, orele 11 dimineaţa, se va ţine licitaţia publică la Prefectura judeţului Ialomiţa, pentru darea în antrepriză a construcţiunei ÎMPREJMUIREA TERENULUI PALATULUI AD-TIV DIN CĂLĂRAŞI cu fondaţie şi soclu de beton, stâlpi de beton armat, între stâlpi panouri de fier din sârmă împletită, a cărei valoare se urcă la suma de 600.000 lei.”

• Sâmbătă, 16 iunie 1923, Iuliu Maniu venea pentru prima dată la Călărași, însoțit de alți lideri ai Partidului Național Român. A doua zi a avut loc o grandioasă întrunire politică în curtea Sălii Codrat Marinescu. Au participat peste 2000 de simpatizanți, ziarele vremii menționând că a fost cea mai mare întrunire politică organizată până atunci la Călărași.

Iuliu Maniu și Mareșalul Alexandru Averescu, două mari personalități ale României interbelice prezente la Călărași în anul 2023

• Pe 19 iulie ziarul “Universul” publica următoarea informație: “D-na Ecaterina Medigreceanu, d-nii D. Popescu şi Petre Balaciu, mari proprietari, au donat orașului Călăraşi casele părinteşti de pe strada Mihai-Viteazu cu scopul de-a servi ca local unei şcoale primare de fete. Viitoarea şcoală va purtă numele defuncţilor părinţi ai celor trei donatori: „Ana şi Marinache Popescu”. Casele sunt dintre cele mai frumoase şi solide ce există în oraşul nostru.” Astăzi în casele respective funcționează Direcția județeană pentru cultură și patrimoniu national.

• Sâmbătă 11 august 1923 sosea la Călărași mareșalul Averescu, care a înoptat la profesorul I. F. Buricescu, fost prefect. A doua zi, duminică 12 august, în Grădina Codrat Marinescu, mareșalul a luat parte la un mare meeting al Partidului Poporului, după care a plecat spre Slobozia, fiind condus până la Gară de o mulțime de călărășeni.

• Înființat în septembrie 1919 ca liceu particular, începând din septembrie 1923 Liceul de fete Sf. Gheorghe din Călărași era trecut pe cheltuiala statului devenind unitate de învățământ public.
• Pe 8 septembrie 1923 făcea prima  vizită canonică la Călărași episcopul Ilarie Teodorescu al Constanței, eparhie de care aparținea la vremea respectivă și fostul județ Ialomița.

• Pe 19 septembrie a izbucnit un violent incendiu la Bâlciul din Călărași. Presa vremii relata: „Incendiul s-a întins cu iuţeala fulgerului şi în câteva clipe aproape toate prăvăliile de cojocărie, care erau de scânduri şi învelite cu poloage şi rogojini an fost cuprinse de flăcări. Au ars complet 12 prăvălii pline cu căciuli, cojoace, piei de astrahan, etc Panica a fost de nedescris. Țipete grozave şi vaete răsunau în văzduh şi la un moment dat se credea că întreg bâlciul va cădea pradă flăcărilor. Pagubele trec de suma de 5 milioane lei.”

• ZiarulViitorul publica pe 22 decembrie 1923 un interviu cu primarul liberal de la Călărași, Athanasie Popescu Ulmu, despre starea edilitară a orașului la sfârșitul anului 2023. Iată ce declara primarul: “Din capul locului trebuie să mărturisesc, că nici în timpul anilor dinainte de război şi nici în primii ani de după război, nu s-a executat nicio lucrare edilitară, de primă importanţă. Reuşind să dispun de un budget real la venituri, prima mea grijă a fost pavarea străzilor care lăsau mult de dorit, mai ales în cartierul Volna. Şi astfel prin munca d-lui inginer al oraşului Săndulescu, am executat următoarele lucrări: Am împietruit cu pietriş de râu străzile Gheorghe Lazăr, Tudor Vladimirescu, Griviţa, Plevna, Rahova şi Viitorul, în lungime totală de 2000 m.; în prezent se lucrează strada Dorobanţilor, am împrejmuit cimitirul pe o lungime de 1000 m., am făcut reparaţii la clădirile comunale şi anume la patru şcoli primare, palatul primăriei, cazarma de pompieri, abator, cazarma serviciului de curăţenie.”

CĂLĂRAȘI – ORAȘUL BĂRĂGANULUI(I)

Pe 22 și 23 septembrie 2023 Primăria și Consiliul Local au pregătit un Program de manifestări cultural-artistice dedicate marcării ZILELOR CĂLĂRAȘIULUI, eveniment care în acest an este dedicat  aniversării a 428 de ani de atestare documentară a urbei de la cotul Borcei și celor 190 de ani de când Călărașiul a fost investit în calitatea de capitală a fostului județ Ialomița.

Vin și eu în întâmpinarea acestor evenimente  și ofer prietenilor spre lecturare, în două episoade, câteva fragmente deosebite dintr-o pagină de ziar publicată în anul 1938 în revista bucureșteană “Universul literar” sub titlul CĂLĂRAȘI – ORAȘUL BĂRĂGANULUI, sub semnătura lui Dan Bălteanu, un ziarist originar din Fetești, care-și făcuse studiile liceale la Liceul Știrbei din Călărași. Ilustrez acest prim episod cu patru desene ale unor clădiri emblematice din oraș, care există și astăzi. Precizez că desenele respective au fost publicate în anul 1901 în ziarul “Universul”.

