24 septembrie 1852: CĂLĂRAȘIUL DEVINE ORAȘ LIBER(I)

 

După cum am arătat într-o postare anterioară, la 13 martie 1681 spătarul Mihai Cantacuzino, unul din cei 6 fii ai marelui postelnic,  eruditul Constantin Cantacuzino, a cumpărat moșia Lichireștilor cu sat cu tot, moșie pe care mai apoi, foarte probabil în primii ani ai secolului al XVIII-lea, o donează mănăstirii Colțea din București, ca sursă de venit pentru întreținerea Spitalului Colțea, primul spital din Capitală, construit din banii spătarului Cantacuzino și inaugurat la 14 decembrie 1704.

220px-1862_-_Aman_-_Portretul_marelui_spătar_Mihail_Cantacuzino

Spătarul Mihai Cantacuzino

O situație aparte o avea satul Lichirești(Călărași, după 1700), ai cărui locuitori nu erau proprietari pe terenul pe care își ridicaseră casele și acareturile gospodărești. Proprietar al acestor terenuri devenise Spitalul Colțea din București, călărășenii fiind obligați să plătească annual pentru locul pe care-și construiseră casele o taxă anuală, numită în epocă taxă de embatic, un fel de taxă de concesiune de astăzi.

Dar această situație afecta și dezvoltarea economică a Călărașiului, aflată la începutul secolului al XIX-lea în faza incipientă. Astfel se explică faptul că deși după 1833, odată cu stabilirea la Călărași a reședinței județului Ialomița, în oraș vin, printre alții și persoane cu posibilități materiale, îndeosebi negustori, doar o mică parte se hotărăsc să se stabilească definitiv aici. Cei mai mulți făceau afaceri după care părăseau orașul, neîndrăznind să rămână într-un târg situat pe o moșie particulară, fără nici o perspectivă de viitor.

Locuitorii nu s-au împăcat niciodată cu situația în care doreau să-i țină arendașii, încercând diferite forme de nesupunere la pretențiile proprietărești. Era, în ultimă instanță, un mod de exprimare fățișă a dorinței de eliberare de sub dependența stăpânului feudal. Deși din punct de vedere social locuitorii Călărașiului formau o masă eterogenă (de la plugari clăcași, până la negustori și boiernașii bogați), ei s-au remarcat în lupta cu proprietatea ca o masă compactă, ceea ce, așa cum se cunoaște până acum, se întâmpla foarte rar.

 

Avântul ce-l luase între timp campania de înființare pe linia Dunării a noilor orașe ( Brăila, Giurgiu, Turnu), ridicate pe ruinele vechilor raiale turcești, a stimulat lupta de eliberare a Călărașiului. Obligația de a încheia periodic diferite învoieli pentru îndeplinirea obligațiilor clăcăsești, constituia pentru călărășeni o piedică în dezvoltarea economică și socială a orașului lor.

Forma principală prin care locuitorii orașului Călărași și-au manifestat dorința lor de a se elibera de sub stăpânirea spitalului Colțea a fost calea jalbelor adresate fie către ocârmuire, fie către Eforia spitalelor civile. În fața insuccesului repetat, ei se vor adresa direct domnitorului. Primele documente despre eforturile călărășenilor, în sensul emacipării, datează din 1833, după ce Călărașiul devenise capitală de județ. Când, la 1 noiembrie 1833, Comisia orașului își intra în atribuțiuni, cu prilejul întocmirii proiectului de buget se menționa, printre altele: „Iar pentru alte îmbunătățiri îndemnăm a zice, că atât venitul târgului fiind neasemănat îmbunătățirilor, cât și mijloacelor orășenilor încă foarte înapoiate s-ar nădăjdui atunci o plăcută îmbunătățire, când s-ar mai adăuga vrun venit prea mic acestei înfrumusețări din exportațiile ce se urmează prin această schelă, sau s -ar preface acest oraș în domeniu al statului, în care atunci poate înainta la uneltiri neguțătorești”. Este o formă puțin estompată de a cere direct emanciparea orașului. Dar dorința membrilor comisiei va rămâne doar consemnată în arhivele ocârmuirii, fără să ajungă în fața Eforiei spitalelor civile, care avea acum în subordine și Spitalul Colțea.

