“ Era nouă în care avem a intra”

Nu există om de idei care să nu fi adunat în paginile scrise de el vorbe despre inimitabilul dor românesc, un sentiment pe care alte popoare, neştiind a-l numi, l-au trecut în categoria sentimentelor inefabile.

În firea românului de până la 24 ianuarie 1859, cu greutatea fermentării de secole, acest dor a mai avut un nume: UNIREA.

Mai lungă decât lista eroilor invocaţi de Ştefan cel Mare, este lista celor care au plătit cu sângele lor tăria credinţei în Unire,  şi numele lor parcurg straturile istoriei spre a ne aminti că, din generaţie în generaţie, cu puterea unei nestrămutate eredităţi, firea românului s-a sprijinit pe năzuinţa în CONTINUITATE, INDEPENDENŢĂ ŞI UNIRE.

Poate mai mult ca oricând aceste idei şi-au găsit strălucirea în acţiunile şi programele revoluţionarilor paşoptişti, acţiuni şi programe în care putem citi cu limpezime premisele statului naţional român modern.

Ca pretutindeni, acolo unde spiritul revoluţionar ar incita către modernitate, anunţând ultimele ceasuri ale feudalismului vetust, și în rândul oamenilor din Bărăgan acest spirit a cunoscut intensităţi maxime. Cum altfel poate apărea în ochii istoriei gestul ţăranilor din Maltezi care „umblau peste tot cu steagul tricolor, arzând toate documentele potrivnice lor”? Cum altfel poate fi înscrisă în cartea mândriei noastre fapta de contestaţie a locuitorilor din Ulmu care, în vara lui 1848, s-au ridicat la luptă împotriva împuterniciţilor feudali cu atâta forţă încât nu au putut fi opriţi decât de intervenţia supranumerică a trupelor otomane?

            Mişcările ţărăneşti care au însoţit evenimentele revoluţionare de la 1848, au arătat necesitatea înfăpturii unor reforme sociale. Prevăzute în articolul 13  al Proclamaţiei de la Islaz, emanciparea şi împroprietărirea ţăranilor au fost continuu tergiversate, iar lucrările comisiei constituite în acest scop au eşuat cu toate încercările făcute de  vicepreşedintele acesteia – Ion Ionescu dela Brad.

Iată de ce, în mod special pe pământurile cuprinse între Ialomiţa şi Dunăre, punctele cele mai populare, salutate şi întărite prin mainfestări de vie satisfacţie, aflate în programele revoluţionarilor paşoptişti, au fost cele care se referau în mod direct la schimbarea condiţiei ţăranului şi a relaţiilor sale cu glia strămoşească.

A trebuit să treacă nouă ani până când, în cadrul divanurilor ad-hoc, înflăcărata năzuinţă de la 1848, să se reaprindă cu aceeaşi intensitate revoluţionară, fiind hrănită de spiritul înnoitor insuflat românilor de ideea UNIRII. Aşa a gândit deputatul ţăranilor ialomiţeni, Stoica Radu Cojocaru din Cocargeaua (Borcea), când şi-a pus semnătura alături de ceilalţi deputaţi-ţărani, pe adresa de mulţumire către puterile garante, pe jalba deputaţilor ţărani, redactată de Tănase Constantin, ca şi pe cele patru puncte care cereau înfăptuirea Unirii.

În conştiinţa acestor oameni, chemaţi de vremuri la întâlnirea cu marile evenimente ale istoriei, visul unei Românii moderne, al unei ţări unitare în care legi de fier să fie dreptatea şi demnitatea, a reverberat în măsura dată, poate, doar de cuvintele lui Cuza: „Mândru de încrederea naţiunii, convins că o cauză mare şi dreaptă poate pieri, eu ca Domn şi Român, n-am cruţat osteneala pentru consolidarea edificiului  naţionalităţii române. Numai prin chipul acesta vom putea inaugura sub nişte auspicii fericite era nouă în care avem a intra

„Să trăiască Cuza! Să trăiască Domnul nostru! ”

            Baronul de Talleyrand, însărcinat al puterilor garante cu supravegherea desfăşurării elecţiunii, intra în Principate, la 5 martie 1857, prin poarta dunăreană a Călăraşilor, aflându-se în centrul entuziasmului călărăşenilor care l-au primit ca pe un sol al unei mari puteri, susţinătoare a ideii ce încălzea conştiinţa unei întregi naţiuni. Tot pe la Călăraşi ar fi putut păşi pământul natal şi marele patriot Nicolae Bălcescu, cel care cu forţă mesianică prevestea, la 1848, destinului românesc încă două revoluţii: UNIREA şi INDEPENDENŢA. Ar fi putut pătrunde alături de ceilalţi revoluţionari paşoptişti exilaţi, admişi în ţară prin circulara, 2794, primită de Administraţia judeţului Ialomiţa la 28 iunie 1857.

Şi a venit iarna anului 1859. Zăpada acelei ierni avea albeaţa şi frăgezimea inului topit din care ţărăncile îşi coseau maramele sărbătoreşti. Din bucuria tăinuită atâta timp în umbra nenumăratelor juguri şi dată la iveală acum, la vremea zăpezilor ce nu anunţau doar un an spornic ci şi un ev spornic, din această bucurie s-a ţesut marama tricoloră pe care, într-o admirabilă simbioză, s-a oprit spre odihnă zimbrul lui Dragoş şi acvila muntenească. Un simbol ce grăieşte prin sine despre ceea ce românii au exprimat prin nepieritorul dans al regăsirii într-o fiinţă unică – Hora UNIRII.

Odată cu numărul din 27 ianuarie 1859 al ziarului „Românul”, Bucureştiul primea ştirea entuziastă a manifestărilor ţărăneşti de pe întreg cuprinsul ţării. „Fraţii noştri ţărani … strigau acum din toată puterea energică a sufletului lor: „Să trăiască Cuza!” „Să trăiască Domnul nostru!” Se aruncau unii în braţele altora, fără deosebire de condiţie, ca (şi) cum toţi în general ar fi scăpat de jugul cel mai apăsător”.

            Acelaşi entuziasm rezidă şi din telegrama adresată de locuitorii oraşului Călăraşi, domnitorului Cuza: „Toţi locuitorii acestui oraş … venim a felicita cu căldură pe Măria Ta, pentru binefăcătoarea iniţiativă ce aţi luat de a reorganiza Ţara pe Româneşte. La suirea Măriei Tale pe tronul României-Unite entuziasmul a străbătut toate inimile Române; astăzi el este mult mai mare în noi, căci prin acţiunile energice ale Măriei Tale vedem realizându-se speranţele generale şi legitime ale românilor”.

Că UNIREA a fost privită de întreaga naţiune nu numai ca un fapt ce împlinea legităţile istorice ci şi ca un prim şi hotărâtor pas pe calea modernizării instituţionale şi economice a statului, o demostrează seria de reforme între care de cea mai largă audienţă a fost reforma agrară, premearsă de măsura secularizării averilor mânăstireşti. Ca semn de fixare în pasta istoriei a acestei măsuri cât şi ca semn de preţuire, poate fi citat ordinul Prefectului judeţului Ialomiţa, prin care se oficializa dorinţa locuitorilor Orașului Știrbei(Călărași) de a oferi domnitorului Alexandru Ioan Cuza un tun, „semn de mulţumire şi recunoştinţă”.

            Progresul economic şi demografic înregistrat de meleagurile călărășene, ca urmare a aplicării reformei agrare, este evident. Apar noi aşezări (Curcani, Smârdan, Independența, Dorobanțu, Vlad Țepeș, Dragoș Vodă ș.a.), intră în circuitul agricol o mare parte a pământului până atunci nedesţelenit, rolul de „grânar al ţării”, jucat încă din vechime de către aceste mănoase pământuri  ale Bărăganului, accentuându-se. Unirea aducea cu sine nu numai reforme materiale, ci şi reforme în condiţia tradiţională a ţăranului. Eliberat de servituţile feudale, omul pământului păşeşte în epoca modernă în fruntea tuturor marilor evenimente din care ea se constituie. Îl aflăm, cu prinosul său de sânge, pe câmpul de luptă al unui alt mare ideal al naţiunii: INDEPENDENŢA. Îl recunoaştem printre cei peste o sută de mii de participanţi la adunarea de pe câmpul lui Horea, întărind cu propriul său glas înfăptuirea statului naţional unitar român.

„Vă iubiţi Patria, veţi şti dar a o întări. Să trăiască România!”

            Unirea constituie actul de maturitate al unui stat tânăr modern, act prin care România se înscrie în peisajul transformărilor de structură înregistrate de statele europene. Dar, în acelaşi timp, UNIREA este unul dintre evenimentele cruciale din cel mai frământat secol al istoriei româneşti.

Locurile ce au găzduit cu emoţie imnul fiinţei înfrăţite a celor două principate, străzile tuturor oraşelor ce au vibrat în entuziasmul general al acestui act măreţ, casele în memoria cărora  s-a întipărit zbatarea de aripă a drapelului tricolor, pietrele, zidurile, martori tăcuţi la marea împlinire a UNIRII, ne pot vorbi şi astăzi despre temeinicia unui sentiment care, înainte de a naşte sărbătoarea, naşte forţa dăinuirii unui popor. „D-le Ministru, condeiul nu poate descrie entuziasmul ce am găsit în acest oraş, atât în  popor cât şi în funcţionari. Sfârşitul marii manifestaţii a fost prin ridicarea a mai multe toaste în sănătatea Măriei Sale Domnitorului, a Guvernului său şi pentru prosperitatea şi întărirea Statului Român. Oraşul iluminat, torţe aprinse şi lăutari pe toate străzile”, semnează I.Marghiloman, un martor al evenimentelor prin care Călăraşiul saluta măsurile reformatoare luate de alexandru Ioan Cuza.

            Dar nu numai această stare de spirit emoţionează astăzi, cum nu numai prin exuberanţa fiecărui martor al evenimentelor dăinuie în conştiinţa noastră UNIREA. Într-o Românie pe care ne-o dorim a progresului continuu şi a păcii sociale, iarna anului 1859 străluceşte cu zăpezile pe care le așteptăm ca să ne bucure și astăzi. Şi mai adânc înţelegem cuvintele Domnitorului, săpate cu profundă credinţă în răbojul istoriei poporului nostru: „Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie. Vă iubiţi patria, veţi şti dar a o întări. SĂ TRĂIASCĂ ROMÂNIA!”

În anul 2005, regretatul jurnalist călărășean Aurel DAVID publica cea de a doua ediție a cărții sale intitulate Întoarcere în timp: Monografia presei Ialomiței și Călărașiului. În Introducerea ediției din anul 1998, autorul menționa: “O colecție de ziare însumează o interesantă, cuprinzătoare, variată bancă de informații veridice, despre istoria clipei unei localități, zone geografice, comunități umane. A le cerceta și readuce la lumină înseamnă o muncă titanică, dar și o captivantă incursiune în timp asupra vieții sociale, politice, culturale, economice, un blitz-raid prin intimitatea gândirii oamenilor din perioada în care s-au editat publicațiile respective.” Rezultat al acelei munci titanice de care vorbea Aurel David a fost o inventariere a nu mai puțin de aproape 200 de publicații, cu mai lungă sau mai scurtă perioadă de apariție, editate în perioada 1875-2005, dintre care aproximativ 90% au fost elaborate și tipărite la Călărași. De remarcat că mai mult de jumătate din publicațiile călărășene(125) au văzut lumina tiparului până la instalarea regimului comunist, dată după care la Călărași au mai apărut doar 3 ziare: Ialomița liberă(1945-1952), Zori noi(1952-1958) și Vremuri noi(1981-1989).

Aurel David menționa faptul că el a reușit să investigheze și să inventarieze marea majoritate a periodicelor călărășene, dar nu excludea posibilitatea ca numărul acestora să crească, grație eforturilor unor cercetători mai tineri. Și regretatul jurnalist călărășean a avut perfectă dreptate. Recent, harnicul și împătimitul cercetător în ale istoriei, pr. Adrian Lucian Scărlătescu de la Urziceni, care se documentează pentru elaborarea tezei de doctorat, ne-a facilitat investigarea unui impresionant volum de publicații călărășene, motiv pentru care îi mulțumim public și îl asigurăm de întreaga noastră considerației. Rezultatul analizei noastre comparative ne-a permis să adăugăm zestrei culturale a actualului județ Călărași încă 11 publicații periodice despre care nu s-a scris nimic până acum. Le vom prezenta în ordine alfabetică.

*                                                *

*

Buletinul oficial al Bursei Călărași. Publicație de specialitate care a apărut la Călărași în perioada 30 mai – 1 august 1927. După cum sugerează numele publicației, aici erau inserate informații  referitoare la cotațiile Bursei călărășene. Tiparul a fost realizat la Tipografia Noastră – Călărași.

Bărăganul. Revistă de specialitate care constituia de fapt Buletinul Camerei de Agricultură Călărași. A apărut în perioada 1 august 1928 – octombrie 1930  și a fost tipărit la Tipografia locală  Cultura – Călărași. Director și redactor responsabil: inginer Dumitru Rallea.

            Barbu Știrbei. Buletin informativ al Societății culturale “Barbu Știrbei” din Liceul Știrbei Vodă Călărași, cu perioadă de aparție 15 februarie – 18 mai 1930. Aparea sub conducerea unui comitet și era tipărită la aceeași  tipografie Cultura din Călărași.

            Curierul comerțului ialomițean. Revistă bilunară de apărare a intereselor  negustorești, editată la Călărași de omul de afaceri local Ioan N. Dădârlat. Primul și singurul număr al revistei a apărut pe 4 decembrie 1921. S-a tipărit la Tipografia Ioniță Christescu – Călărași

Ecoul. În cartușul de titlu se menționează că este o Foaie enciclopedică săptămânală. Revista a fost editată și publicată la  Călărași pe parcursul lunii   iunie 1929  de un Comitet de redacție. Tiparul a fost asigurat de Tipografia Cultura – Călărași

           Glasul Partidului Țărănesc din Județul Ialomița.  Gazetă de partid editată la Călărași, în perioada 21 septembrie – 2 noiembrie 1919. De la 21 septembrie și până la 12 octombrie 1919 a purtat titlul Glasul Poporului Țărănesc. Redacția și administrația: Librăria Ioniță Cristescu Călărași.