De câte ori am avut prilejul să cobor în gara acestui oraş, gară obişnuită prevăzută cu plopi, ederă, bănci şi “cheferişti“, am încercat oarecare sfială. Oraşul acesta întotdeauna m-a privit ca pe un duşman, încruntat. Chiar atunci când, în dosul gării, birjarul improvizat, cu bici rudimentar, cai costelivi şi birjă veche, mă poftea, după ceremonialul obişnuit, în caleaşca lui, vedeam caii ciulindu-şi urechile şi auzeam birja scârţâind din toate încheieturile, parcă spunând:

— Ăsta-i ăla !!…

Şi până la destinaţie, pe str. Cantacuzino, alegea parcă întra-dins toate gropile şi toate pietrele…

Călărașiul este astăzi un oraș frumos care păstrează, ca orice oraş de provincie, pecetea patriarhală a altor vremuri. In vâltoarea lui svâcnindă, lumea bloc-hous-urilor n-a avut încă ce căuta. Fiecare casă e simplă, are grădiniţă, pomi şi cișmea.

Clădirea Liceului Știrbei – 1881

Existenţa lui ca oraş nu e prea veche; deabia şi-a serbat în 1933, centenarul… În 1829, după pacea de la Adrianopol a fost scos de sub stăpânirea otomană trecând  sub stăpânirea rusească. Şi pentru că interesele lor au dictat aşa, în 1833, ruşii mută capitala Ialomiţei de la Urziceni la Călăraşi, cu ofisul Nr. 73 din 14 Aprilie, unde a rămas până azi. Tot în acest an se înfiinţează întâiul Consiliu comunal compus din: comerciantul Răducan Ceauşescu, logofătul Tănase Patentarul, polcovnicul Grigorie Poenaru, chir Dumitru Stoica şi Pană Băcanul.

De-atunci oraşul a început să se desvolte şi a jutat şi de faptul că se află pe malul Borcii, a reuşit să capteze întreaga viaţă economică a Bărăganului. Astăzi el este grânarul Bărăganului…

Biserica Alexe – 1885

Călăraşul este prin excelenţă, un oraş provincial. Se bucură de toate calităţile ca să se numească astfel; are două grădini publice: aşa zisul parc, aşezat pe m alul Borcii, în imediata apropiere a portului, ca şi grădina Palatului, numită astfel fiindcă în mijlocul ei se află situat Palatul tribunalului de Ialomiţa, una din cele mai frumoase clădiri ale oraşului. Este o grădină aranjată după toate cerinţele esteticei moderne, cu alei semănate cu pietriş, eu boschete tainice, cu lampioane moderne.

Primăria – 1886

                Totuşi parcul se bucură de mai multă trecere. Aici se joacă popice, tennis, se bea bere gulerată şi se consumă mici; tot aici, Joia şi Duminica, cântă muzica Regimentului 23 infanterie. În aceste zile, afluenţa în parc este considerabilă. Atunci toată lumea este egală. Pe aleiele lui cu pietriş fin se plimbă, cot la cot, bogatul cu săracul, unii consumând bomboane sau fumând ţigări de la „1 leu în sus“, alţii luptând cu Naţionalele şi cu seminţele prăjite. Parcul este un mare debuşeu al seminţelor prăjite! Dacă ai doi lei, ţi-ai umplut buzunarele doldora şi trei ore să tot faci pe papagalul. Această ocupaţie a intrat în sângele călărăşanului, ajungând în ceea ce priveşte „rosul“, la perfecţiuni pe care nu le pot egala nici cele mai complicate maşini, dacă există aşa ceva.

În acest parc binecuvântat şi de Dumnezeu şi de autorităţi, se înfiripă primele idile, se sparg cele vechi, se refac altele, se pun la cale chefuri, se bârfeşte, se complotează, se râde, se fac farse. Duminca clientela parcului se măreşte prin numărul militarilor de la cele 3 regimente locale, cât şi prin al acelora veniţi din Măgureni sau Volna, două „suburbane“ ale Călăraşiului…

Grădina Palatului este mai dosnică. Aici nu vin decât amatorii de linişte, îndrăgostiţii aflaţi într-un anumit stadiu şi cei de prin imediata apropiere.

Palatul administrativ și de justiție – 1896

Dar Parcul reprezintă nodul vital al oraşului, căci se află în vecinătate imediată cu „Principala“ aşa cum e botezată mai pe scurt, strada Ştirbei Vodă. E o stradă nu prea largă, cu trotoare înguste, aproximativ pavată, pe care se înşiră, de-o parte şi de alta, câteva magazine cu vitrine simandicoase, Primăria, o cofetărie sau două, cafenele și tutungerii, două librării, etc.

Călărăşeanul care se respectă, de îndată ce soarele lunecă spre asfinţit, îşi face apariţia. Până atunci a stat sau la strand, pe malul celălalt al Borcii, sau vârît în bârlog cetind, jucând table sau făcând altceva. Şi nu iese pe Principală ca să vadă ceva nou, căci pe Principală nimic nu se schimbă de la an la altul ci fiindcă acesta a devenit un obiceiu, un instinct, moştenit din tată în fiu.

Aici elegantele oraşului îşi arată pentru întâia oară toaletele, socrii ginerii ori nurorile, ofiţerii siluetele şi uniformele. Streinii de localitate tot aici sunt aduşi de către rude sau prieteni. Devii o persoană aproape oficială, dacă primeşti botezul acestei simandicoase străzi. Altminteri rişti să rămâi un ilustru necunoscut.