 

Convinși fiind de avantajele pe care le-ar oferi dezvoltării orașului eliberarea lui, la 25 februarie 1836, mai mulți locuitori adresau o jalbă Ocârmuirii județului Ialomița: „Cerând noi, hălăduitorii acestui târg slobozirea de sub proprietate ori prin răscumpărare, sau, nefiind alt mijloc, prin legiuitul embatic pentru totdeauna”. În continuare, semnatarii invocau exemplul altor orașe dunărene, deja emancipate, și care începuseră să se dezvolte și să înflorească. Conștienți de piedicile ce le-ar putea întâmpina din partea Epitropiei spitalului Colțea, cereau ajutorul ocârmuirii, „care de aproape cunoaște greutățile noastre ce le-am încercat de mai nainte vreme prin cele propietărești îndatoriri”. Pentru a satisface pretențiile stăpânului moșiei se arată: „Hotărârea noastră este de a ne vinde orice om avea să răscumpărăm locul acesta pe care locuim, cu un adaus de un alt loc ce este chibzuit pentru întinderea orașului”. La 5 mai 1836 ocârmuirea anexa această jalbă unui raport pe care îl înainta Departamentului Treburilor din Lăuntru și în care se specifica că locuitorii acestui târg ”cer îmbunătățirea soartei lor pentru a putea trece la civilizație, bazată pe dezvoltarea comercială a orașului”. Departamentul a înaintat jalba Eforiei spitalelor civile cu indicația de a cerceta îndeaproape posibilitățile emancipării orașului.

 

Dar în urma consultării pe care Eforia a avut-o cu Epitropia spitalului Colțea(forul de conducere al spitalului de la acea vreme), Departamentul primea, la 8 iunie 1836, răspunsul că era necesar mai întâi trimiterea la Călărași a unui inginer topograf care să măsoare locurile și să ridice un plan de sistematizare a orașului. Întrucât acest lucru necesita cheltuieli suplimentare pe care Epitropia nu le putea susține, problema rămânea practic nerezolvată. Era desigur vorba numai de un pretext pentru a se respinge cererea. În fața acestei situații, călărășenii cer să li se dea cu embatic cel puțin locurile cu prăvălii, amenințând că în cazul respingerii vor „sparge orașul” și se vor muta la Brăila. De teamă, Departamentul din Lăuntru a intervenit pe lângă Eforie, cerându-i să ia cel puțin o măsură temporară pentru a-i domoli pe locuitori.

 

Imediat după 1833 s-au stabilit în Călărași și locuitorii veniți din Silistra și satele din jur. În jalba pe care aceștia o adresau domnitorului, la 6 iunie 1836, își exprimau speranța „că micul oraș Călărași de azi se va face, dacă nu cu mult mai mare decât Brăila cel puțin cât dânsa prin mulțimea de locuitori noi”. Cu alt prilej, aceiași petiționari arătau că au aflat de la orășenii Călărașilor „că voiește a lua ființă pomenitul oraș cu întreaga statornicie moștenitoare fără embatic”.