           Lumea nouă. Publicație culturală, politică și literară, ziarul avea o apariție  bilunară. Director era Stelian I. Constantinescu, iar redacția și administrația își aveau sediul în Călărași, str. Cantacuzino, nr. 47.  Au fost tipărite 4 numere, în perioada iulie-octombrie 1921, la Tipografia Ioniță Christescu din Călărași.

            Mișcarea noastră. Subintitulat Gazetă săptămânală,  ziarul a apărut în patru numere la Călărași în perioada 1-28 decembrie 1930, sub conducerea unui Comitet de redacție care-și avea sediul pe str. Știrbey Vodă nr. 17. Era tipărit la  Tipografia Cultura – Călărași.

Nova Horizonto. Intitulat Gazetă bimensuală cu scop de propagare și învățarea limbei Esperanto, fără profesor, ziarul a apărut la 1 octombrie 1934 în comuna  Roseți. Directorul publicației: D. Nicorescu. Ziarul a fost tipărit la Călărași, în Tipografia Ioniță Christescu.

Renașterea. După cum se menționa în pagina de titlu, publicația se dorea a fi o Revistă literară lunară. Primul număr a apărut la Călărași, pe 7 decembrie 1919, iar conducerea revistei era asigurată de dna. Ermina Mândreanu, fiind prima publicația călărășeană condusă de o femeie. Tiparul era asigurat de aceeași Tipografie și legătorie de cărți Ioniță Christescu – Călărași.

            Semănătorul. Subintitulat Foaia național-țărăniștilor din Ialomița, ziarul a apărut la  Călărași între 9 decembrie 1928 și 1 martie 1929. Publicație de partid, ziarul s-a multiplicat la Tipografia Cultura – Călărași, tipografie care funcționa în cadrul Camerei de Agricultură Călărași.

Deși se consideră că obiceiurile românești au, în general, o structură unitară pe tot teritoriul nostru folcloric, fiecare ținut și zonă etnoculturală își are propriile moduri de exprimare prin datini și obiceiuri. Acest fapt se datorează și unor influențe venite din cele mai îndepărtate colțuri ale țării, sau, în situațiile zonelor de frontieră, și de dincolo de granițele naționale. Este cazul și județului Călărași, unde însăși structura populației rurale este deosebit de eterogenă. Exemplificăm aici localitatea Ciocănești, amplasată pe linia Dunării, între Călărași și Oltenița, unde tradiția orală, precum și izvoarele documentare pomenesc trei părți distincte ale satului: Ciocănești-Pământeni, deci oamenii locului care se știau aici din totdeauna; Ciocănești-Mărgineni, așezare construită din românii coborâți din regiunea Mărginimii Sibiului; Ciocănești-Sârbi, zonă a satului în care s-au așezat locuitorii veniți din partea Dunării, români și bulgari, care n-au mai putut suporta asuprirea otomanilor. Iată pentru ce în această zonă vom întâlni obiceiuri în general cunoscute și în alte regiuni ale țării, dar și obiceiuri specifice care se regăsesc doar în acest areal. De origine foarte veche, cele mai multe dintre ele s-au păstrat, cu succesive schimbări de funcție și cu necontenita accentuare a părții spectaculoase, până în zilele noastre.

Printre obiceiurile tradiționale, cele ale sărbătorilor de iarnă ocupă, datorită amploarei lor, un loc deosebit. Sărbătorile de iarnă sunt, înainte de toate, sărbătorile schimbării anului. Ele se desfășoară între 24 decembrie și 7 ianuarie și sunt ocazionate de marcarea Crăciunului, a Anului Nou, a Bobotezei și a Sf. Ion.

Boboteaza și Iordanul, ca sărbători tradiționale legate de ciclul Anului nou creștin, au atât o tematică religioasă, cât și una laică. De Bobotează, în satele de pe Dunăre și Borcea se petrecea sfințirea apelor și a crucii, care, după terminarea procesiunii religioase este aruncată în apă, numeroși tineri întrecându-se apoi să o recupereze neținând cont de cât de rece este apa. Cel care reușea să se reîntoarcă cu crucea era cinstit de întreaga comunitate.

Iată cum este descris obiceiul aruncatului după cruce într-o publicație locală din Călărași(ziarul “Pensionarul” din 16 ianuarie 1937): “Anul acesta, ziua Botezului Domnului s-a sărbătorit cu un deosebit fast. La ora 11,00 s-a oficiat obișnuitul Te-Deum la Biserica din centru… La ora 11,20 s-a format un impozant cortegiu de la Biserică spre Port în frunte cu întregul sobor bisericesc și cu detașamentul militar compus din toate regimentele din garnizoană. În Port s-a făcut sfințirea apei până la ora 12,00. Timpul destul de frumos a favorizat această frumoasă serbare, deoarece toată populația orașului Călărași – bărbați, femei, copii- a venit să ia parte la sfințirea apei. Malul drept al brațului Borcea, pe o întindere de un km, era ticsit de populație. Nici malul opus nu a fost lăsat mai liber. Mulți cetățeni l-au ocupat, iar alții, urcați în bărci, căutau să găsească locul cel mai prielnic de unde să poată vedea momentul aruncării în apă a crucii. Înotătorii concurenți la prinderea crucii, în număr de zece inși, așteptau grupați în rând, pe mal, gata a se arunca în valurile apei… S-a zvonit venirea unui avion care ar avea misiunea de a arunca o a doua cruce. Publicul se îngrămădea insistent spre marginea apei… La ora 12,00 a apărut avionul, care, coborându-se la 10-15 m deasupra apei…, a aruncat Sfânta Cruce  în apă, în același moment cu cea aruncată de dl. prefect. Înotătorii, cu un elan neîntrecut, s-au aruncat în apă, prinzând crucile. A fost solemn momentul când înotătorii, în mijlocul apei, s-au grupat în jurul celor ce au prins crucile, se închinau și le sărutau. Avionul a mai făcut câteva virajuri, aruncând buchete de busuioc și de flori.”

După procesiunea de Bobotează, localnicii din Călărași și Oltenița și din satele de pe Dunăre și brațul Borcea își scot caii la botez și întreceri sportive. Obiceiul este cunoscut sub denumirea de Botezul cailor. Bătrânii susţin că este un obicei vechi, păstrat cu sfinţenie de la străbuni.  Caii sunt frumos împodobiţi cu panglici multicolore, sunt ţesălaţi şi prezentaţi într-o veritabilă paradă. De altfel, în unele locuri există şi concursuri, să le zicem de frumuseţe hipică. După ce sunt „botezaţi” toţi caii, urmează o întrecere pentru a desemna cel mai iute animal şi, desigur, cel mai destoinic călăreţ. Se spune că animalul stropit cu apa sfinţită de preot este ferit de boli şi întâmplări nedorite, va avea putere de muncă şi nu se va atinge blestemul de el. Iar cei care-i botează vor avea un an bun, cu recolte bogate.

Chiar în seara de Bobotează există în zona Dunării un obicei aparte: localnicii se pregătesc pentru păzitul fântânilor. Fântânile sunt împodobite cu frunze, pănuşi de porumb sau stuf. Pe timpuri, se puneau batiste, velinţe sau chilimuri (scoarţe înflorate cu două feţe), se aduceau paie, stuf şi lemne pentru foc. După ceremonialul împodobitului, se pregăteşte grătarul pentru petrecerea din timpul nopţii păzitului. Localnicii se adună toată noaptea în jurul fântânii şi o păzesc cu străşnicie. Păzitul fântânii este un obicei care vine din „negura vremurilor”, din „moşi-strămoşi”, aşa cum spun localnicii. O motivație istorică a acestui obicei se leagă oarecum de vechile incursiuni pe care le făceau turcii odinioară în aceste locuri, ţăranii păzind fântânile pentru a nu fi spurcate de păgâni, după ce apa acestora fusese sfințită cu prilejul Bobotezei.

A doua zi, de sărbătoarea Sf. Ion, exista obiceiul ca flăcăii să umble prin sat cu iordănitul. Dintr-un chestionar din anul 1927 aflăm că flăcăii din satul Lehliu și cartierul Măgureni se pregăteau pentru iordănit cu 2-4 zile înainte de Sf. Ioan. De Bobotează, după sfințirea apelor, flăcăii umblau cu găleți umplute cu apă ,,să iordănească” (stropeau cu apă sfințită pe toți pe care-i  întâlneau pentru curățirea trupească și sufletească a acestora). În ziua de Sf. Ioan, băieții din sat organizau o petrecere populară, punând la bătaie banii adunați cu ocazia colindelor pentru cumpărarea băuturii necesare. Fiecare flăcău invita o fată la casa unde avea loc petrecerea. Fetele aduceau mâncare.După ce mâncau și beau, feciorii și fetele se puneau la joc, lăutarii invitați întrecându-se în a interpreta jocuri populare românești. Astăzi, obiceiul este mult modificat. Spre exemplu, în satul Roseți are loc, în seara de Bobotează spre Sf. Ioan o petrecere generală la care participă numai fetele și femeile. Localnicii numesc acest obicei Iordanul.  Participantele la sărbătoare aduc de acasă mâncare și băutură pentru întreaga noapte. Petrecerea are loc în sala Căminului cultural, fiind interzisă cu desăvârșire prezența bărbaților.

Cu mare greutate noi am obținut permisiunea de a înregistra pe casetă video sărbătoarea Iordanului – 1993 . Singurii admiși sunt membrii tarafului, care interpretează cântece și dansuri populare spre marea satisfacție și bucurie a fetelor și femeilor care se prind în horă, unele travestindu-se în bărbați. Cel mai pricepute femei interpretează diverse scene cu măști, tematica satirizând anumite aspecte din viața satului, spre hazul general.

            Ne aflăm deja în atmosfera mirifică specifică sărbătorilor de iarnă. Dintre obiceiurile calendaristice cele mai răspândite şi mai spectaculoase, cu originea în credinţe şi mituri străvechi, sunt de bună seamă ciclurile legate de sărbătoarea Naşterii lui Iisus şi schimbarea anului. Din păcate astăzi, în multe din localitățile urbane  din România, inclusiv  în cele din Câmpia Bărăganului, obiceiurile tradiționale ocazionate de Sărbătoarea Crăciunului și de întâmpinarea Noului An s-au transformat în chiciuri artistice fiind mai degrabă acte mascate de cerșătorie publică. În ultimii ani se constată totuși un reviriment și în acest domeniu, grație  implicării directe  a  oamenilor școlii și a unor preoți care pregătesc cu profesionalism colective de elevi și de tineri în al căror repertoriu sunt incluse colinde și cântece laice și religioase ce se cântau altădată prin satele românești. Lor și tuturor celor care iubesc tradițiile acestor locuri le sunt dedicate rândurile de față.

Din punct de vedere religios, Crăciunul, cea mai veche sărbătoare a omenirii, semnifică nașterea Domnului nostru Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu, trimis pe Pământ să ajute oamenii să devină mai buni, mai credincioși, mai îngăduitori și responsabili, mai toleranți și răbdători. În satele din Bărăgan,  înainte de Crăciun, preotul umbla cu icoana din casă în casă, pentru a vesti Nașterea Domnului. Aceasta este o practică extrem de veche și este, de fapt, o vizită pe care preotul o face credincioșilor săi. Preotul poartă cu el o icoană care înfățișează scena nașterii Mântuitorului și fiecare casă și gospodărie este sfințită, credincioșilor dându-li-se icoana ca să fie sărutată.

Un alt obicei premergător sărbătorilor Crăciunului întânit în satele din Bărăganul călărășean este sacrificarea porcului de Ignat. Obiceiul sacrificării porcului de Ignat, pe 20 decembrie, încă se mai practică pe acolo unde gospodarii cresc porci în propriile curți, pentru ca la Sărbătorile de iarnă sa aibă carne proaspată din care să-și prepare tradiționalele mâncăruri românești: tobă, piftie, caltaboși, afumătură și cârnați. Conform tradiției, după tranșarea și sortarea cărnii, gazda pregătește afară, aproape de locul sacrificării porcului, o masă mare, pentru toți oamenii care au ajutat la tăierea porcului. Felul de mâncare, tradițional numit „pomana porcului”, este obținut prin prăjirea, într-un ceaun mare, de tuci, a bucaților de carne tăiate din toate parțile porcului sacrificat: bucăți de mușchi, ficat, slănina, coastă, falcă. Și ca totul să fie cum se cuvine, gazda oferă și câteva păhăruțe serioase de țuică fiartă!

            Împodobitul bradului. Tradiția împodobirii bradului și a casei cu crenguțe de brad este un obicei preluat pe la jumătatea mileniului trecut de la triburile germanice, bradul simbolizând prin forma sa triunghiulara Sfânta Treime, iar podoabele cu care bradul este împodobit semnificând cunoașterea și bogăția, asemeni pomului sacru din Grădina Edenului, în care se găseau merele-fructele cunoașterii.  Bradul, împodobit în vechime cu fructe, flori, nuci poleite, lumânărele și panglici, simboliza pomul vieții, arborele fertilizator, de bun augur. Simbolul bradului se regăsește în foarte multe piese de artă populară precum covoarele, ștergarele și iile. În zilele noastre împodobirea bradului de Crăciun a devenit una dintre cele mai iubite datini atât în mediul rural cât și urban, odată cu așteptarea în seara de Ajun a lui Moș Crăciun. În povestirile părinților noștri, de cele mai multe ori bradul era adus de Moș Crăciun, atunci când copiii dormeau. Beteala, globulețele colorate ce sclipesc în lumina lumânărilor și a luminițelor colorate ce dau parcă viață bradului, steaua vestitoare a Nașterii Domnului Iisus cocoțată în vârful bradului, îngerașii care ne îndeamnă să trăim emoțiile Nașterii Pruncului Sfânt, toate ne anunță Seara cea Mare. După zilele de Crăciun, bradul rămâne ca decorațiune de sezon, ca motiv de mândrie (mai ales pentru gospodinele cochete din ziua de azi) sau pentru că nu se îndură să-l arunce prea repede. Oricum, în cele mai multe din casele românilor din Bărăgan există obiceiul ca bradul să fie aruncat (ars în foc spre distracția copiilor) înainte de Bobotează. În acel moment nostalgia pomului de Crăciun este alungată spre a se face loc Noului An în deplinul sens al cuvântului.