Pe „Principală“ nu se prea ţine seamă de etichetă. Nu-i nimic dacă cineva, din greşeală, te-a călcat pe bătătură; îl blestemi dacă vrei, în gând, dar eşti obligat (aşa cere protocolul!) ca atunci când ţi se spune mieros „pardon ?“, să-i răspunzi, cu surâsul cocoţat la acelaşi potenţial: „nu-i ni ­ mic!“. Dacă nu ţi se spune nimic, îl poţi privi ca să-l ţii minte şi să-i faci la fel, căci e cu neputinţă să nu te ciocneşti cu el măcar odată, până când strada începe să se deşerte de lume.

Mai eşti nevoit să fii gata în orice moment să răspunzi la saluturi, sau să saluţi în dreapta şi în stânga; altfel n-ai ce căuta acolo. De aceea călărăşeanul, din spirit practic, m-ai ales tineretul — clientela de toate zilele a „Principalei“ — nu prea poartă pălărie, căci ar însemna să şi-o distrugă în cel mult două săptămâni…

După ce a trecut ora plimbării care e aceeaşi cu ora mesei, călărăşenii, unii făcând popas pe la poarta vreunei fete frumoase, pornesc spre case. Apoi apar, după o oră, o oră şi jumătate, în parc… De la ora 9 seara în sus, străduţa care coboară de pe Principală în parc, geme de plimbăreţi. Târziu de tot, când ceasul de la Palat bate miezul nopţii şi când muzica şi-a împachetat toate instrumentele, atunci forfota parcului se destramă înspre toate colţurile, stăruind până când tăcerea se aşterne, stăpână deplină, pe viaţa adormită a oraşului…-Va urma-

            În urmă cu 190 de ani, atunci când, la 18 aprilie 1833, se dispunea investirea Călărașiului în calitatea de reședință a fostului județ Ialomița,  Sfatul Administrativ al Țării Românești le cerea Ocârmuirii(Prefecturii) județului, Tribunalului și Poliției să se mute de la Urziceni la Călărași, noua capitală a județului. Conformându-se ordinului, în luna mai 1833 Ocârmuirea județului se instalează într-una din căsuțele mai arătoase pe care Comisia locală reușea să o identifice pentru nevoile celei mai importante instituții județene.

            Până în octombrie 1896, când  se mută în localul propriu, în care funcționează și astăzi, construit în Piața din Centrul orașului de antreprenorul Giusepe D. Ciconi, Prefectura județului a funcționat în mai multe localuri private, dintre care cel mai vestit a fost  Hotelul Doicescu, aflat la interesecția fostelor străzi Scânteia și 6 Martie, unde călărășenii își amintesc că la parter a funcționat Magazinul “Doi iepurași”, demolat la începutul anilor ’80.

            Ziarul local Gazeta Ialomiței din 15 septembrie 1896 aducea la cunoștința călărășenilor că Palatul administrativ și judeătoresc “este aproape terminat și la sfârșitul lunii octombrie autoritățile se vor muta într-ânsul. Planul general al Palatului a prevăzut 51 încăperi pentru a servi Prefecturii, Consiliului județean, Tribunalului, Curții cu Juri și Corpului portăreilor.” Prefectura a funcționat în acest local până în anul 1952, când a fost desființată și în locul ei aici au fost instalate noile instituții înființate de regimul comunist. Începând din ianuarie 1990, odată cu reînființarea Prefecturii județene, aceasta a fost reinstalată în localul ce-i fusese destinat încă din anul 1896, devenit, între timp, monument istoric.

            În cei aproape 130 de ani de existență, asupra localului Prefecturii de la Călărași au fost executate mai multe lucrări de reparații și modificări aduse aspectului interior și exterior. Un prim set de lucrări de reparații a avut loc în anul financiar 1912/1913, atunci când prefectul conservator Alexandru Negutz a dispus împrejmuirea incintei Prefecturii cu un gard de beton și plasă metalică(care există și astăzi). Totodată, la recomandarea șefului Serviciului tehnic județean, s-a aprobat și achiziționarea unui mecanism de ceas de turn și instalarea acestuia în Turnul Central al Prefecturii. În septembrie 1913, atunci când Consiliului județean i se prezenta Execuția  bugetară pentru exercițiul financiar 1912/1913 se preciza că pentru executarea și montarea gardului Prefecturii se alocase suma de 60.000 lei, iar pentru achiziționarea și montarea ceasului în Turnul Central suma de 4.200 lei.

            Din documentarea realizată de subsemnatul, cu sprijinul lui Florin Rădulescu, custodele Muzeului Municipal, am reușit să identificăm producătorul ceasului, pentru că în ceea ce privește furnizorul sarcina a fost mai simplă, numele acestuia se află gravat pe suportul mașinii ceasului din Turnul prefecturii. Este vorba de ceasornicarul și bijutierul călărășean Zigmund Goldstein, unul din membrii de seamă ai importantei comunități evreiești care s-a constituit și dezvoltat la Călărași din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și până la instaurarea regimurilor dictatoriale. Magazinele lui Goldstein și el personal au avut de suferit în timpul guvernării legionare, iar comuniștii i-au confiscat atelierele din Călărași. Zigmund Goldstein a murit la Călărași, fiind înhumat în Cimitirul evreiesc, de unde mai târziu osemintele i-au fost deshumate și duse în Israel.

            Zigmund Goldstein s-a stabilit la Călărași în anul 1900, iar în anul 1901 și-a deschis un atelier de bijuterie și ceasornicărie amplasat într-un local aflat chiar în fața Primăriei. Și-a dezvoltat afacerea de la un an la altul, devenind atât un ceasornicar vestit în zonă, cât și distribuitor local al unor firme de prestigiu, precum Dunlop și Mende. În această calitate devine furnizorul Prefecturii, căreia în anul 1913 îi furnizează și îi instalează ceasul din Turnul Central.