 

Doi ani mai târziu, la 6 februarie 1838, cetățenii orașului se adresează cu o nouă jalbă Epitropiei Colțea cerând să li se vândă 400 pogoane din moșie pentru a-și putea ridica noi gospodării. Și cu acest prilej semnatarii cer răscupărarea locurilor pe care erau așezați. Petiția este pusă în discuția Comisiunii Finanțiale a Obșteștei Adunării, care, după dezbateri aprinse, propunea: „orașul Călărași, potrivit cu cererea și voința orășenilor, să li se înlesnească voia de a se răscumpăra; căci după o asemenea măsură întocmindu-se și acolo oraș cu magistrat, este și spre folosul obștesc”. Epitropia n-a ținut însă seama de această propunere, fiindu-i teamă că va pierde veniturile mari care proveneau din încasarea embaticului și a celorlalte taxe asupra activității comerciale. Ca și la 1836 răspundea evaziv că orașul nu se putea întinde fără rost, fiind nevoie de ridicarea unui plan al orașului. Invocând acceași lipsă de bani, Epitropia refuza și de această dată să satisfacă cererile călărășenilor. Nici intervenția domnitorului Alexandru Ghica, același care primise în anul 1834 cu plăcere propunerea ca noul oraș eliberat să-i poarte numele, și nici cea a Departamentului din Lăuntru, nu reușesc să determine Epitropia Spitalului Colțea să dea curs solicitărilor cetățenilor Călărașiului. În fața acestor refuzuri repetate, călărășenii au început să nu mai țină seama de pretențiile stăpânului moșiei, construind locuințe fără aprobare. Astfel, în 1840 arendașul Constantin Ionescu se adresa Ocârmuirii județului cerând intervenția acesteia în soluționarea conflictelor ce se iviseră între el și orășenii care, „refuză plata embaticului și mă amenință chiar cu bătaia”.

Ocârmuirea s-a eschivat în primă instanță, dar în urma intervenției Departamentului din Lăuntru, sesizat de Epitropie, se vedea nevoită să raporteze: „hălăduitorii nu mai pot suporta abuzurile arendașului, care le cerea fel de fel de obligații și le îngreuna activitatea comercială”. Pentru aplanarea conflictului, Departamentul recomanda Eforiei spitalelor civile(un fel de minister al spitalelor) să ceară deplasarea la Călărași a epitropului spitalului Colțea pentru a cerceta la fața locului necazurile locuitorilor. Epitropia nu s-a supus însă acestui ordin. Mai mult, printr-o adresă din 8 august 1841, cerea Ocârmuirii de Ialomița să ajute arendașul în strângerea dărilor pe care locuitorii le datorau proprietății conform legiuirilor regulametare.

 

Văzând modul în care Epitropia înțelege să le rezolve plângerile, locuitorii amenință și mai puternic că vor pleca de pe moșie, lăsând-o nelucrată, „dacă nu se are în vedere voința noastră de a ne elibera prin răscumpărare sau schimb de sub datoriile proprietărești”. La 23 iunie 1845, Eforia spitalelor civile primea o nouă jalbă a călărășenilor, semnată de data aceasta de peste 30 de locuitori, de la negustorii bogați, până la țăranul clăcaș, reliefându-se faptul că acum se impunea mai mult ca oricând eliberarea orașului, deoarece o capitală de județ ca să se poată dezvolta și afirma în viața județului și a țării trebuia să fie un oraș liber. Se solicită intervenția Eforiei pe lângă spitalul Colțea, cerând să se trimită de urgență și un inginer hotarnic care să treacă la ridicarea planului orașului. În fața acestor insistențe, Eforia spitalelor civile soma, la 11 martie 1847, Epitropia Colțea să satisfacă cererea călărășenilor și să trimită un inginer hotarnic pentru a face planul târgului. Aceleași vechi motive invocate de Epitropie (lipsa fondurilor), stârnesc protestul cetățenilor orașului, care amenință direct: „Ne considerăm liberați de datoriile proprietărești atât cât inginerul hotarnic cerut nu vine la Călărași”. În fața acestei alternative, Epitropia Colțea s-a văzut nevoită să aprobe vânzarea terenurilor cerute și ridicarea planului noului oraș. Lucrul a fost amânat însă și datorită izbucnirii evenimentelor revoluționare din primăvara și vara anului 1848.

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s