Colindele  sunt cele mai importante obiceiuri care se practică și azi în zona etnoculturală a Dunării de Jos și brațului Borcea, începând din ajunul Crăciului, și până în ziua de Anul Nou. Din categoria acestora amintim: colindele de Moș Ajun, colindele de Crăciun, Steaua, Irozii, Brezaia, Plugușorul, Vasilca, Sorcova, Seara Sfântului Vasile.

Fără a intra în amănunte, întrucât colindele amintite mai sus sunt specifice aproape întregului areal românesc, ele întâlnindu-se, fără excepție, în toate localitățile călărășene, subliniem doar valoarea deosebită a acestora, care ocupă un loc aparte, prin tematica complexă, bogată și diversă, precum și prin minunata poezie populară pe care o cuprind.

Colindele (bine păstrate în sate ca Unirea, Borcea, Călărașii Vechi, Ciocănești, Ulmu, Lupșanu, Lehliu-sat, Vlad Țepeș, Chirnogi, Chiselet, Radovanu ș.a.), însoțesc unele jocuri mimice (brezaie, capra, căluțul) sau sunt comunicate direct de grupurile de colindători. Tematica acestor colinde îmbracă aspectele laice cu cele religioase și abordează principalele domenii ale vieții satului (viața social-economică a gospodăriei, puterea și frumusețea tinerilor, eroismul și iubirea, văzute în perspectiva viitoarelor căsătorii). Analiza temelor și a motivelor vehiculate în repertoriul colindelor din spațiul călărășean ne dezvăluie sensuri care pledează pentru originalitatea și autenticitatea acestora. Așa sunt, spre exemplu, motivele tematice care ilustrează bărbăția tinerilor (incluzând aici străvechiul obicei al încurării cailor, precum și evidențierea probelor de vitejie și a întrecerii dintre călăreți sau dintre cai și șoim), motivul alegerii tânărului oștean ca domn, ideea luptei dintre bine și rău( excepțional pusă în valoare în colindul ,,Leul”) motivul cererii de zestre ( din ciclul colindelor de logodnă și nuntă) etc. De asemenea, reținem și valoarea pronunțat moral-religioasă a unor colinde, evidențiindu-se perenitatea unor norme și reguli de conviețuire socială și de conduită nescrise, dar respectate de întreaga colectivitate sătească.

Nu putem încheia aceste scurte considerații teoretice, fără a aminti valoarea de excepție a Plugușorului, Plugul mare și într-o variantă remarcabilă, a ,,Plugului cu păpușoi”, întrucât prin conținutul lor tematic, care variază de la o localitate la alta, constituie o importantă sursă de cunoaștere a vieții sociale specifice comunităților rurale. Prin datele istorico-etnografice pe care le oferă, plugușorul conține elemente pe baza cărora se pot recunoaște străvechi tehnici agro-pastorale, relațiile sociale dintre membrii colectivităților sătești, unitatea etnoculturală a poporului român.

Din punct de vedere al modului de desfășurare, obiceiul de ,,a colinda” înseamnă de fapt a merge din casă în casă cu diferite urări. La colindat participă tot satul tradițional, deși efectiv colindă doar copiii și flăcăii în cete, bărbații, până la o anumită vârstă, mai nou și fetele, rar de tot femeile și uneori și fete și flăcăi împreună. Gazda casei colindate era întrebată întotdeauna dacă primește colinde.Celor care nu primeau colinda li se strigau strigături batjocoritoare. Se cânta întâi o colindă la ușă sau la fereastră, iar apoi, la cererea gospodarului, se intra în casă, unde se cânta ,,colinda cea mare”. Steaua, Irozii și Vasilca se cântau totdeauna numai în casă. Colindătorii erau răsplătiți cu daruri tradiționale.

În ceea ce privește obiceiul  ,,Vasilca”, acesta este un obicei practicat de Anul Nou, care oferă, totodată, şi o semnificaţie tăierii porcului la români. Ceremonialul acestui obicei, „Vasilca”, cuprinde mai multe secvenţe semnificative: expunerea divinităţii (capul porcului) gătită cu inele, cercei, brăţări, mărgele, flori şi uneori şi o basma, în faţa ferestrei sau în casa colindată; colinda cântată care narează viaţa Vasilcii în Raiul din pădurile de fag şi de stejar; coborârea în vale pentru a bea apă, moartea violentă şi incinerarea corpului; judecarea Vasilcii de un juriu în care apar bătrânul Crăciun şi Maica Precesta;  urarea „La mulţi ani!” şi primirea darului.   O sursă documentară din anul 1927 ne descrie astfel acest obicei practicat în satele de pe Borcea și Dunăre: ,, Vasilca e un cap de porc împodobit și așezat pe o tavă. Căpățâna porcului se împodobește în așa fel încât să reprezinte a păpușă, se pun mărgele, cercei și pe tava pe care este așezată se pune grâu. Înainte cu trei zile sau patru zile de Sf. Vasile se umblă cu Vasilca mai mult pe la cei bogați. Colindătorii stau în mijlocul casei, iar tava se pune pe masă. Se zice că Vasilca are darul de a aduce sănătate în casă”. Vasilca se numea de fapt Siva, dar prin contopirea cu Vasile (ziua în care are loc ceremonialul) a rezultat Vasilca. Acest zeu, Siva, al Panteonului românesc, sacrificat prin substituire la solstiţiul de iarnă, este identificat cu marele zeu indian Shiva, care în Panteonul hindus poartă grija Universului, întruchipare a eternei energii cosmice. Substitutul zeului este capul porcului jertfit la Ignat, care se împodobeşte şi va servi în ritualul din noaptea de Anul Nou.

Spațiul nu ne permite să publicăm textele unor colinde locale.  Oricum, iubitorii de colinde   pot  găsi texte autentice în anexele lucrării mele Județul Călărași. Studiu istorico-etnografic, publicată la Editura Agora din Călărași, în anul 2010. Aici vom reproduce  textul unui plugușor cules din com. Lupșanu.

Aho, aho, copii si frați,
Stați puțin și nu mânați,
Lângă boi v-alaturați
Și cuvântul mi-ascultați.
Mâine anul se înoiește,
Plugușorul se pornește
Și incepe a ura,
Pe la case a colinda.
Iarna-i grea, omătu-i mare,
Semne bune anul are.
Semne bune de belșug,
Pentru brazda de sub plug.
Plugușor cu patru boi,
Ia mai mânați măi flăcăi! Hăi, hăi…
S-a sculat mai an,
Bădica Traian,
Și-a-ncalecat
Pe-un cal învățat,
Cu șaua de aur,
Cu nume de Graur,
Cu frâu de mătasă,
Împletit în șase,
Cât vița de groasă.
El în scări s-a ridicat,
Peste câmpuri s-a uitat,
Să aleaga-un loc curat,
De arat și semănat.
Și-a pornit într-o joi,
Cu un plug cu doispreceze boi.
Boi boureni,
În coada codălbeni,
În frunte țintăței.
Ia mai mânați, măi flăcăi! Hăi, hăi…
Cu luna, cu săptamâna,
Își umplu cu aur mana.
Si el vru sa vadă
De-i dete Dumnezeu roadă.
Era-n spic cât vrabia,
Era-nalt cât trestia.
Ia mai mânați, măi flăcăi! Hăi, hăi…
Traian iute s-a întors
Și din grajd alt cal a scos.
Un alt cal mai năzdravan,
Cum îi place lui Traian,
Negru ca corbul,
Iute ca focul,
De nu-l prinde locul.
Cu potcoave de argint,
Ce dă sporul la fugit.
Traian iute-a-ncălecat,
La Tighina – apucat
Si oțel a cumpărat,
Ca să facă seceri mari,
Pentru secerătorii tari.
Și-altele mai mititele,
Pentru fete ocheșele
Și neveste tinerele.
Cum a dat Dumnezeu an,
Holde mândre lui Traian,
Asfel să dea și la voi
Ca s-avem parte și noi.
Să vă fie casa, casă;
Să vă fie masa, masă;
Tot cu mesele întinse
Și făcliile aprinse.
Și la anul să trăiți,
Să vă găsim înfloriți,
Ca merii,
Ca perii,
În mijlocul verii,
Ca toamna cea bogată
De toate-ndestulată.
De urat, am mai ura,
Dar mă tem ca va-nsera,
Pe-aici, pe la dumneavoastră,
Departe de casa noastră.
Și ne-așteaptă și-alte case,
Cu bucate mai gustoase,
Cu pâine caldă pufoasă,
Cu vinul de viță-aleasă,
De aici,din Bărăgan,
LA ANUL ȘI LA MULȚI ANI!

                Pentru noi, cei de azi, ni se pare firesc să folosim Internetul pentru a transmite orice fel de informație dintr-un capăt al lumii în celălalt. Și este normal să fie așa pentru că, privind acest aspect din punct de vedere istoric, încă din cele mai îndepărtate timpuri, începând cu constituirea primelor formaţiuni umane, oamenii au simţit nevoia de a comunica între ei, ceea ce a dus la găsirea unor modalităţi specifice prin care să-și facă cunoscute mesajele. La început au folosit focul, după un anumit cod, pentru ca odată cu apariţia scrisului să se ușureze mult sistemul de comunicare. Calul era singurul şi cel mai rapid mijloc de transport, mesajele parcurgând sute sau mii de kilometri, purtătorii acestora trecând prin primejdii de moarte uneori.

Denumirea de poştă, derivă din latinescul „ponere”, care înseamnă „releuri aşezate din distanţă în distanţă pe drumurile pe care treceau curierii statului”, iar existenţa serviciului poştal este cunoscută încă din antichitate. În Egipt şi Persia au existat din cele mai vechi timpuri releuri de curieri pedeştri şi călăreţi care transportau corespondenţa şi ordinele regale.

În teritoriul carpato-danubiano-pontic, în vremea dinaintea cuceririi Daciei, erau folosite drumurile naturale aflate de-a lungul cursurilor de apă, iar după cucerire a fost construită o reţea de drumuri şi a fost introdus sistemul poştal organizat aşa cum era în restul Imperiului Roman.

Odată cu formarea primelor voivodate româneşti a fost necesară o mai strânsă legătură cu vecinii, comunicarea făcându-se prin curieri în slujba exclusivă a stăpânirii. Curierii se numeau „călăraşi“ sau „lipcani“, iar dezvoltarea sistemului a dus la apariţia „olacului“(poștalion) şi a „calului de olac“, locuitorii satelor având obligaţia să întreţină nişte cai care să poată în orice moment să fie de schimb pentru călăreţii care duceau depeşe. Întreținerea drumurilor de poștă cădea în sarcina negustorilor sau a proprietarilor de moșii, ei înșiși mulțumiți de faptul că se aflau în calea numeroșilor călători care frecventau drumurile de poștă.

În sec. al XVI-lea poşta a trecut sub autoritatea marelui postelnic, dar nu a cunoscut mari modificări până la mijlocul sec. al XVII-lea când au fost introduse relee poştale(stațiile de poștă, aflate din 20 în 20 de kilometri, dotate cu locuri de repaos pentru călători și cu cai de rezervă pentru poștalioane). Domnitorii fanarioți Constantin Mavrocordat (1741-1742) în Moldova și  Alexandru Ipsilati (1774-1782) în Ţara Românească sprijină poşta luând o seamă de cheltuieli în sarcina cârmuirii. Începând cu anul 1795, domnitorul Alexandru Moruzi a hotărât să dea în antrepriză serviciul de poștă, dispunând, în același timp, măsuri de reparare a drumurilor de poștă și a podurilor și podețelor de pe traseele cele mai importante.

Călărașiul, al cărui nume este legat direct de serviciile de curierat asigurate de vechii “călărași ștafetari”, care duceau corespondența domnitorilor munteni la Constantinopol, prin Silistra, a fost favorizat din acest punct de vedere, constituind un adevărat punct nodal pe drumurile de poștă din Bărăgan. Astfel, exista un drum de poștă principal care lega Bucureștiul cu Călărașii pe “Drumul Sării”, cu stații de poștă la Tânganu, Drumul Sării(Sărulești),  Oblilești(Valea Argovei), Bărăganul(Mihai Viteazul) și Coadele(Independența de mai târziu). Un al dolilea drum care traversa Bărăganul pleca de la Călărași spre Buzău, prin Zlota(stație de poștă situată pe locul satului Drajna de astăzi) și Slobozia, iar un al treilea drum de poștă strabătea malul Borcei și al Dunării de la Călărași și până la Brăila, prin Șocariciu, Ludești, Făcăeni, Gura Ialomiței, Bertești, Rama și Frumușica. Un alt drum important de poștă lega Bucureștiul de Oltenița, cu stații de poștă la Negoești și Orăști.

            Șeful unei linii de poștă se numea căpitan de poștă. Pompei Samarian ne spune că la 1834 căpitan de poștă la Călărași era Matache Stoicescu, iar la 1837 postelnicul Ioan Rădache. Tot de la Pompei Samarian aflăm și numele unor arendași ai liniilor de poștă din Bărăgan. Astfel, la licitația din anul 1835, linia de poștă București-Călărași, pe “Drumul Sării”, cale de 6 poște, a fost arendată de paharnicul Ioan Roset, care se obliga să asigure stațiile de poștă de pe traseu cu cel puțin 144 de cai. În 1848, linia de poștă Bucurețti-Călărași era luată în arendă de către paharnicul Nicolai Alexandrescu.

În afară de cai și buna întreținere a stațiilor de poștă, arendașii mai erau obligați să asigure și surugii(cei care conduceau efectiv căruțele de poștă sau diligențele de mai tîrziu). Acest lucru a făcut ca în jurul stațiilor de poștă să se înfiripe mici sate de surugii, care ulterior s-au constituit în așezări rurale importante din Câmpia Bărăganului. Pentru fostul județ Ialomița, documentele vremii înregistrează 14 asemenea sate care s-au constituit în jurul stațiilor de poștă.

            Prima jumătate a secolului al XIX-lea a fost marcată și de multe reorganizări ale serviciilor de poștă care au urmărit atât creșterea confortului deplasării cât și a vitezei de deplasare pe liniile de poștă. Astfel, în 1852, în Muntenia se introduc diligențele, în locul mai vechilor căruțe de lemn. După cum consemnează Constantin Minescu, în a sa Istorie a poștelor române, “trăsura ce va face transportul diligenței va fi pe arcuri englezești și întocmai cum se obișnuiește în celelalte părți ale Europei, cu 10 locuri înăuntru și unul lângă conductor.”