            Pentru a-și onora comanda, Zigmund Goldstein apelează la o vestită Firmă germană care producea mașinării și clopote pentru ceasurile de turn încă din anul 1836. Este vorba de firma J. F. Weule din Bockenem, un orășel de 10.000 de locuitori din Landul Saxonia Inferioară, firmă care în 130 de ani de activitate(falimentează în anul 1966) furnizase mii de mașinării și clopote pentru ceasurile de turn din toată lumea.

După informațiile din CATALOGUL publicat în anul 1925, aflăm că în România, în perioada 1890-1925, firma WEULE vânduse 23 de aparate, dintre care sunt amintite cele furnizate Liceului „Gheorghe Lazăr” din București, Palatului de justiție din Bârlad, Primăriei din Buzău, Bisericii Luterane din București și Palatului Culturii din Iași. Printr-un reprezentant al firmei din București mai fuseseră vândute 16 exemplare, la care se mai adaugă două furnizate unui distribuitor local din Turnu Severin. Sigur, ceasornicarul Goldstein de la Călărași a cumpărat unul din cele 16 aparate vândute de distribuitorul Weule din București. Din informațiile noastre, astăzi mai sunt în funcțiune ceasurile de la Palatul Culturii din Iași, dotat cu un tambur special care intonează „Hora Unirii”, ceasul de la Biserica Luterană din București, montat după incendiul din anul 1912 și cel furnizat Prefecturii Călărași în anul 1913 de către Zigmund Goldstein.

            Nu am găsit documente care să ne permită să stabilim exact cum a ajuns ceasul și clopotele Weule la Călărași. Am reușit însă fără tăgadă să stabilim că aparatul de la Călărași este cu siguranță fabricat de firma J. F. Weule pe baza siglei firmei care există pe pendula aparatului. De asemenea, din analiza imaginilor publicate pe situl CEASURI PENTRU ROMÂNIA am putut să constatăm asemănarea aparatului de la Călărași cu cel instalat în anul 1912 la Biserica Luterană din București, care are gravat pe corp numele firmei și anul 1912, ceea ce ne face să credem că și mașinăria ceasului de la Călărași este fabricată în același an. Este posibil ca eventuala inscripționare să fi fost ștearsă de furnizor, care spre deosebire de alți furnizori, a ținut neapărat să-și graveze propriul nume pe suportul aparatului. De altfel, după cum ne-a informat Dan-Cătălin BUZDUGAN, din Brașov, administratorul sitului CEASURI PENTRU ROMÂNIA, Zigmund Goldstein și-a inscripționat propriul nume inclusiv pe ceasurile de buzunar OMEGA pe care le-a comercializat prin Magazinul său de la Călărași.

            Deși este aproape identic cu cel de la Biserica Luterană din București, mecanismul ceasului de la  Prefectura  Călărași are dimensiuni mai reduse(82 cm – lățime, 56 cm – înălțime și 35cm – grosime) și tija centrală angrenează un singur cadran, față de cel din București, care angrenează 3 cadrane. Ceasul de la Călărași dispune de două clopote din oțel rece, amplasate pe cupola Turnului Central, cel mic fiind auzit la fiecare sfert de oră, iar cel mare anunțând ora exactă. Mecanismul din turn se întoarce o dată la o săptămână.

            În cei 110 ani de existență, ceasul de la Prefectura Călărași a suferit mai multe reparații. Din informațiile culese de noi a rezultat că mulți ani cel care s-a ocupat de întreținerea mecanismului din Turnul Prefecturii a fost concetățeanul nostru Cristian Meleacă, care probabil, de acolo, din Cer, se bucură astăzi, împreună cu noi, auzind din  nou bătăile ceasului din Turnul Prefecturii, unul din puținele simboluri ale Călărașiului de altădată care se mai păstrează astăzi. Iată pentru care motiv se cuvine a mulțumi lui Florin Rădulescu, Dana Mihai și Vasile Iliuță. Nu pot încheia aceste rânduri fără a aminti numele meșterului clujean Ernestiu Alexandru Szekely, adus la Călărași de concetățeanul nostru Themestius George Tiliță, cel care a reușit să repună un funcțiune un mecanism de ceas cu o vechime de 110 ani!

O fotografie a Prefecturii din anul 1910, fără ceas și fără gard de metal.

Fotografie din anul 1929 în care se observă clopotele ceasului de pe Turnul Central și Gardul din beton, metal și sârmă, care există și astăzi.

Reclamă din anul 1912 a Magazinului de ceasornicărie și giuvaergerie al lui Z. Goldstein, amplasat vis a vis de Primărie(Muzeul Municipal de azi)

Reclamă din anul 1931 pentru aparatele de radio MENDE furnizate de Z. Goldstein prin Magazinul din str. Știrbei Vodă nr. 35

Mecanismul Ceasului de la Biserica Luterană din București. Credit foto: Dan-Cătălin Buzdugan

Mecanismul ceasului din Turnul Prefecturii Călărași. Credit foto:Florin Rădulescu

Sigla Firmei J. F. Weule amplasată pe pendula Ceasului de la Călărași. Credit foto: Florin Rădulescu

Clopotele Ceasului de pe Turnul Central al Prefecturii Călărași. Credit foto: Florin Rădulescu

Ceas OMEGA, inscripționat și vândut în anii 1912-1913 de ceasornicarul călărășean Z. Goldstein. Credit foto: Dan-Cătălin Buzdugan

Frații Prini – italienii care au întemeiat cel mai important Atelier de reparații mecanice din Câmpia Bărăganului

                Cu un teren deosebit de fertil și cu zone imense favorabile practicării agriculturii, Băraganul a fost și este cea mai importantă regiune agricolă a României. Sute de ani producția acestei zone a fost amputată de faptul că aici s-a practicat o agricultură empirică, bazată pe munca fizică a oamenilor, care au folosit în sprijinul lor animalele de tracțiune,  atât la lucrarea pământului cât și la transportul recoltelor.

            Despre mecanizare în Bărăgan se poate vorbi începând cu anul 1840, atunci când dr. Zucher, de origine germană, înființa la București Primul atelier pentru realizarea de maşini şi unelte agricole. Un pas înainte în dezvoltarea agriculturii Bărăganului l-a constituit inițiativa domnitorului Barbu Știrbei, care în anul 1852 îl însărcinase pe Alexandru Slătineanu să înființeze Institutul de Agricultură de la Pantelimon (precursorul Universității de Științe Agronomice şi Medicină Veterinară Bucureşti), instituție la care este angajat pentru mecanizare și lucrări practice germanul  Wilhelm Konzelman. Sub coordonarea acestuia în anul 1855 se înființează Fabrica de maşini şi instrumente agricole de la Pantelimon.

Șase ani mai târziu (1861) se generalizează în țara noastră utilizarea brăzdarului de fier pentru plug, iar prof. Ion Ionescu de la Brad elaborează Manualul de agricultură poporană, care cuprindea 53 de figuri cu cele mai moderne maşini agricole din acea vreme: plugul, scormonitorul, extirpatorul, grapa, vălătucul, maşina de semănat, maşina de prăşit, rarița, maşina de cosit şi secerat, maşina de treierat, maşina de transportat, vaporul (locomobila).

            Aplicarea Reformei agrare din anul 1864, precum și împroprietăririle prin vânzarea către țărani a unor suprafețe de pământ din moșiile statului practicate după Răscoala țăranilor din anul 1888, izbucnită în fostul județ Ialomița, au determinat sporirea considerabilă a suprafețelor de teren care erau exploatate agricol în Câmpia Bărăganului, atât de mari moșieri, cât și de comunitățile rurale. Acum este perioada când în regiune se constituie cele mai mari trusturi arendăsești din România, interesate tot mai mult în mecanizarea lucrărilor agricole, care să le sporească veniturile. Apar astfel locomobilele pe câmpurile mănoase ale Bărăganului, cele mai multe fiind importate din Germania, Anglia și Italia.

            În aceste condiții, este firesc ca să apară stabilimentele comerciale și atelierele pentru întreținerea și repararea acestor utilaje mecanice folosite pe scară tot mai largă în exploatațiile agricole din Bărăgan. Orașul Călărași, capitala județului Ialomița, cel mai important județ al României din punct de vedere agricol, devine locul spre care se îndreaptă întreprinzătorii vremii, care vor înființa aici primele magazine și ateliere mecanice la sfârșitul secolului al XIX-lea. În imaginile de mai jos redăm copii după reclamele din presa vremii ale Magazinelor Dimitrie Iliescu și Atelierul mecanic Samuel Orban, ambele înființate în Călărași prin 1890.

Anul 1890 a marcat și  începerea construcției podurilor peste Borcea și Dunăre de la Fetești și Cernavodă, realizate sub coordonarea lui Anghel Saligny, eveniment care avea să determine afluirea către această zonă a unor muncitori din Germania, Franța și Italia. Printre aceștia s-a aflat și tânărul Augusto Prini, în vârstă de 20 de ani,originar dinRegiunea Ferara – Italia.

            După finalizarea lurărilor la podurile de la Fetești și Cernavodă se stabilește în Călărași, unde  va cunoaște un alt italian, Gaetano Ferri, care își deschisese aici un Atelier mecanic. Învață meserie de la acesta și îl cheamă în Călărași și pe fratele său Giuseppe, punând împreună bazele unui Atelier mecanic înregistrat la Tribunalul Ialomița sub denumirea de “Frații Prini”.

Aici, la Călărași, Augusto Prini își va întemeia și o familie solidă, căsătorindu-se cu Victoria Păpureanu, de loc din Fetești, pe care o cunoscuse în perioada cât lucrase la construcția podurilor dunărene. Din căsătoria lor au rezultat șase copii, patru fete și doi băieți, Mircea și Giovani. Deși nu obținuse încă cetățenia română, Augusto se înrolează voluntar în armata română și participă la luptele din anii 1916-1918.

 Lăsat la vatră, pe 28 octombrie 1918 își legalizează  căsătoria cu Victoria Păpureanu, iar la 9 mai 1919 obține cetățenia română, drept de care se bucurau și cei șase copii ai lor. Urmează o perioadă de muncă asiduă pentru dezvoltarea afacerii de la Călărași, Atelierele fraților Prini devenind cunoscute în întreg Bărăganul, specializându-se în repararea și întreținerea mașinilor și utilajelor agricole, precum și în rifluirea valțurilor pentru morile de cereale din zonă, după cum se poate vedea din imaginile de mai jos.

                În anul 1945 Augusto lasă afacerea fiilor săi Mircea și Giovani, care o înregistrează la Oficiul Registrului Comerțului din Călărași sub nr. 316/1945, având ca obiect de activitate: Atelier mecenic, mașini agricole și cele necesare industriei agricole.