Drumurile de poștă din Bărăgan au fost transitate de-a lungul timpului de numeroși călători străini care au lăsat în consemnările lor numeroase aspecte referitoare la modul în care se făcea o călătorie pe drumul de poștă de la București la Călărași. Pentru exemplificare vom folosi ceea ce a scris în anul 1854 americanul James Oscar Noyes: “Călărași se află la șspte poște românești de București… Drumul se întinde peste o câmpie lată sau, mai degrabă, o succesiune de platouri ridicate cu câteva picioare unul față de altul…Cu greu era de văzut un pom sau un tufiș… Drumul este în stare naturală, dar neîmblânzitul surugiu a lăsat repede în urmă distanța unei singure poște. Strigătele sale prelungite indicau faptul că edificiul singuratic din câmpie, din fața noastră, este stația de poștă… Biletul meu de drum a fost vizat și, în același timp am savurat, pentru câteva minute, o pipă de satisfacție… Am gonit înainte impetuos și am zburat prin două sau trei sate românești… Nici o descriere nu poate da o idee asupra unui sat românesc, locuit de cea mai săracă clasă de țărani. Aici animale și ființe umane se bucură împreună de adăpost, mâncare, trai și plăceri de societate – omul și natura fiind în cele mai familiare raporturi… Am mers înainte. În sfârșit am ajuns la cea de a patra stație de poștă… Surugiul alesese de la poștă caiii cei mai iuți. Promisesem un bacșis gras așa că viteza cu care zburam pe câmpie era atât de mare încât minuscula căruță părea că abia atinge pîmântul…Sclipirea strălucitoare a unui fulger ne-a dezvăluit izolata stație de poștă. Am ajuns la ea fără mare dificultate și am fost primiți. Poșta era dintre acele case românești cu chirie, de soi mai bun… După ce m-am împărtășit dintr-o ceașcă de cafea turcească, cu pâine neagră, m-am așezat într-o nouă căruță, și curând am rulat peste câmpul moale, aproape la fel de repede și de ușor cum se mișcă un vagon de tren pe o șină netedă… Într-o oră am ajuns la următoarea stație… Gazda era un boier român cu trăsături puternice de roman, care, din fericire, vorbea nemțește; soția sa, o încântătoare femeiușcă, la fel de naturală și înfloritoare ca proaspetele flori presărate pe câmpie… În ceea ce privește inteligența și confortul familial, gazda mea, Jian Bibescu, făcea parte din clasa românească mai bună. După masa noastră, zâmbitoarea sa nevestică,  a adus pipe și cafea. În folosința acestor desfătări orientale, românii au adoptat manierele turcilor… Jian Bibescu a hotărât să mă însoțească până la stația următoare… La câteva mile de Dunăre ținutul devine oarecum accidentat. De pe o culme joasă am văzut fluviul. Armata lui Ahmet Pașa era în tabără lângă Călărași.”  

Stație de poștă din Bărăgan

                Cu toate că după 1886, odată cu darea în folosință a căii ferate Călărași-București, transporturile poștale și de călători se vor muta pe drumul de fier, vechile drumuri de poștă din Bărăgan își vor menține importanța încă multă vreme, pe traseul lor edificându-se, mai târziu, rețeaua de drumuri naționale care brăzdează azi Câmpia Bărăganului.

           Cu toate că  vaccinul antiholeric, descoperit de dr. Ion Cantacuzino în urmă cu mai bine de 100 de ani, a salvat atunci de la decimare armata română contaminată în urma campaniei din Bulgaria în cel de al doilea război balcanic, epidemia de holeră a mai secerat încă câteva milioane de oameni. Și astăzi, din păcate, epidemia de holeră este prezentă în multe locuri din lume unde face încă multe victime. Holera este o boală infecțioasă bacteriană foarte gravă, care afectează în mod deosebit intestinul subțire. Boala se manifestă prin tulburări digestive ca o diareegravă, vomitări excesive, care duc la o deshidratare rapidă a bolnavului (exicose), prin pierdere de electroliți (substanțe minerale).

            În decursul istoriei și spațiul carpato-danubuano-pontic, aflat în apropierea Orientului, a fost afectat în repetate rânduri de holeră și oamenii de aici și-au plătit și ei “tributul” bacilului holeric. Cele mai afectate au fost regiunile de la Dunăre, aflate la graniță cu Imperiul Otoman, de unde au pătruns cele mai multe dintre epidemiile de holeră care au afectat localitățile locuite de români.

Călărașiul, locul prin care treceau multe din misiunile dinspre și către Turcia, a fost afectat în repetate rânduri de epidemiile de holeră și ciumă, care au secerat mii de vieți și despre care stau mărtuirie documentele vremii. Noi ne vom opri doar asupra Epidemiei de holeră din vara anului 1893. Izbucnită inițial în portul Brăila, unde a fost adusă de marinari turci, și răspândită mai apoi în zonă de lucrătorii care munceau pe șantierele podurile de peste Dunăre de la Fetești și Cernavodă, epidemia de holeră din 1893 a fost semnalată, începând cu luna august și la Călărași, unde  a făcut victime și a creat mari probleme locuitorilor din așezarea de la cotul Borcei.

Iată cum a fost prezentat acest episod într-un Raport al medicului Iacob Felix, directorul general al Serviciului Sanitar din subordinea Ministerului de Interne:

“Călărașii, oraș cu 8200 de locuitori, situat pe malul stâng al Borcei…, nu putea să râmână mult timp imun. Lucrătorii fugari de la Podul Cernavodă-Ftești au adus boala la Călărași.. Unul, bulgarul Arso Stincov, a venut chiar pe calea ferată bolnav în orașul Călărași la 3 august, cu doi tovarăși, și până la izolarea lor, au avut ocazia a mai infecta în orașul Călărași și alte persoane… Boala a fost comunicată altor persoane prin contact direct… După două zile, la 5 august,  se constată al doilea bolnav de holeră, Mitu Cristea, sacagiu cu locuința în str. Independenței… Al treilea caz se constată în seara zilei de 5 august în partea vestică a orașului, în Volna, la sacagiul Pavel Ștefan. Al patrulea bolnav a fost Nicolae Măcelaru, muncitor din Volna…

Dr. Iacob Felix

            De la 12 august înainte, boala apare în diferite părți ale orașului, în cazuri singuratice. Se părea că măsurile de izolare și dezinfectare sunt bine executate, până la 16 august, când boala s-a ivit pe strada Plevna, din Volna, locuită de țigani, aglomerați în case necurate, rău hrăniți, care au tăinuit boala și au înlesnit astfel lățirea și formarea unui adevărat focar al holerei. Într-o singură zi, pe 18 august, s-au îmbolnăvit în strada Plevnei 6 țigani și doi români.

            Subsemnatul, am mers dar în persoană la Călărași pentru a prescrie administrației locale măsuri eficace pentru oprirea lățirei bolii. De atunci ea a început a scădea succesiv, până la 9 septembrie, când epidemia s-a stins.”

            Despre măsurile întreprinse de administrația locală pentru prevenirea efectelor epidemiei de holeră ce afectase orașul, vorbește și primarul P. Demetrescu în Raportul său despre Starea orașului Călărași în anul 1893.

  “În faţa flagelului de holeră ce ne ameninţa şi a ordinelor telegrafice ce primeam din partea d-lui ministru de interne, am luat cu toţii cele mai severe măsuri pentru construirea spitalului holeric pe locul comunei, înzestrându-l cu tot mobilierul necesar şi oameni de serviciu, aşa că personalul medical a fost la înălţimea misiunii sale, combătând cu furie flagelul, care după câtva timp a încetat fără a face multe victime în oraş, merit ce se datoreşte activităţii dlor Dimitrescu – Brăila şi Pîcleanu.

Tratarea bolnavilor de holeră

             Cheltuielile făcute cu instalarea şi montarea spitalului s-au plătit integral din creditul ce ne-a fost acordat prin Înaltul Decret nr. 3267 din 1892, iar la neajungere s-a recurs la art. extraordinar şi numai la fondurile proprii ale comunei, fără a mai avea nevoie de alte împrumuturi, după cum am văzut că au făcut multe comune unde a bântuit epidemia.

             Oricât de multă bunăvoinţă aş fi avut eu cât şi dvs. domnilor consilieri, ne era imposibil în acest scurt timp a face îmbunătăţiri de care oraşul are absolută necesitate în faţa acestei epidemii; căci toată atenţiunea noastră a fost îndreptată asupra măsurilor de salubritate, înfiinţând în acest scop pe lângă serviciul de curăţenie şi două cotigi care ridică zilnic gunoaiele de prin curţile orăşenilor.

             S-au curăţit apoi latrinele din oraş cu maşina şi oamenii comunei şi, văzând că acest sistem de curăţenie nu este suficient, am angajat doi oameni particulari cu instrumentele lor care în tot timpul verii au curăţat latrinele.

              S-au luat măsuri de dezinfectarea caselor contaminate, singurul mijloc propus de consiliul medical spre a înlătura epidemia sau a nu lua proporţiuni mari.

              S-au închis parte din locurile virane cu spesele comunei, unde se aruncau diferite murdării.

              Apă de băut, fiindcă se lua din Ezer, am construit o podişcă pe malul stâng al Borcei de unde sacagii aduceau o apă mai bună de băut, aceasta după dispoziţia d-lui dr. Felix.”

Informații despre holera de la Călărași apar și în paginile presei centrale. Astfel, cotidianul “Adevărul” din 6 august 1893 consemna: “De ieri și  până azi dimineață sunt 6 bolnavi și 3 morți. Starea bolnavilor inspiră numeroase îngrijorări.”

Aveau dreptate cei de la „Adevărul” când vorbeau de faptul că epidemia de holeră provoca îngrijorări printre localnici. Din raportul medicului Iacob Felix avem și date exacte despre efectele epidemiei de holeră de la Călărași, de la declanșarea ei, pe 3 august 1893 și până la stingerea ei, în 9 septembrie 1893. Dar iată ce consemnează dr. Felix în raportul său:

“Peste tot s-au îmbolnăvit de holeră la Călărași 32 persoane, din care 11 s-au vindecat și 21 au murit. 16 au fost în cură la Lazaret(spitalul holeric de care vorbea primarul Demetrescu – nota ns.) și 16 au fost izolați în locuințele lor. După naționalitate, din aceste 32 de persoane au fost:

            -Români, 15 bolnavi, din care au murit 12;

            -Bulgari, 9 bolnavi, din care au murit 3;

            -Țigani, 8 bolnavi, din care au murit 6.”

Despre fenomenul haiduciei istoricii și literații s-au pronunțat în mod diferit de-a lungul vremii. În timp ce pe istorici i-au interesat cauzele și modul de acțiune al adevăraților haiduci, care nu trebuie sub nici o formă confundați cu hoții de la drumul mare, literații au abordat mai ales modul în care acțiunile haiducești și personajele reprezentative din lumea haiduciei au fost reliefate în literatura populară sau cultă.

O analiză istorică a fenomenului reliefează faptul că haiducia a fost specifică mai ales Balcanilor, extinsă, apoi, prin intermediul românilor, până în Maramureș, Bucovina și Basarabia. Miezul fenomenului era întâlnit de o parte și de alta a Dunării, adica în Muntenia și Dobrogea, Bulgaria și Serbia. Pe seama haiducilor, poporul a pus nenumărate legende, unele chiar fantastice. De obicei, în aceste legende, multe în versuri, haiducii îi jefuiesc pe cei bogați, îndeosebi pe boieri, pe turci și pe fanarioți, și îi ajută pe cei săraci cu o parte din pradă. Adăpostul lor preferat era codrul, care pe vremuri nu acoperea doar munții si dealurile, ci și largi zone de câmpie, cum era celebrul Codru al Vlasiei. La fel de căutate erau și zonele mlăștinoase și împădurite de la Dunăre, Blata Ialomiței și Balta Brăilei constuind, la rândul lor, locuri preferate de haiducii din Muntenia și Bărăgan. Acolo, poterele nu se prea încumetau să intre, nici măcar iarna, printre copacii desfrunziți, căci unii haiduci se ascundeau în inima codrului sau în locuri numai de ei știute.

Considerați periculoși de către unii și eroi de către alții, haiducii români au fost dintotdeauna înconjurați de o aură de mister și de admirație care, așa cum este firesc, a condus la nașterea unor legende demne de a fi spuse sau cântate cu patos în jurul focului ori pe prispa casei. Corbea, Toma Alimoş, Miu Zglobiu, Radu Anghel, Pintea Viteazul, Codrian, Iancu Jianu sunt doar câţiva dintr-un şir lung de haiduci care i-au apărat pe nevoiaşi, încercând să ia de la bogaţi şi să dea celor săraci. Nu-i de mirare că oamenii i-au iubit şi încă îşi amintesc de ei în cântece şi poveşti. Puțini știu însă că însuși academicianul Petrache Poenaru, creatorul tricolorului și al primului ziar românesc și inventatorul stiloului a fost haiduc în tinerețe și pandur în oastea lui Tudor din Vladimiri!

Petrache Poenaru

Bălțile Dunării și Bărăganul au avut figurile lor de haiduci, despre care au povestit bătrânii satelor sau au scris învățătorii din școlile de altădată în lucrările lor de grade didactice, unele, îngălbenite de vreme, mai păstrându-se și astăzi prin arhive.

Informații despre un asemenea personaj gasim și în scrierile din tinerețe ale călărășencei Florența Albu, poetă și prozatoare în a cărei operă un loc aparte îl ocupă Câmpia Bărăganului, botezată de scriitoare “Câmpia soarelui”, nume pe care îl dă și primului ei volum de proză, publicat în anul 1962. Născută în zi cu rezonanța istorică, la 1 decembrie 1934, în satul Floroaica, com. Vâlcelele, Florența Albu urmează cursurile primare și gimnaziale în localitatea natală. După absolvirea cursurilor liceale se va înscrie la Facultatea de filologie a Universității din București, pe care o va absolvi cu diplomă de licență în vara anului 1957. A lucrat ca redactor la ziarul “Scânteia Tineretului”(1963-1964) și mai apoi, timp de 30 de ani(1965-1995) la Revista “Viața Românească”. A publicat 23 de volume de poezie, proză scurtă și reportaj. A încetat din viață la București, pe 3 februarie 2000 și a fost înmormântată în cimitirul din satul Gruiu, orașul Budești, județul Călărași.

Florența Albu

În volumul “Câmpia Soarelui”, publicat la Editura Tineretului din București, în anul 1962, Florența Albu ne spune povestea haiducului Stancu Lupu de la Drumul Subțire.

Aproape de bostana noastră era Drumul Subțire. Șerpuia printre porumbiștile înfricoșător de înalte, șerpuia subțire, cât un fir de argint viu. Tata mare ne vorbea de Ganea, de Terente, haiducul bălților, de Stancu Lupu.

Cândva au trecut pe Drumul Subțire, în tropot țăcănit, scăpărător de copite, haiducii ostroavelor; veneau dinspre sohaturile ciobanilor și herghelegiilor și mergeau spre Dunăre, hăt departe, până unde se-mbuca pământul cu cerul! Dar mai des ca toți a trecut pe-aici Stancu Lupu, haiduc vestit al Bărăganului. Mergea cu căciula pe ureche, în trapul ne-nfricoșat al calului și cânta:”Foaie verde bob năut/Bine mamă m-ai făcut/M-ai scăldat în foi de nuc/Și m-ai făcut un pui de lup./M-ai scăldat c-un pui de drac/Să viu la ciocoi de hac./Fir-ați voi să fiți ciocoi,/O să dea potera-n voi,/Să vedem ce-ați lucrat voi.”

Se-nveselea bunicul, când ne povestea de pățania boierului Nan. Aflase Stancu Lupu că boierul Nan a dat de bani. și i-a trimis o scrisoare, așa cum făcea de câte ori auzea că un boier are punga prea plină. “Boier Nan, în noaptea asta să știi că te calc. Să faci rost de atâția bani și să ne vedem cu bine.”Boierul Nan a vrut să fie mai hoț ca haiducul. S-a dus la Călărași, s-a plâns și-a cerut ajutoare, să-l prindă pe Stancu. Atunci nu erau jandarmi. Pentru pază erau călărăși cu schimbul. A plecat boier Nan cu zece călărăși după el.

Cu soldat de pază la poartă și cu alții în casă, s-a culcat boierul fără grijă. Pe la noaptea jumătate a venit și Stancu, după cum sta scris în cartea lui. N-a mai zis sentinela nici “pâs”. Stancu Lupu nu i-a cerut decât să-l ducă în odaia de culcare a boierului, fără să le dea de veste soldaților, care așteptau semnul înțeles. Stancu Lupu a intrat binișor la boier și l-a scuturat de umăr:

-Boier Nan!

 – Hm…

-Am venit după cum ne-am înțeles. Ai pregătit banii?.

Boierul a sărit speriat, dar n-a avut curajul să țipe după ajutor. Stancu Lupu avea pistol în mână și cuțit la brâu. A scotocit sub saltea și i-a întins punga, cu mâna jumătate, jeluindu-se:

-Mai păsuiește-mă, Stancule, că-s vremuri grele. Grâul nu mai are preț ca înainte, pământul se împuținează!

Stancu s-a hlizit a mare veselie, când a auzit ruga spășită. A ieșit și pe-aici ți-e drumul.

Se mai ducea la ciobanii – stăpâni peste turme de oi – la văcari și herghelegii. Aceaștia aveau sute de capete de vite, mii de oi. Acum începea averea lor să prindă cheag. Și le spunea:

-Bre, nea cutare, să-mi dai atâtea oi, atâtea vaci. Îți dau atâta pe ele – și-i da cât să plătească un corn de vacă și-o coadă de oaie. Dacă nu mi le dai cu atât, la noapte îți fur mai multe. Și nea cutare da tot ce-i cerea Stancu Lupu.

Și noaptea auzea omul sărac ciocănit în pragul bordeiului.

-Mâine să te duci în baltă, în ostrovul cutare, la omul cutare. Îi dai înscrisul ăsta de la mine și are să-ți dea un bou să faci pereche cu cel care-l mai ai pentru plug; sau să iei o vacă, să ai ce le da copiilor să mănânce.

Pleca Stancu Lupu. Se ducea fluierând pe Drmul Subțire. Copitele cailor mărunțeau tăcerea și luna. Și se ducea departe, departe, până unde se-mbuca pământul cu cerul, să-și vadă de-ale lui și de-ale altora!

Post scriptum. Povestea lui Stancu Lupu circulase în tot Băraganul. Cunoscutul gazetar din Urziceni, Nicolae Thomescu-Baciu, director-proprietar al Revistei „Bărăganul”, editată la București, face referiri la Stancu Lupu în cunoscutele sale Amintiri ialomițene.(Vezi recentele apariții din anul 2016 de la Editura Helis din Slobozia, datorate neobositului răscolitor prin presa de altă dată, pr. Adrian Lucian SCĂRLĂTESCU din Urziceni: Aminitiri ialomițene. Poveștile Urziceniului 1830-1940 și Amintiri ialomițene. Zapcii. Roman de moravuri ușoare.)

Redăm, mai jos, Povestea lui Stancu Lupu din  Aminitiri ialomițene. Poveștile Urziceniului 1830-1940.

ÎNTR-O NOAPTE DE CRĂCIUN

CONTRABANDISTUL DE TUTUN

(Povestea lui Stancu Lupu)

Era într-o noapte de Crăciun. Vântul șuiera cu furie, învălmășind peste căsuțele satului pulberea de zăpadă ce venea în răstimpuri ca niște nori groșu de fum.

Pe uliți nici țipenie de om. Totul era în tăcere și în întuneric. Numai la o căsuță din marginea satului se vedea prin fereastra zăbreluită o licărire de lumină produsă de feștila unei gazornițe de tinichea așezată într-un colț după pervazul ferestrei din fața casei.

Deși trecuse de miezul nopții încă nu porniseră cetele de colindători cu „Bună dimineața la Moș Ajun” sau „Neața luș”.

Gerul era groaznic. O caraulă, păzitor de sat, care dormita sub adăpostul unui gard de nuiele, fu deșteptat de un zgomot ce îi veni la urechi dinspre partea unde căsuța din marginea satului părea îngropată pe jumătate în nămeții de zăpadă care părea că nici gând nu are să mai ostieze.

– Nu pot, omule, zău, nu pot.

– Mătușă, nu mă lăsa, te rog, scapă-mă.

– Fugi omule, fugi de aici, ce vrei să dau de belea?

– Scapă-mă mătușă Leancă! Scapă-mă, căci altfel mă prind blestemații.

– Cum să te scap, bre? Cum să te scap? Vrei să audă Toma?

– Aibi milă, mătușă, căci altfel cad în mâinile lor.

– Nu am ce să-ți fac Stancule, crede-mă daică. Fugi de te pitește și tu în fundul oborului, după șira de paie.

– Să știi mătușă că dacă mă prind spurcații, vă dau de gât.

– Vai de mine, Stancule, dar d-ăștia mi-ai fost?

– Lele? Ai să vezi.

Și Stancu al Neculii al Lupului, din satul Bozianca, după moșia Paicului, care aparținea de Comuna Gârbovi, situată la marginea județului, hotar cu ținutul Buzăului, în întunericul acestei nopți de Crăciun, pe o viforniță de foc, fugărit de caraulele din sat, căci îl simțiseră de cu seară, profitând de cunoștințele femeii lui Toma al Baciului, care avea casa la marginea din crivăț a satului, se opintea prin ușa coșarului de vite, târând după el un cal negru pe a cărui spinare atârnau de oblâncul șeii doi saci în greutate de peste 40 de ocale, plini de buruiana dracului, în timp ce femeia, înglotând prin nămeții de zăpadă și urmărindu-și mosa(fi)rul venit pe neașteptate în puterea nopții, se opri la ușa coșarului, opunându-se amenințărilor lui și începu să se văicărească:

– Ce faci Stancule? Ce faci daică? Ne dai de belea, vai de mine, pușcăria ne mănâncă oasele la toți.

– Taci lele, nu mă mai amărî și dumneata. Lasă pe mine, să iasă luna, să mai ostoiască pustia asta de vreme. Nu ai nici o teamă, căci dacă vor îndrăzni vreunul să se apropie de mine, știu eu să le fac de petrecanie.

Și scoțând de la oblâncul șeii o măciucă scurtă de rădăcină de păducel, o vârî pân’ la cot pe mâneca zăbunului cu care era îmbrăcat, în timp ce biata femeie își făcea din când în când semnul sfintei cruci, zicând:

– Maica Domnului, ferește-ne de năpaste și de toate relele. Și, adresându-se contrabandistului, îi zise:

– Vai de mine omule, mă dai de belea, tu știi că el nu e acasă. Hei… hei, dacă ar fi fost el acasă, apoi el îți făcea vânt și te petrecea până la șanțul dintre arături ori până la Movila lui Ogaru.

– Nu ai grijă, lele, nu ai grijă și nici o teamă. Eu sunt om în toată firea. Nu aveți să pățiți nimic, mai ales că știe și Nea Dumitru Bojoc, ajutorul de primar, căci de la el am cumpărat marfa… și apoi și… Moș Preda, cumnatul lui.

– Bună dimineața la Moș Ajun,

Ne dați ori nu ne dați… se auziră mai multe glasuri de colindători la fereastra odăii unde

gazornița de tinichea își licărea încă lumina iar femeia în picioare lângă sobă își frământa mintea cum să scape de contrabandistul îndeajuns de cunoscut celor de la primărie.

– Câți sunteți măi băieți, întrebă femeia din casă, care umplându-și poala șorțului cu un ciur de colaci calzi, de curând scoși din vatra sobei, ieși în tinda casei și printre deschizătura ușii, întinzând mâna dreaptă, începu să numere:

– Na, ție unul, ție unul, ție unul și așa până ce bolindeții din șorț se terminară, când unul din cârd îi zise:

– Dar mie nu mi-ai dat mătușă!

– Na și ție maică, zise femeia, întinzând ultimul colac ce-i mai rămăsese în șorț și, închizând ușa, trase zăvorul pe dinăuntru.

Afară viforul se întețea din ce în ce, vremea trecea. În depărtare, pe ulițele satului, glasurile răgușite ale colindătorilor care înotau prin troienii de zăpadă se auzeau ca în ecou, pe când din când în când lătratul a câte unui câine care nu își găsise culcușul la șira de paie, urla în prelung, în timp ce femeia, obosită de treburile zilei, ațipise pe pătucul de lângă soba de lut.

O ciocănitură în geam o făcu să tresară. Ascultă ea atentă și așteptă pe cineva să vorbească. Nu știa ce să creadă. O fi el? își zise în sine, gândindu-se la soțul său, care de o săptămână de zile plecase ca chirigiu cu căruța la București, pentru a aduce marfă de

sărbători lui Jupân Ștefan, băiatul preotesei venit din Ploiești și care deschisese o prăvălie în centrul satului sau, gândi ea, o fi Stancu, care poate o anunță că pleacă.

Și tot frământându-se în gândirea ei, auzi din nou o ciocănitură în geam când desluși bombănind o voce răgușită:

– Lele! Lele! Deschide!

– Cine-i acolo? întrebă femeia înmărmurită.

– Eu, lele, eu, Stancu. Deschide că am înghețat. Dă-mi drumul să intru ca să mă mai încălzesc puțin.

– Nu se poate omule. Nu se poate. Dacă vine cineva? Dacă vine el sau caraula? Ce am să mă fac?

– Nu mai ai nici o grijă. Am aranjat eu și cu Dumitru Bojoc și cu Moș Preda și cu Ghiță Bordei, șeful caraulelor.

– Oi fi aranjat tu, dar eu nu-ți dau drumul.

– Am înghețat de frig, lele, dă-mi drumul.

– Ba eu nu.

– Nu vrei? … am să-ți arăt eu ție.

– Ce ești nebun, Stancule?

– Nebun hai? Ai să vezi tu.

– Haideți mai repede, mă. Veniți pe aici că e cărare, se auziră mai multe voci, în timp ce contrabandistul o zbughi pitulat pe lângă o polată din dosul caselor.

– Bună dimineața la Moș Ajun,

Ne dați ori nu ne dați… se auziră glasurile mai multor copii care se urcaseră pe prispa casei la fereastra unde gazornița se zbătea să-și dea ultima suflare.

– Câți sunteți maică? răsună vocea femeii din casă, care simțea că parcă i se ridicase o piatră de pe inimă.

– Cinci, mătușă, cinci. Și, trăgând zăvorul de la ușă, adresându-se copiilor aproape

înghețați, le zise:

– Haide, veniți înăuntru.

Și femeia, încă sub impresia fricii produsă de înjurăturile contrabandistului, lăsă să intre în casă pe cei cinci copii, aproape înghețați de frig, pe care îi invită să se apropie de soba caldă, pentru a se mai dezmorți și gândind în mintea ei a mai întârzia plecarea acestora cu colinda, în speranța că se va face ziuă sau va sosi bărbatul, fapt ce ar face să descurajeze pe contrabandist de a-și mai face apariția la fereastră și a insista să-i dea drumul în casă.

Se lumina de ziuă. În depărtare se auzea tot mai des cântecul cocoșilor, prevestitorii dimineții. Se îngâna ziua cu noaptea iar cei cinci copilași care se așezaseră jos împrejurul sobei, obosiți de umbletul din timpul nopții, adormiseră cu toții, pe când femeia care luase loc pe marginea patului ațipise și ea rezemată de brâul sobei.

Când corul prevestitorilor dimineții se întețise, femeia se trezi atrasă de un zgomot produs în curtea casei. Își aruncă ochii pe geam, unde văzu pe Stancu, înfășurat în mantaua-i de dimie, cu o glugă țuguiată pe cap, ieșind din curte, călare pe cal iar la oblâncul șeii, în ambele părți, atât la gât cât și la crupele calului, patru saci încărcați doldora cu tutun, bălăbăneau în mers, atingând în greutatea lor troienii de zăpadă în care calul se scufunda și se poticnea la orice călcătură.

– Bo(g)daproste Ție Doamne, îngână femeia făcând semnul crucii. Mulțumescu-ți Maica Domnului că m-ai scăpat de hoț.

Se făcuse de-a binele ziuă, viscolul încetase dar când femeia se duse în coșarul vitelor, mare-i fu mirarea când observă că din corlata de tutun lipseau douăzeci de șiruri, alese din cel mai bun și frumos tutun, pe care desigur contrabandistul în răzbunarea lui le luase fără nici o plată.