            După 1948 Atelierul fraților Prini intră în vârtejul naționalizării mascate, la început fiind integrat în nou înființata Cooperativă “Bărăganul”, iar în anul 1961 este absorbit de Întreprinderea de industrie locală 11 Iunie, împreună cu sediul și utilajele din fosta stradă Vânători(Flacăra de azi), unde a funcționat ca Secția de rifluit valțuri de mori, până la demolarea clădirii de la începutul anului 1980. (vezi ultimile două imagini).

Evenimentele care au urmat punerii în aplicare a prevederilor Tratatului de la Adrianopole, semnat între turci și ruși la 4 septembrie 1829, aveau să aducă schimbări majore în evoluția administrativă și social economică a Munteniei și Moldovei, unde Rusia, în calitatea ei de putere protectoare, impune elaborarea și aplicarea Regulamentului Organic, act cu valoare constituțională pentru cele două state de la Carpați și Dunăre.

Un rol important în elaborarea setului de măsuri ce viza modernizarea Principatelor Danubiene l-a jucat Pavel Kiseleff, care în calitate de guvernator a condus administrația militară rusească din Principate în perioada anilor 1829-1834. În această calitate face mai multe deplasări la Silistra, care se afla de asemenea sub administrație rusească, trecând pe la Călărași, o localitate mică amplasată la cotul Borcei, care aparținea Spitalului Colțea din București și era  locuită de câteva sute de pescari și agricultori. Din punct de vedere administrativ făcea parte din județul Ialomița, care avea capitala la Urziceni.

Om cu viziune strategică, Kiseleff apreciază poziția Călărașiului, ca port la Borcea și aproape de Silistra și prin Ofisul său nr. 73 din 14 aprilie 1833 ordona Sfatului Administrativ al Țării Românești (un fel de Guvern) să mute capitala județului Ialomița de la Urziceni la Călărași. Conformându-se, peste numai patru zile, pe 18 aprilie 1833, Vornicia din Lăuntru (Ministerul de Interne) emitea actul administrativ prin care Ocârmuirea (Prefectura), Tribunalul și Poliția se vor muta la Călărași, noua capitală a județului Ialomița.

Facsimil după Ofisul nr. 73 al lui Pavel Kiseleff din 14 aprilie 1833, publicat de Pompei samarian în zairul “Pământul” din 25 martie 1933

Acestea sunt datele istorice care consfințesc faptul că la 18 aprilie 1833 Călărașii, mica localitate de la cotul Borcii, așezată pe moșia Spitalului Colțea, cu numai 860 de suflete, devenea capitală de județ, cu instituții administrative importante și cu o poziție care putea să-i avantajeze dezvoltarea rapidă din punct de vedere economic și edilitar-urbanistic. Chiar dacă era pe o moșie particulară și până acum toate problemele erau rezolvate de arendaș, odată devenit capitală de județ la Călărași se va constitui și prima structură de autogospodărire, numită în epocă Comisia târgului, un fel de Consiliu local de astăzi.

Ca și capitală de județ, Călărașii vor atrage aici oameni cu stare din județ și din afara lui, inclusiv de la Silistra, momentul aprilie 1833 însemnând pentru micuța așezare de la cotul Borcei o adevărată trezire la viață. Iată ce scria, în acest sens, Pompei Samarian, în documentatul său volum Istoria orașului Călărași de la origini și până la anul 1852: “Transformarea s-a făcut foarte repede. Vechiul sat de clăcași a ajuns oraș de negustori, în care apar cetele breslașilor, născute din nevoile vieții de toate zilele și deasupra tuturor, viața intelectuală reprezentată prin lumea slujbașilor.”

Aceste transformări i-au permis lui Pompei Samarian, să demonstreze, pe bună dreptate, că învestirea Călărașilui în calitatea de capitală de județ a constituit Actul  de naștere al orașului Călărași. Tocmai de aceea el, împreună cu Eugen Cialâc și cu un grup important de intelectuali și oameni din administrație au organizat, în urmă cu 190 de ani, manifestările din anul 1933, care au fost dedicate marcării Centenarului orașului Călărași. Mai mult, la propunerea lui Eugen Cialâc, marele istoric Nicolae Iorga a acceptat ca lucrările Congresului anual al Ligii Culturale  să se desfășoare la Călărași în zilele de 4-5 iunie 1933, ca un semn de respect pentru Călărași și călărășeni, pe care îi cunoștea foarte bine întrucât aici conferențiase în mai multe rânduri. În acest context manifestările care vor marca efectiv Centenarul vor fi organizate la început de septembrie 1933, când la Călărași a fost organizată și o mare Expoziție agricolă care s-a bucurat de prezența liderului țărănist Ion Mihalache, fost ministru al Agriculturii și  ministru de Interne.  

Presa locală de atunci a acordat o atenție deosebită, manifestărilor dedicate Centenarului Călărașiului, după cum se poate oberva din facsimilele de mai jos.

Nr. 32-34 din ziarul “Pământul” apărut pe 4 iunie 1933 dedicat Congresului Ligii Culturale

Ziarul “Biruința” din 5 iunie 1933 salută Congresul Ligii Culturale

Nr. 39-42 din ziarul “Pământul” dedicate Serbărilor Centenarului

Ziarul “Biruința” din 11 septembrie 1933 marchează momentul Centenarului

Întreg numărul din 15 septembrie 1933 al ziarului „Țăranul” a fost dedicat Festivităților Centenarului Călărașiului

Ziarul “Glasul Bărăganului” din 25 septembrie 1933 se adresează marelui absent de la serbările Centenarului, regele Carol II, prin articolul Dacă ați fi venit Maiestate!…

În numărul din 1 octombrie 1933 ziarul “Drapelul țăranului” marca Centenarul Călărașiului printr-un frumos articol semnat de Petre V. Haneș și intitulat Cinste Călărașiului și călărășenilor!