– Ptiu!… bătu-te-ar mânia lui Dumnezeu, Stancule. D-ăștia mi-ai fost? se văită biata femeie, în timp ce copiii deșteptați din casă ieșeau în curte iar o altă ceată de colindători intrând pe poarta caselor strigau:

– Bună dimineața la Moș Ajun! Ne dați ori nu ne dați…

Călărașiul de ieri, dar mai ales Călărașiul de azi, se poate mândri cu faptul că se află printre localitățile urbane din România bogate în monumente și grupuri statuare care marchează anumite momente istorice,  cinstește memoria unor personalități sau pur și simplu înobilează peisajul urbanistic. Toate acestea  nu sunt doar nişte lucrări de artă excepţionale, sunt istorie, sunt cultură, sunt mereu legătura dintre trecut şi viitor, sunt martore tăcute ale vremurilor, sunt cele care până la urmă ne fac să fim mai buni și să iubim frumosul. Stau nemişcate şi ne vorbesc. Paradoxal, dar ele chiar spun istorii, ne oferă lecţii despre cine am fost, cine suntem şi ce vom fi. Datoria noastră este doar aceea de a nu permite ca ele să se degradeze. Asta nu ţine doar de suflet, ci şi de cultură, pentru că  lipsa culturii ne sărăceşte prima dată sufletul, apoi comunitatea. Iată pentru ce, acum, în pragul aniversării Centenarului Marii Uniri, mi-am propus, stimați prieteni, să vă fac părtași la încercarea mea de a realiza o inventariere exhaustivă, după criteriile precizate mai jos, a monumentelor și statuilor Călărașiului. Precizez că este vorba doar de o prezentare succintă, cu evidențierea câtorva date despre autori și împrejurările ridicării monumentelor și statuilor respective.

Reproduceri fotografice ale unor monumente și statui din municipiul Călărași au mai fost publicate în diverse lucrări de istorie locală, începând cu lucrarea subsemnatului din anul 1984 și intitulată Călărași-Mic îndreptar turistic. Multe fotografii ale monumentelor și statuilor călărășene au fost publicate și în anexa Monografiei județului Călărași-Ediția 2010. O lucrare aparte, în care sunt prezentate, cu comentarii, numai monumentele călărășene dedicate memoriei Eroilor Neamului, aparține lui Nicu Țiripan și se intitulează Cartea eroilor călărășeni.

Menționez că imaginile fotografice pe care le public în acest documentar îmi aparțin, cu excepția celor care înfățișează scuplturile din metal, care mi-au fost puse la dispoziție, cu multă amabilitate, de către prietenul meu Florin Rădulescu, căruia îi mulțumesc și pe această cale.

A. MONUMENTE RIDICATE PENTRU CINSTIREA EROILOR NEAMULUI

MONUMENTUL RIDICAT ÎN MEMORIA MARINARILOR DE PE ȘALUPA „TELEORMAN”

Operă a sculptorului Gheorghe Boboc, momumentul din imagine a fost ridicat în anul 1913 pentru a cinsti memoria celor 101 de marinari de pe șalupa “Teleormanul”, înecați în apele Borcei la 31 octombrie 1912. Monumentul este amplasat în Parcul Central, în apropiere de malul Borcei. În anul 1983, din dispoziția secretarului PCR Petre Verbuncu, monumentul a fost mutat în Cimitirul Central. În anul 1990 a fost readus pe locul inițial. Este cel mai vechi monument din municipiul Călărași

MONUMENTUL DIN CIMITIRUL EROILOR

În anul 1920, din ințiativa generalului Constantin Rășcanu, comandantul Garnizoanei Călărași, au început lucrările de amenajare, în Cimitirul orașului, a unui Cimitir al Eroilor călărășeni căzuți pe câmpurile de lupă în timpul Războiului pentru Întregirea Neamului. În interiorul cimitirului, sculptorul Ionescu-Varo ridică monumentul din imagine pe care îl dedică memoriei soldaților din Regimentul 5 Călărași căzuți la datorie în timpul Primului Război Mondial.

MONUMENTUL EROILOR CĂLĂRĂȘENI DIN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

Operă a sculptorului Theodor Burcă, Monumentul Eroilor din Piața Bisericii Sf. Nicolae a fost ridicat ca urmare a inițiativei unui Comitet local condus de primarul Gh. Cristodorescu. Piatra de temelie a fost pusă la 25 septembrie 1925 iar  inaugurarea  oficială a avut loc la 14 februarie 1926.

MONUMENTUL EROILOR REGIMENTULUI 5 CĂLĂRAȘI

Amplasat inițial în incinta Regimentului 5 Călărași, monumentul din imagine a fost ridicat în anul 1927 în memoria eroilor regimentului căzuți pe câmpurile de luptă în timpul Războiului de Independență și a Primului Război Mondial. Metopele laterale și Vulturul,  realizate din bronz, sunt opera sculptorului V. Ionescu-Varo. În anul  1974, odată cu demolarea Cazărmii  Regimentului 5 Călărași, momunemntul este dezafectat și reamplasat pe locația actuală din fața blocurilor ridicate pe fostul amplasament al regimentului.

BISERICA-MONUMENT PENTRU EROII CĂLĂRĂȘENI DIN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

Rezultat al inițiativei unui Comitet local înființat în anul 1923, Biserica Sf. Gheorghe a fost gândită ca o Biserică-Monument dedicată eroilor călărășeni căzuți în Primul război mondial. Piatra de temelie a fost pusă la 2 noiembrie 1930 iar inaugurarea a avut loc la 26 octombrie 1943.

MONUMENTUL ÎNCHINAT EROILOR CĂLĂRĂȘENI DIN CELE DOUĂ RĂZBOAIE MONDIALE, PENTRU OMAGIEREA ÎNFĂPTUITORILOR REVOLUȚIEI DIN DECEMBRIE 1989, A PRIZONIERILOR DE RĂZBOI, DEȚINUȚILOR POLITICI ȘI A DEPORTAȚILOR DIN BĂRĂGAN

CRUCILE LUI DRAGU, cum este cunoscut monumentul în limbajul călărășenilor, au fost sfințite  la 9 mai 2000. Monumentul este amplasat în Sensul giratoriu de la Piața BIG și îl are ca autor pe scuptorul Pavel Mercea, cetățean de onoare al municipiului Călărași.

MONUMENTUL RIDICAT ÎN MEMORIA EROILOR CĂLĂRĂȘENI CĂZUȚI ÎN CEL DE AL DOILEA RĂZBOI MODIAL

Autor – Florin Codre. Inițiator: Dragu Nicolae. Amplasare: Scuarul de la intersecția străzilor Sloboziei, 13 Decembrie, Aleea Gării și Bulevardul Republicii. Inaugurată la 25 octombrie 2007.

MONUMENT COMEMORATIV DEDICAT EROILOR DIN CARTIERUL MĂGURENI CĂZUȚI ÎN PRIMUL ȘI AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

Amplasat în incinta Bisericii Sf. Nicolae din Carterul Măgureni, monumentul este dedicat cinstirii eroilor din Măgureni căzuți pe câmpurile de luptă din Primul și al Doilea Război Mondial.

CRUCILE COMEMORATIVE DEDICATE MEMORIEI EROILOR DIN MIRCEA VODĂ CĂZUȚI ÎN CEL DE AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

Cruci comemorative pentru eroii din Cartierul Mircea Vodă căzuți în cel  de al Doilea Război Mondial. Sunt amplasate în incinta Bsericii Sf. Ierarh Nicolae din Cartierul Mircea Vodă.

B. MONUMENTE RIDICATE ÎN MEMORIA UNOR OSTAȘI STRĂINI SAU PENTRU A MARCA ALTE EVENIMENTE

MONUMENTUL SOLDAȚILOR TURCI DIN REGIMENTUL 10 INFANTERIE

Ridicat în anul 1918 de către soldații germani pentru cinstirea memoriei aliaților lor, soldații turci din Regimentul 10 Infanterie. Este amplasat în incinta Cimitirului turcesc.

MONUMENTUL SOLDAȚILOR TURCI DIN REGIMENTUL 15 INFANTERIE

Ridicat în anul 1918 de către soldații germani pentru cinstirea memoriei aliaților lor, soldații turci din Regimentul 15 Infanterie. Este amplasat pe str. Măgura, în spatele Inspectoratului pentru Situații de Urgență “Barbu Știrbei”.

MONUMENTUL EROILOR SOVIETICI CĂZUȚI ÎN LUPTELE PURTATE ÎN BĂRĂGANUL CĂLĂRĂȘEAN

Ridicat în anul 1949 la inițiativa Filialei Călărași a Asociației Române pentru Legături cu Uniunea Sovietică. Este amplasat în incinta Cimitirului Eroilor Sovietici.

MONUMENT  RIDICAT ÎN MEMORIA DEPORTAȚILOR DIN FOSTUL SAT PELICANU

Monumentul a fost ridicat în iunie 2001 la inițiativa Filialei Călărași a Deportaților din Bărăgan, în memoria deportaților din fostul sat Pelicanu, care s-a aflat pe teritoriul administrativ al municipiului Călărași. Este amplsat în Parcul din fața Inspectoratului Școlar Județean.

C. STATUI DEDICATE UNOR PERSONALITĂȚI NAȚIONALE

REGELE GETO-DAC DROMICHETE

Autor – Pavel Mercea. Inițiator: Dragu Nicolae. Amplasare: “Aleea Regilor” din Parcul Central. Inaugurată în anul 1996.

REGELE GETO-DAC BUREBISTA

Autor – Pavel Mercea. Inițiator: Dragu Nicolae. Amplasare: “Aleea Regilor” din Parcul Central. Inaugurată în anul 1999.

REGELE GETO-DAC DECEBAL

Autor – Pavel Mercea. Inițiator: Dragu Nicolae. Amplasare: “Aleea Regilor” din Parcul Central. Inaugurată în anul 1998.

TRAIAN – ÎMPĂRATUL ROMANILOR

Autor – Pavel Mercea. Inițiator: Dragu Nicolae. Amplasare: “Aleea Regilor” din Parcul Central. Inaugurată în anul 1998.

VOIEVODUL MIHAI VITEAZUL

Autor – Pavel Mercea. Inițiator: Dragu Nicolae. Amplasare: “Aleea Regilor” din Parcul Central. Inaugurată în anul 1999.

DOMNITORUL BARBU ȘTIRBEI – ÎNTEMEIETORUL ORAȘULUI LIBER CĂLĂRAȘI

Autor – Ion Mândrescu. Inițiator: fostul primar Daniel Mirel Țuțuianu. Amplasare: Scuarul din fața Prefecturii Călărași. Inaugurată în aprilie 2003, cu prilejul marcării a 170 de ani de actvitate a Prefecturii Călărași.

REGELE CAROL I

Autor – Florin Codre. Inițiator: Dragu Nicolae care a obținut statuia prin transfer de la Ministerul Culturii.  Amplasare: Piața Palatului administrativ și de cultură “Barbu Știrbei”, colț cu Gimnaziul “Carol I”. Inaugurată pe 9 mai 2008, în prezența Regelui Mihai.

REGELE FERDINAND

Autor – Dumitru Pasima. Inițiator: Dragu Nicolae. Amplasare: “Aleea Regilor” din Parcul Central. Inaugurată în anul 1999.

REGINA MARIA

Autor – Dumitru Pasima. Inițiator: Dragu Nicolae. Amplasare: “Aleea Regilor” din Parcul Central. Inaugurată pe 9 septembrie 2009, în prezența fostului președinte Traian Băsescu.

REGELE MIHAI

Autor – Dumitru Pasima. Inițiator: Dragu Nicolae. Amplasare: “Aleea Regilor” din Parcul Central. Inaugurată pe 9 mai 2011, în prezența Regelui Mihai.

TUDOR VLADIMIRESCU

Statuie amplasată în Parcul Prefecturii la începutul anilor ’50. Nu se cunoaște autorul

NICOLAE BĂLCESCU

Statuie amplasată în Parcul Prefecturii la începutul anilor ’50. Nu se cunoaște autorul. Este în stare avansată de deteriorare.

MIHAI EMINESCU

Pe 15 ianuarie 2000, în Parcul Prefecturii(colțul spre Hotel Călărași) este dezvelită Statuia poetului național Mihai Eminescu, realizată în calcar alb de sculptorul Pavel Mercea. Pe același amplasament s-a aflat și statuia poetului proletcultist A. Toma, demolată după 1965 și înlocuită cu un bust al lui Tudor Arghezi. Deteriorat între timp, bustul lui Arghezi se află în postamentul actual al statuii lui Mihai Eminescu!

ION(IONEL) I. C. BRĂTIANU

Din ințiativa aceluiași Nicolae Dragu, în septembrie 2007, în Piața dinD.  fața Băncii Comerciale Române este inaugurată statuia fostului lider liberal Ion(Ionel) I. C. Brătianu. Sculptura în bronz este realizată de sculptorii Pavel Mercea și Florin Musta.

CORNELIU COPOSU

În anul 1997, la inițiativa primarului Dragu, sculptorul Pavel Mercea realiza un bust în bronz al Seniorului Corneliu Coposu, care avea să fie amplsat pe un soclu în interiorul scuarului de la la Gara CFR.

D. STATUI RIDICATE PENTRU CINSTIREA MEMORIEI UNOR PERSONALITĂȚI LOCALE

ȘTEFAN BĂNICĂ

Pe 11 noiembrie 2003, Ștefan Bănică junior și fostul președinte Ion Iliescu dezveleau statuia actorului Ștefan Bănică, fiu al Călărașiului, amplasată în Piața Palatului administrativ și de cultură „Barbu Știrbei”. Inițiatorul acțiunii a fost Sorin Danciu, directorul Direcției județene pentru cultură.

EUGEN CIALÂC

În semn de recunoștință pentru faptele lui Eugen Cialâc, cel care a rămas în conștiința contemporanilor și a urmașilor drept “primarul cultural al Călărașului”, în anul 2007, Nicolae Dragu, primarul de Călărași de la cea vreme, a hotărât ridicarea unei statui în memoria predecesorului său. Bustul în piatră a fost realizat de artistul plastic călărășean Mugurel COMAN, statuia fiind amplasată în Parcul “Flacăra”, lângă actualul Muzeu Municipal.