Peste o lună se împlinesc 144 de ani de la nașterea lui Pompei Samarian, istoricul căruia Călărașiul și călărășenii îi datorează atât de mult. Pe lângă faptul că ne-a lăsat o primă monografie a urbei de la cotul Borcei, Pompei Samarian este cel care a răscolit mii de dosare prăfuite de vreme pentru a descoperi documentul care, în urmă cu 190 de ani, atesta momentul istoric al investirii Călărașiului drept oraș de reședință al fostului județ Ialomița. Era vorba de Ofisul prezidentului Kiselef din 14 aprilie 1833 prin care poruncea Departamentului din Năuntru al Țării Românești să ordone mutarea de la Urziceni la Călărași a capitalei județului Ialomița.

Pompei Samarian, fotografie oficială din anul 1937

“Nenea Doctorul”, așa cum îl alintau călărășenii, pe lângă activitatea medicală desfășurată timp de 27 de ani la Spitalul județean din Călărași, care astăzi îi poartă numele, a fost și un erudit istoric al medicinei românești, valoroasele sale lucrări „Ciuma” și “Medicina și Farmacia în trecutul românesc”, fiind apreciate de contemporani, inclusiv de marele istoric Nicole Iorga, care-i semnează și cuvintele introductive.

Pompei Samarian la Biroul de lucru de la Spitalul județean Călărași

Prin tot ceea ce a făcut și, mai ales, a scris Pompei Samarian s-a bucurat de stima și respectul unora dintre cei mai importanți intelectuali români ai perioadei interbelice. Iată ce scria Mircea Eliade depre dr. Pompei Samarian în ziarul Cuvântul din 6 februarie 1938:

Cunoşteam mai de mult voluminoasa monografie a doctorului Pompei Gh. Samarian intitulată Medicina şi Farmacia în trecutul românesc (1382-1775). Deabia acum, însă, am prilejul să cercetez mai dea- proape un volum tot atât de preţios, al aceluiași autor, publicat cu câţiva ani în urmă: Ciuma (Bucureşti, 1932, 654 pagini). Bogăţia informaţiei strânsă între coperțile acestei cărţi, este uluitoare. Ciuma doctorului Samarian îți cere multe zile de lectură, ca să parcurgi cu atenţie măcar unele din sectoarele ei de seamă.

Dar nu despre valoarea acestor monografii — care, dealtfel, sunt întovărăşite de o sumă de alte lucrări şi nenumărate articole — aş vrea să scriu astăzi. Colțul unde apar rândurile de față ar fi neîncăpător unei recenzii.  Aici, la această rubrică, mă interesează mai mult semnificaţia unui gest cultural — decât valoarea operei în sine.

Intr-adevăr, atât Ciuma cât şi Medicina şi Farmacia doctorului Samarian, au o semnificaţie culturală care depăşeşte valoarea ştiinţifică a acestor voluminoase tomuri. Căci doctorul Samarian este medic primar al Spitalului din Călăraşi. Autorul savantelor monografii este un ialomițean; trăieşte şi scrie în Călăraşi.  Aici, într-un „oraş de provincie“ pe care profesorii şi cărturarii îl socotesc un surghiun —. un medic cu dragoste de oameni şi de cărţi, şi-a putut continua nestânjenit cercetările. Nu l-a „ratat“ mediul provincial. Nu l-a „deprimat“ absența tovarăşilor de lucru. Singur, în biblioteca lui, doctorul Samarian a dus la bun sfârşit — la Călăraşi — lucrări pe care alţii le socoteau imposibil de realizat chiar la Bucureşti.

Este în exemplul doctorului Samarian o admirabilă pildă de bărbăţie şi de optimism. Omul e mai puternic decât mediul. Omul poate trece peste orice obstacol, oricât ar părea de greu, dacă are destulă bărbăţie şi destulă dragoste în sufletul său. Fără să se sperie de imensitatea muncii pe care şi-a impus-o singur, fără să se turbure de încetineala cu care înainta opera — doctorul Samarian, astăzi un venerabil şi sclipitor erudit, şi-a realizat ceea ce s-ar putea numi „visul tinereţii sale“

Iată o activitate culturală şi un exemplu de energie provincială care ar putea da curaj multor „provinciali“, care se „sufocă” din cauza „lipsei de orizont” a oraşului lor natal. Orizontul stă, înainte de toate, în mintea şi în sufletul nostru. Cine voieşte cu tărie un lucru îl poate împlini şi desăvârşi oriunde, chiar în cei mai trist oraş de provincie. Nu există piedici fatale pentru un om viu…

Bustul original al lui Eminescu, realizat de Ion Vlad în anul 1944, recondiționat de Florin Rădulescu, custodele Muzeului Municipal Călărași

            Poetul național Mihai Eminescu s-a bucurat dintotdeauna de stima și respectul călărășenilor, despre geniul și opera lui scriindu-se numeroase articole în presa locală de ieri și de azi. A fost iubit în mod deosebit de tinerii și intelectualii vremii, care i-au cinstit numele și opera în repetate rânduri. Așa, spre exemplu, în ianuarie 1905, atunci când se aniversau 55 de ani de la nașterea poetului, un grup de tineri studenți călărășeni, animați de Vasile V. Haneș, puneau bazele Societății literare „Mihai Eminescu”, care-și propunea să contribuie la răspândirea culturii și literaturii românești printre călărășeni.

Societatea a funcționat până în anul 1912, când fuzionează cu filiala locală a Ligii Culturale, perioadă de timp în care a organizat numeroase manifestări cultural-literare și a înființat o bibliotecă publică pentru tinerii călărășeni. Ziarul local “Deșteptarea Ialomiței” din 25 iunie 1909 evidenția una dintre acțiunile societății și menționa: “Duminică 21 iunie a.c. a avut loc în Sala Parcului Comunal o șezătoare literar-artistică a Societății Mihai Eminescu cu prilejul comemorării a 20 de ani de la moartea marelui poet. Serbarea s-a început cu piesa muzicală “Rugăciune”, pe versurile poetului, cântată de corul Societății. A urmat conferința d-lui V.V. Haneș, președintele societății, despre Viața și opera lui Mihai Eminescu… Serbarea a avut o reușită completă… Multe ore de înălțare sufletească ne-au procurat tinerii din această societate.”

În perioada interbelică avocatul Eugen Cialâc, primarul cultural al Călărașiului, preia ștafeta manifestărilor cultural-literare, o parte dintre acestea fiind dedicate omagierii lui Mihai Eminescu, poetul nepereche al neamului românesc. Dar Cialâc, caruia îi plăceau și monumentele de for public, fiind printre inițiatorii ridicării bustului lui V.N. Stanciu, prima statuie amplasată în Parcul Prefecturii, care a fost dezvelită în prezența marelui istoric Nicolae Iorga, și-a exprimat dorința de a avea la Călărași și un bust al lui Mihai Eminescu.

Îi destăinuie dorința sa unui tânăr sculptor, născut la Fetești în anul 1920, dar care își petrecuse copilăria și își efectuase studiile gimnaziale și liceale la Liceul “Știrbei Vodă” din Călărași. Este vorba de sculptorul Ion Vlad, care deși era la debutul activității sale artistice s-a bucurat de aprecierea și prietenia lui Eugen Cialâc, aflat la începutul  anilor ’40 în cel de al treilea mandat de primar al Călărașiului.

În acest context, la numai 24 de ani, Ion Vlad primește comandă din partea primarului Eugen Cialâc pentru a realiza un bust în ipsos al poetului Mihai Eminescu, pe care urma ulterior să-l toarne în bronz și să ridice un monument corespunzător pe care să-l amplaseze în Parcul Central. Iată ce scria în acest sens Ziarul bucureștean “Universul” din 18 august 1944: “Orașul Călărași va fi în curând împodobit de o frumoasă lucrare a tânărului sculptor ialomițean Ion Vlad, care a realizat un splendid bust al marelui Mihai Eminescu. Lucrarea domnului Vlad a fost achiziționată de primăria orașului Călărași, care are în fruntea ei un distins intelectual, pe domnul Eugen Cialâc, ale cărui acțiuni culturale au dat un hotârt prestigiu localității. D-sa are de gând să organizeze în cursul lunii septembrie un festival Eminescu, în cadrul căruia vor sosi la Călărași reprezentanți autentici ai culturii românești, iar din veniturile serbărilor organizate să toarne în bronz bustul lui Mihai Eminescu, destinat să împodobească apoi Parcul Comunal.”

Din păcate, evenimentele care au urmat după 23 august 1944 nu i-au mai permis lui Cialâc să-și ducă proiectul până la capăt, iar bustul lui Eminescu realizat în ipsos de Ion Vlad a rămas ani de zile în gestiunea Primăriei Călărași, fiind mutat dintr-un colț în altul. Așa se face că la un moment dat el ajunge pe holurile fostei Școli generale nr. 2 din Călărași, fiind văruit în repetate rânduri și în ultimă instanță dat cu bronz argintiu.(vezi imaginea de mai jos).

            Așa arăta bustul respectiv în anul 1991 atunci când este depistat de regretatul Marian Neagu, fostul director al Muzeului Dunării de Jos, care îl aduce în custodia Muzeului, unde întâmplarea face să fie văzut de prof. Dumitrescu Petronel, directorul fostului Liceu teoretic nr. 2 din Călărași, recent botezat “Mihai Eminescu”. Acesta are ingenioasa idee de a turna bustul în bronz și de al așeza pe aleea de acces a Liceului. Ideea este materializată în anul 1993, cu sprijinul conducerii fostului Combinat Siderurgic care asigură turnarea în bronz a bustului lui Eminescu, înstarea în care se găsea, din păcate cu mici cosmetizări făcute ipsosului, dar fără o reconstituire profesionistă, pe care a realizat-o mai târziu Florin Rădulescu. Din acest motiv, bronzul de pe aleea de acces a Liceului  Mihai Eminescu este puțin diferit de bustul în ipsos realizat de Ion Vlad în anul 1944.(vezi imaginea de mai jos).

            Bustul lui Mihai Eminescu de la Călărași, turnat în bronz după ipsosul lui  Ion Vlad, rămâne singura lucrare a maestrului dedicată lui Eminescu aflată în țară, întrucât un alt bust al poetului realizat de Ion Vlad și amplasat la Bârlad a fost devalizat și distrus în ianuarie 1990. Ion Vlad a mai realizat o lucrare monumentală dedicată lui Mihai Eminescu, amplasată la Paris, în apropierea Sorbonei, care a fost inaugurată în iunie 1989, cu prilejul comemorării scurgerii unui secol de la trecerea în neființă a poetului.(vezi imginea de mai jos)