GEORGE NAGHI

După dispariția tragică în vara anului 2011 a celui care a fost George Naghi, patron al Fabricii de mezelui ALDIS, sponsor al multora dintre acțiunile culturale și făptuitor al multor acte de caritate în beneficiul unor locuitori ai municipiului, un Grup de inițiativă, coordonat de același Dragu Nicolae, a hotărât ridicarea unui bust în memoria călărășeanului George Naghi. Bustul a fost realizat în bronz de sculptorul Dumitru Pasima iar statuia se află amplasată în incinta Hotelului “Sport”.

E. SCULPTURI DIN METAL

În vara anului 1998, din inițiativa răposatului Nicolae Drăghici, la acea vreme șeful Inspectoratului județean pentru cultură, la Călărași a fost organizată o Tabără care a reunit mai mulți sculptori. Scopul taberei a fost realizarea unor sculpturi din metal care să fie amplasate apoi în locuri publice din municipiul Călărași. Materialul de lucru a fost pus la dispoziție de fostul Combinat Siderurgic. Vă prezentăm, mai jos, sculpturile realizate de sculptorii din Tabăra de sculptură în metal.

VEHICULÂND SPERANŢE

Autor: Dumitru RADU. Amplasare: Scuarul de pe  Bdul Nicole Titulescu spre Biserica Sf. Petru și Pavel.

MAMA LUP

Autor: Titi CEARĂ. Amplasare: Scuarul de lângă Locul de joacă pentru copii din Parcul Dumbrava.

FLUX

Autor: Vlad CIOBANU. Amplasare: Parcul din fața Spitalului județean.

MAŞINA DE TOCAT VISE

Autor: Ionel COJOCARIU. Amplasare: faleza Parcului Central.

A NU FI ESTE STAREA ETERNĂ

Autor: Laurenţiu MOGOŞANU. Amplasare: Parc Central – în faţa Restaurantului Queen.

ECVESTRĂ

Autor: Dionisie POPA. Amplasare: Scuar Restaurantul Dumbrava.

CARELE ZEILOR

Autor: Gheorghe ZĂRNESCU. Amplasare: actual depozitate în spaţiul verde de lângă parcarea Grădinii Zoologice

F. STATUI CU AUTORI DIN SPAȚIUL SPIRITUAL AL BĂRĂGANULUI

PELICANII DIN PARC

O variantă îmbunătățită a celebrilor Pelicani din Parcul Central. Întrucât varianta clasică se deteriorase, artistul plastic local Laurențiu Niță a realizat sculputra din imagine.

CAP DE COPIL

Operă a regretatului sculptor călărășean Vasile Ivan, sculptura Cap de Copil a fost realizată în anul 1980 și donată, inițial, Muzeului Dunării de Jos. Este amplasată în Parcul “Intim”

NICOLAE IORGA

O altă creație a sculptorului Vasile Ivan, din anii de debut. Donată municipalității, sculptura este amplasată în Parcul Central

ȘAPTE FERESTRE ȘI JUMĂTATE

Membru al Taberei de sculptură din metal, același Vasile Ivan a realizat sculptura din imagine. Este amplasată pe malul fostului Lac de agrement, în fața fostului Acvariu.

ZBORUL

După inaugurarea Parcului “Năvodari”, în anul 2007, la solicitarea lui Nicoale Dragu, sculptorul ialomițean Mihai Marcu realizează sculptura din imagine, amplasă în centrul Parcului “Năvodari”.

MIHAI EMINESCU

Operă a lui Ion Vlad,  cel mai celebru sculptor al Bărăganului, Capul lui Mihai Eminescu, amplasat în incinta Liceului Teoretic “Mihai Eminescu”, reprezintă o replică în bronz după ipsosul originar aflat în posesia Muzeului Dunării de Jos. Statuia a fost realizată în anul 1993 din inițiativa domnului prof. Petronel Dumitrescu, directorul liceului.

Portul Călărași. În lucrarea sa intitulată Istoria orașului Călărași de la origini până la anul 1852, publicată la București în anul 1931 doctorul Pompei Samarian scria: „În ceea ce privește felul în care trăiau oamenii de aici, după 1700 condițiile încep să se schimbe din cauza Silistrei, care devenise un centru de primă importanță pentru turci… Aceste împrejurări fac din Călărași un centru comercial cu schelă(port) la Borcea, care atrage o lume specială, lumea negustorilor”. Prin schela de la Borcea, folosindu-se ambarcațiuni ușoare, plecau cerealele din Bărăgan spre Silistra și de acolo mai departe, la Istanbul, știut fiind că până la Tratatul de la Adrianopol din anul 1829 principatele danubiene nu puteau face schimburi comerciale cu alte state, cu excepția Turciei.

O dezvoltare deosebită se va produce în domeniul schimburilor comerciale odată cu aplicarea Regulamentelor Organice, care schimbare în bine se va constata și la Călărași, mai ales după investirea sa drept capitală a județului Ialomița. Cerealele din județ sunt aduse de țărani cu carele la schela de la Călărași, iar de aici, cu ambarcațiuni ușoare se cobora până la Brăila, care în această perioadă devine cel mai important port la Dunărea fluvială.

După emanciparea orașului, la 24 septembrie 1852, activitatea de schimburi comerciale prin schela amenajată pe malul Borcii crește și încep să apară primele construcții de tip portuar care să faciliteze ancorarea la mal a vaselor. Este vorba de o construcţie de bârne dispuse transversal şi susţinute de piloni adânc înfipţi în pământ. Acestea formau un chei la care trăgeau direct ambarcațiuni mici cu vele care erau apoi încărcate cu cereale, lemne de foc și pește uscat de la Pescăriile aflate la Gura Ezerului.

O primă fotografie a portului cu ambarcațiuni cu vele

Odată cu proclamarea Independenței de stat, la 9 mai 1877, interesul autorităților vremii pentru această zonă crește, mai ales că la discuțiile din timpul Congresului de pace din anul 1878 se dorea ca împreună cu Dobrogea de Nord la regatul român să fie alipită și o regiune din jurul orașului Silistra. La Berlin s-a vorbit pentru prima dată de construirea unui pod peste Dunăre, care să unească Silistra cu Călărașiul prin punctul Chiciu. Ideea avea să fie preluată și de Ministerul Lucrărilor Publice de la București, care, pe 23 decembrie 1878, comunica acest fapt Prefecturii de la Călărași, aducându-i la cunoștință și faptul că inspectorul Marcovici fusese însărcinat cu studierea problemei. Dar întrucât Silistra rămăsese Bulgariei autonome, problema a fost abandonată. În schimb, prin Decretul domnesc nr. 706 din 21 martie 1879 se înființează, oficial, Portul Călărași și încep lucrările de dragare a Gurii brațului Borcea care să permită acostarea în port și a vaselor de un tonaj mai mare. Se elaborează un complex de măsuri tehnice, care vizau amenajarea corespunzătoare a malului stâng al Dunării. Se construiește astfel cheiul înalt de lemn, de 91 m și cheiul jos de lemn, lung de 222 m. În amonte, spre Pescăriile de la Gura Ezerului, se amenajează un chei natural de pământ și se consolidează malul.

Cheiul înal de lemn și cheiul jos de lemn

O fotografie focută de Boni&rose și pusă în circulație de Paraschiv G. Tiliucă

Un alt moment important pentru dezvoltarea Portului Călărași și a activității portuare l-a reprezentat darea în folosință a liniei CFR Slobozia-Călărași, cu punct terminus Stația CFR din Port. Pe 17 noiembrie 1886, primul tren ajungea în Stația CFR din Port. De aici înainte, zeci de mii de tone de cereale din satele din Bărăgan amplasate pe noile linii de cale ferată construite de statul român vor ajunge în Portul Călărași și de aici, mai departe spre Brăila sau în amonte spre Austria și Germania. Cantități importante vor sosi și terestru, carele țăranilor alimentând numeroasele magazii de cereale din Călărași, de unde, mai apoi, grâul, secara, orzul și porumbul ajungeau în port fiind încărcate pe șlepuri și vapoare de hamalii din port, cel mai numeros și cel mai important detașament de lucrători de până la instalarea regimului comunist.

Hamali în Portul Călărași

Pentru a avea o imagine reală a mișcării comerciale ce se efectua prin Portul Călărași, prezentăm două situații statistice, prima de la sfârșitul secolului al XIX-lea și alta din perioada interbelică. În acest sens, „Dicționarul geografic al județului Ialomița” din anul 1897, vorbind despre orașul Călărași, menționa: „Mișcarea comercială în oraș este vie, căci se vând zilnic pentru export mari cantități de cereale și multe vite, ce sunt aduse pe calea ferată și cu carele și se transportă  în  vase plutitoare de diferite capacități pe Borcea și de aici pe Dunăre.” Astfel, numai în anul 1888 se exportaseră 19369600 kg grâu, 8895000 kg secară, 12989100 kg porumb și 15900900 kg orz. Apogeul activității comerciale din Portul Călărași avea să fie atins în perioada anilor 1933-1936, când în Austria, Germania, Cehoslovacia, Ungaria și Iugoslavia s-au exportat următoarele cantități de cereale: 1933 – 2155 vagoane; 1934 – 6171 vagoane; 1935 – 7231 vagoane; 1936 – 7377 vagoane.

Carte poștală pusă în circulație de Editura Ștefan Gheorghiu

În primii ani ai regimului comunist activitatea comercială din port se menține, importante cantități de cereale luînd drumul acum, atât pe apă, cât și vagonabil, către imensa Uniune Sovietică pentru plata datoriilor de război. Până în anul 1958 această acțiune a fost supravegheată direct de consilierii ruși, prezenți la Călărași și pentru care se construiseră primele două blocuri din oraș, cel de lângă Resataurantul “Intim” și cel dinspre Parcul Central, în apropierea Teatrului Popular

Din păcate, în ultimii ani, activitatea din Portul Călărași s-a diminuat substanțial, astăzi aspectul din zonă devenind dezolant, linia de cale ferată construită în anul 1886 fiind abandonată iar cele două macarale de tip portuar, care mai descarcă ceva nisip și pietriș, parcă plâng după vremurile când chiar aveau ce face în port. Și cheiurile de acostare s-au degradat, astăzi ambarcațiunile care mai opresc în ceea ce încă se mai numește Portul Călărași, făcând eforturi pentru a sta ancorate la mal.

Imagine din portul de azi

Căpitănia Portului. Prin același Decret domnesc nr. 706 din 21 martie 1879 se înființa și Căpitănia Portului Călărași. De-a lungul existenței sale de aproape 140 de ani, această instituție a statului român s-a preocupat de buna organizare a activităţilor portuare și de siguranța circulației fluviale în zona de competență. Inițial a fost subordonată Ministerului Afacerilor Străine, apoi la Ministerul Aerului și Marinei (în anii interbelici) și ulterior la Ministerul Transporturilor – PCA (Porturi și Comunicații pe Apă), apoi DTN (Departamentul Transporturilor Navale), ISNC (Inspectoratul de Stat al Navigației Civile). În prezent, mai exact din anul 2002, prin Regulamentul de organizare şi funcţionare al Autorităţii Navale Române, s-au înființat căpităniile zonale, ca organe teritoriale operative, fără personalte juridică, aflate în subordinea aparatului central al ANR.  Căpitănia portului Călărași este arondată Căpităniei zonale Giurgiu.

De la înființare și până în anul 1907, Căpitănia Portului Călărași nu a vut un local propriu. Despre construcția acestuia s-a mai scris în monografii și în spațiul public, menționându-se că a fost construită la începutul secolului al XX-lea după planurile ing. Anghel Saligny. Cercetări recente efectuate de noi asupra unor fotografii de epocă, pe care le-am coroborat cu mai multe izvoare istoriografice, ne permit să afirmăm următoarele: Construcția Căpităniei Portului Călărași a fost făcută după planurile ing. Saligny, care a adaptat planurile folosite pentru ridicarea Complexului portuar din insula Ramadan de la Giurgiu, lucrări care fuseseră finalizate în anul 1905.

                      Giurgiu                                                                    Călărași

Nu știm cine a fost constructorul, dar Căpitănia de la Călărași era dată în folosință în anul 1907, așa cum reiese dintr-o carte poștală pe care o reproducem mai jos.

Carte poștală pusă în circulație în 1907. Căpitănia exista, nu însă și Gara fluvială

O altă fotografie din 1913

Este clar că localul Căpităniei Călărași a fost realizat din fonduri publice. Nu știm însă prin ce manevre a ajuns să fie vândută, deoarece astăzi se află în proprietate privată și într-o stare avansată de deteriorare, cum puteți constata dintr-o fotografie realizată de noi recent. Și dacă ne mai poate surprinde ceva astăzi, vă rog să priviți actualul sediu al Căpităniei Portului Călărași, instituție publică multă vreme reprezentativă pentru istoria acestor meleaguri!

Așa arată astăzi fostul local al Căpităniei portului!

 Și așa arată astăzi noul sediu al Căpităniei Portului Călărași!

Gara Fluvială. Nu avem nicio îndoială că și Gara fluvială din Portul Călărași a fost realizată după planurile aceluiași ing. Anghel Saligny, întrucât asemănarea cu Gara fluvială a Complexului portuar Ramadan-Giurgiu este mai mult decât izbitoare, așa cum puteți constata din imaginile de mai jos.

                          Giurgiu                                                                      Călărași

Singura diferență este faptul că dacă cea de la Giurgiu era gata în anul 1905, cea de la Călărași a fost dată în folosință în anul 1913, după încorporarea Cadrilaterului la regatul României și când au fost instituite curse regulate de pasageri pe ruta Călărași-Silistra. Pe această rută a circulat în anii interbelici celebrul vas cu zbaturi BORCEA, primul vapor de pasageri construit într-un șantier naval din România(la Drobeta-Turnu Severin).

Vasul BORCEA la sosire în Portul Călărași

După cel de al doilea război mondial și până prin anii ’80, din Gara fluvială de la Călărași au mai plecat vapoare de pasageri pe ruta Călărași-Ostrov, mulți ani ruta fiind deservită de vasul “Ungheni”. Astăzi  fostul local al Gării fluviale arată astfel cum a fost surprins de mine într-o fotografie realizată cu o săptămână în urmă. Nu știm însă dacă și această clădire a fost privatizată sau nu.

Fosta Gară fluvială azi

Gara CFR din Port. Odată cu inaugurarea liniei de cale ferată Slobozia-Călărași Port, aici, la punctul terminus, a fost înființată așa numita Stație CFR Călărași Port, care a funcționat până prin anii ’80. Chiar dacă în primii trei ani, până la construirea Gării Călărași-Sud, aici în port soseau și călători, un local de gară propriu-zis a fost construit în anul 1913 și ridicarea lui este legată tot de încorporarea Cadrilarerului.

Stația CFR din Port

Odată Gara dată în folosință, își reiau cursele și trenurile de călători, care culegeau pasagerii din Cadrilater sosiți în Gara fluvială cu Vaporul “Borcea”. Cum arăta Gara CFR din port ne spune Marin Giurcă, cel care a trăit acele vremuri(textul este luat după o postare a lui Nicu Țiripan):” Clădirea acestei gări, cu un singur nivel şi un peron larg, aerisit şi încărcat cu mari ghivece din marmură în care se lăfăiau plante ornamentale, imita un decor de operetă, aici la geana Borcei. De aici plecau trenurile, aici se întorceau trenurile, iar plecările şi sosirile lor erau sincronizate cu sosirile şi plecările vapoarelor care făceau legătura dintre Dobrogea de sud şi restul ţării, prin Călăraşi… Ignorându-se interesele individului, în anii dictaturii a fost desfiinţată staţia Călăraşi – Port, iar clădirea ei şi-a uitat utilitatea socială şi farmecul ei de operetă, devenind un economat de unde marinarii îşi cumpărau conserve şi ţigări, apoi s-a transformat în magazie, depozit de materiale, loc pentru diverse şedinţe şi mai târziu nu ştiu ce a mai ajuns.” Ce a ajuns astăzi fosta Gară CFR din Port, vedeți în ultima fotografie postată și care a fost realizată de subsemnatul tot acum o săptămână!

Fosta Gară din Port astăzi!

SPITALUL JUDEȚEAN CĂLĂRAȘI

190 de ani de activitate spitalicească la Călărași

130 de ani de la inaugurarea primului local construit pentru Spitalul județean Călărași

                Poziția sa de localitate de margine a Țării Românești, a adus deseori multe necazuri Călărașiului, generate, printre altele, de desele războaie ruso-turce purtate prin partea locului, care dincolo de distrugerile materiale aduceau și molimele care seceraseră multe vieți prin Imperiul Otoman.

În acest context apar și primele informații despre existența unui spital la Călărași. Astfel, neobositul cercetător al istoriei medicinei și în aceeași măsură a istoriei Călărașiului, dr. Pompei Samarian, menționează că a găsit un document din 28 octombrie 1828, în care se menționa că printre cheltuielile județului pe acel an se prevăzuse suma de 430 lei, “I pac la meremetul(reparatul-nota ns.) Spitalului ot Călărași” .

Având în vedere această informație, în anul 1978 autoritățile locale de la Călărași au apelat la mine, care pe atunci eram arhivist la Filiala Ialomița a Arhivelor Statului, pentru a le aduce de la București documentul respectiv întrucât intenționau să marcheze cei 150 de ani de activitate spitalicească la Călărași. Din cercetările efectuate de subsemnatul a rezultat că documentul în cauză nu se mai păstra. În schimb, am găsit un alt document, din 19 martie 1829, care întărea faptul că la Călărași exista un spital care funcționa. Iată documentul respectiv: “Socoteala pieilor. 8796,60 lei de la spitalul ot Călărași, după socoteala șătrarului Panait, îngrijitorul spitalului, de la vitele ce s-au cumpărat și s-au dat în trebuințele bolnavilor, care bani s-au poprit de însuși în cheltuielile spițerilor de acolo.” Deși informația lui Samarian se confirmase, s-a luat decizia marcării momentului în anul 1979 prin organizarea unor ample manifestări dedicate aniversării a 150 de ani de activitate spitalicească la Călărași. Manifestările au avut loc în noul local al Spitalului, a cărui recepție  fusese efctuată pe 10 decembrie 1977. Pentru a marca evenimentul, împreună cu prof. Dinu Gheorghe, am publicat o lucrare monografică intitulată “Spitalul Călărași – 150 de ani de activitate(1829-1979)”, care sintetiza și ducea mai departe  Istoria Spitalului din Călărași între 1852 și 1917, realizată și publicată de dr. Pompei Samarian.

Coperta lucrării apărută în 1979 sub egida Comitetului municipal PCR Călărași

Noi am considerat și atunci și  considerăm și astăzi ca fiind   corectă afirmația lui Pompei Samarian. Deci Iată-ne, așadar, la 190 de ani de activtate spitalicească la Călărași, chiar azi, pe 10 noiembrie 2018, întrucât 28 octombrie pe stil vechi înseamnă 10 noiembrie pe stil nou!. S-ar cuveni, poate, o nouă monografie a Spitalului călărășean. În ce ne privește și în economia spațiului virtual, fără să abuzăm de răbdarea prietenilor noștri, cititorii, vom prezenta, punctual, cele mai importante momente din Istoria celor 190 de ani de activitate spitalicească la Călărași.

-din toamna anului 1829 avem atestată și existența primului doctor, anume Patrice sau Patrichie, “doctor urban din târgul Călărași”:

-din anul 1834 avem la Călărași și un “Spital orășenesc” , instalat în casele lui Ceauș Trandafir și ai cărui bolnavi erau îngrijiți de doctorul Carantinei locale, înființată în noiembrie 1784 de domnitorul Mihail Șuțu și pentru care, în 1832, se construiește un local imens pe locul unde în 1897 se va ridica Casarma pompierilor. Pentru personalul Carantinei se va construi un local separat, amplasat pe drumul spre Chiciu, în apropierea Gurii Jirlaului, unde va funcționa Spitalul județean între anii 1856-1888, când se va muta în localul pavilionar ridicat între anii 1887-1888, iar în localul astfel eliberat se va instala Arestul preventiv al județului;

-la 1843 este menționat un “spital veneric”, înfințat în baza Jurnalului Sfatului Administrativ al Țării Românești din 21 august 1843. În anul 1846 documentele vremii amintesc faptul că acest spital funcționa în casele lui Catinca Urziceanu;

-întrucât  spitalele venerice fuseseră  desființate în timpul evenimentelor revoluționare de la 1848, din dispoziția domnitorului Barbu Știrbei aceste spitale se reînființează, ceea ce se întâmplă și la Călărași când Spitalul veneric se instalează, pe 18 aprilie 1852, în localul cazarmei de cavalerie(pe locul actualului Gimnaziu “Carol I”);

-în 1852 se înființează o Farmacie a orașului, care continua astfel tradiția primei spițerii locale, cea a evreului Frederic Gaudi, deschisă în anul 1832;

-Mutat în localul personalului Carantinei, aproape de malul Ezerului, prin Ofisul domnesc nr. 75 din 27 august 1856, fostul spital veneric devine Spitalul județean Călărași;

-24 martie 1864 dr. Abeles va fi numit la conducerea Spitalului județean de la Călărași, funcție pe care o va deține până la finalul vieții, pe 21 aprile 1887;

-de numele dr. Abeles sunt legate eforturile pentru construirea unui spital modern la Călărași. Astfel, deși el se stinsese, la 23 iulie 1887 se punea piatra de temelie la edificiul noului local al spitalului, pe un teren în suprafață de 4800 de m.p. donat municipalității Călărași de fostul ocârmuitor de județ, Filip Lenș. Planurile spitalului, de tip pavilionar, sunt realizate de același arhitect prahovean, Ioan N. Socolescu, care cu un an în urmă proiectase Palatul comunal(Primăria veche – actualul sediu al Muzeului municipal), iar construirea propriu zisă i-a fost încredințată lui Giuseppe D. Ciconi, cel care avea să mai ridice la Călărași Prefectura județului,  Școala nr. 2 de fete și Casarma Pompierilor. Fondurile necesare pentru construirea spitalului au fost asigurate de județ;

-Noua clădire a spitalului județean s-a realizat în timp record, astfel că la începutul anului 1888, medicii, asitentele și infirmierele  părăseau fosta clădire a personalului Carantinei, care, așa cum afirmă Aureliu Ursescu în al său Anuar din anul 1906, avea să devină Arestul județului. Clădirea respectivă a rezistat pănă după 1970, când a fost demolată și în locul ei s-a construit primul corp al actualului Spital județean de urgență; Clădirea spitalului pavilionar, dată în folosință în anul 1888, a stat în picioare peste 90 de ani, până în 1978-1979, când a fost demolată și în locul ei s-a ridicat aripa nouă a actualului Spital județean de urgență;

-la 24 iulie 1912, dr. Pompei Samarian devine director al Spitalului județean Călărași, funcție pe care o  ocupă până la pensionarea lui, la 5 aprilie 1939. În această perioadă spitalul s-a dezvoltat și modernizat. În 1932 se înființează Secția de radiologie și fizioterapie, al cărei prim șef de secție avea să fie medicul radiolog Leonida Boca. În anul 1936 se înființeză laboratorul complex de analize al cărei șef de secție, pentru aproape 40 de ani, a fost dr. Elena Ionescu.

Dr. Pompei Samarian. Actualul Spital județean de urgență partă numele dr. Samarian. Și Școala  sanitară postliceală de 3 ani, din subordinea ISJ Călărași, poartă de asemenea numele dr. Pompei Samarian

-În timpul ocupației străine din 1916-1918, spitalul este transformat în spital militar pentru trupele germane de ocupație. Pentru populația civilă se improvizase un fel de spital într-un imobil aflat pe str. Dobrogei, colț cu str. București, asistența medicală fiind asigurată de către medicul pensionar dr. Alexescu;

-În anul 1951, pe structura fostului Spital județean se înființează Spitalul unificat Călărași, în a cărui subordine se aflau următoarele unități sanitare: Policlinica orășenească(care funcționa într-un local naționalizat amplasat pe str. 6 Martie, vis a vis de fostul Cinema Flacăra. A se vedea fotografia de mai jos), Policlinica școlară, Dispensarul TBC(instalat în fostul Hotel Petculescu, recent naționalizat. A se vedea fotografiile de mai jos), dispensarul materno-infantil, cirumscripțiile sanitar-urbane I,II și III, precum și punctele medicale din întreprinderi. Acum spitalului i se adaugă și localul Secției de boli infecțioase inaugurat în decembrie 1952(A se vedea fotografia de mai jos).Tot cu acest prilej este numit și noul director al Spitalului, în persoana tânărului dr. Gherasim Nicolau-șeful secției de chirurgie. Dr. Gherasim Nicolau a ocupat această funcție până la pensionarea sa în anul 1975, fiind înlocuit de dr. Petre Trușcă;

-în anul 1952, în subordinea Spitalului, a fost înființată o Școală de asistente medicale care a funcționat până în anul 1968, având sediul pe str. Gheorghe Gheorghiu Dej, nu departe de fosta Casă de cultură “A. Toma”. Localul a fost demolat după 1977;

Dr. Gherasim Nicoalu. O stradă din municipiul Călărași poartă numele dr. Gherasim Nicolau

-între anii 1975-1977, pe locul fostului Arest al orașului și unde funcționase Spitalul județean între anii 1856-1888, se construiește un Spital modern, cu o capacitate de 400 de paturi. Localul a fost inaugurat pe 10 decembrie 1977;

– odată cu înființarea județului Călărași, în ianuarie 1981, spitalul de la Călărași redevine Spital județean. În acest context,  între anii 1981-1985, pe locul fostului Spital pavilionar, a Băii comunale și a Maternității construite în anul 1954 se ridică o noua aripă a Spitalului călărășean, cu o capacitate de încă 400 de paturi;

-pe 27 martie 2002, aflându-se la Călărași, într-o analiză a situației sanitare din județ, dr. Daniela Bartoș, ministrul Sănătății la acea vreme, la propunerea prefectului de județ și a directorului Direcției sanitare județene, a hotârât transformarea spitalului de la Călărași în Spital județean de urgență, emițându-se și ordinul de ministru în acest sens;

-din iulie 2010, Spitalul județean de urgență de la Călărași, botezat, mai apoi, Spitalul județean de urgență dr. Pompei Samarian Călărași, intră în subordinea Consiliului Județean Călărași.

“Condimentăm” textul nostru cu câteva fotografii de ieri și de azi.

O primă imagine a Spitalului din anul 1901, alături de alte clădiri reprezentative: Palatul comunal; Palatul adminstrativ și de justiție; Gimnaziul Știrbei Vodă și Biserica Alexe

Fotografie din 1906 realizată în Atelierul fotografic local “Rose@Boni”

O fotografie a Spitalului Pavilionar ridicat în anii 1887-1888 din Colecția Filialei Călărași a Arhivelor Naționale

În această clădire a funcționat Laboratorul de analize al dr. Elena Ionescu

Aici a funcționat Dispensarul TBC din 1951 până în 1956. Din acest motiv, când clădirea a redevenit hotel și la parter s-a înființat un restaurant, localnicii l-au botezat DOI PLĂMÂNI

Ultimul local în care a funcționat Dispensarul TBC Călărași

Localul unde a funcționat Policlinica orășenească din 1951 până în 1978, dată după care devine local al Casei de cultură până în 1984.

1960. Echipa Secției Chirurgie a dr. Gherasim Nicolau. Printre medici, dr. Vasiliu și dr. Dobrescu

Localul Secției Boli infecțioase

Localul construit în anii 1975-1977 pe locul fostului Arest preventiv

Policlinica nr. 1, devenită ulterior Ambulatoriu integrat

Corpul B al Spitalului județean construit în anii 1981-1985 pe locul fostului Spital pavilionar, a Băii comunale și a Maternității

Policlinica nr. 2, ridicată în anii 1982-1983, astăzi sediu de cabinete medicale individuale

Actualul Spital județean de urgență dr. Pompei Samarian Călărași

Post scriptum: Multumesc în mod deosebit domnului dr. Eugen Nicolau de la Spitalul Malaxa din București pentru numeroaselor fotografii privind activitatea medicală de la Călărași pe care mi le-a pus la dispoziție cu multă amabilitate. Aceleași mulțumiri lui Florin Rădulescu pentru singura fotografie color a fostului Hotel Parc publicată de mine pentru prima data în spațiul public.