Delavrancea – desen de Dumitru Nicolae

Când ne gândim la Barbu Ștefănescu Delavrancea(n. 11 aprilie 1858, București, d. 29 aprilie 1918, Iași)  sigur îl revedem în memorie pe celebrul actor George Calboreanu glăsuind cu gravitate cuvintele lui Ștefan cel Mare din Apus de soare: “Moldova nu este a mea și nici a voastră ci a urmașilor urmașilor noștri, în veacul vecilor!”. Ni-l mai amintim din nuvelele Sultănica și Hagi Tudose sau din basmul Neghiniță, care ne-au delectat în anii copilariei. Dar înainte de toate, Delavrancea rămâne în literatura română ca dramaturgul care ne-a lăsat celebra trilogie moldovenească: Apus de soare(1909), Viforul(1910) și Luceafărul(1910)

          O aplecare mai atentă asupra biografiei și activității lui Barbu Ștefănescu Delavrancea mi-a permis să descoper interesante legături ale scriitorului cu meleagurile călărășene. Astfel, tatăl său, Ștefan ”căruță-goală“, pe numele adevărat Ștefan Tudorică Albu,  descendent din familia unor ciobani vrînceni, ”strămutat în marginea Bucureștilor, în căutarea unei munci mai rodnice“, a fost împroprietărit la Sohatu-în actualul județ Călărași, ca urmare a legii rurale din 1864 elaborate de Cuza-Vodă și Mihail Kogălniceanu.

Copil fiind, Delavrancea pleca din prispa coşcovită de ploi a căsuţei lor din mahalaua Delea Nouă, din Bucureşti, în dricul căruţii tatălui său, spre orizontul nemărginit al Sohatului, pentru a-şi purta mai departe, în curtea bunicilor, sau pe malul Mostiştei, imaginaţia şi visele de copil. “Ca şi-n alte situaţii, se agăţa de scurteica lungă şi îmblănită cu mârsă neagră a tatălui, linguşindu-l, mângâindu-l pe obraji şi pe pletele-i rotunjite, rugându-l să-l ducă la bunici cu căruţa, la Sohatu. Să ţină şi el biciuşca şi hăţurile, să uite pentru o vreme de mahala, de rochiţa liliachie în care îl îmbrăca mama, să se simtă şi el bărbat, un alt fel de „căruţă-goală“, pe drumul spre porturile dunărene spre care tatăl său, starostele grânarilor din Bariera Vergului, îşi purta cârdul de căruţe cu grâu sau cu orz.”

În ziarul „Lumina”/14 mai 2014, din care am reprodus citatul de mai sus, Dumitru Manolache menționa referitor la vacanțele petrecute la Sohatu de către Barbu Ștefănescu Delavrancea: „Aici, în această curte părăsită astăzi, inundată de clorofilă, aici, în cătunul Broscari din Sohatu, venea Barbu, mezinul lui Ştefan „Căruţă-Goală“, în vacanţe. Aici spunea sărut-mâna bunicilor, se lăsa momit cu alune şi stafide, ca un răsfăţat, adormind uneori vrăjit în poala bunicii sub nuc, cu basmul zânei florilor reverberând în creier. Neştiutor şi fără de griji, alerga cu picioarele goale, zgâriate, rănite de scaieţi, prin praful cătunului, sau spre fundul grădinii, se căţăra prin zarzări şi duzi primenit de soare, în rostogoliri de râsete şi nevinovate gălăgii. Aici îi învăţa pe verii mai mari sau mai mici jocurile mahalalei lui, de-a „puia-gaia“, „v-aţi ascunselea“, „d-a hâra“, „d-a poarca“, sau pierdea ziua la pescuit pe Valea Rasei.”

Barbu Ștefănescu Delavrancea, absolvent al Facultății de drept, a fost și un vestit avocat, rămânând celebru în lumea justiției prin pledoariile sale de la bară. În această calitate îl vom găsi ca apărător, timp de 7 ani(1900-1907) în cunoscutul Proces al cioroienilor din comuna Roseți, care a durat aproape 50 de ani(1863-1912), prin care țăranii liberi din satul înființat de Ioan Rosetti s-au luptat prin toate instanțele posibile pentru a li se recunoaște drepturile înscrise în zapisurile(act de împriprietărire) încheiate în anul 1841, atunci când se puneau bazele satului liber Roseți, pe care Ioan Rosetti  îl dorea chiar reședință a județului Ialomița, atâta vreme cât orașul Călărași era un oraș aflat pe proprietatea Spitalului Colțea din București, iar locuitorii săi nu erau proprietari pe locurile pe care își aveau casele și acareturile. Este interesant cum a ajuns Delavrancea să-i apere atâta timp pe țăranii din Roseți. Prin intermediul lui Ioan Slavici(care a făcut parte din comisia de acordare a titlului de institutor și a rămas plăcut impresionat de prestația candidatului)  îl cunoaște pe Gheorghe Bădulescu, institutor la Roseți, cu care stabilește o relație foarte prietenească, botezându-i cei doi copii. În  calitatea de naș, se deplasează la Roseți și așa află povestea cioroienilor, devenind avocatul acestora.

         Primăria Călărași  realizată după planurile arhitectului Ion N. Socolescu

Un alt caz celebru apărat de Delavrancea îl constituie cel al cunoscutului arhitect prahovean Ion N. Socolescu, nimeni altul decât cel care în anii 1886-1887 a proiectat clădirea Primăriei Călărași, la solicitarea autorităților vremii. În anul 1903 Ion Socolescu este acuzat că și-ar fi incendiat casa din București pentru a încasa prima de asigurare. După toate aparențele, arhitectul era considerat ca și victimă sigură, urmând să fie condamnat. Numai că Delavrancea are o prestație deosebită și reușește să obțină achitarea clientului său. Despre acest eveniment s-a scris mult în presa vremii. Noi reținem doar câteva consemnări din volumul Amintiri al Lui Ion Valjan: “Asist la proces cu smerenia cu care un monah tânăr, abia călugărit, ar asista la o slujbă oficiată de toți mitropoliții țării laolaltă. Adversarii lui Delavrancea sunt Alexandru Djuvara și Take Ionescu. Am văzut atâta încrucișări de spade în acest proces epocal și atâtea scântei sărind din ciocnirea lor, din atacuri și replici, încât am ieșit din proces ca dintr-o viziune de epopee în care s-a dezlănțuit o luptă între titani. Tot baraoul e convins că pledoaria lui Delavrancea va rămâne cea mai frumoasă pagină de antologie a barei.”

Sriitorul Ștefan Bănulescu s-a născut la  8 septembrie 1926, în comuna Făcăeni, județul Ialomița, fiind al optulea fiu dintre cei unsprezece ai plugarilor Ion și Elena Bănulescu. Urmează cursurile primare în satul natal, după care, în perioada anilor 1938-1945, urmează și absolvă cursurile Liceului Știrbei Vodă din Călărași. În perioada 1948 – 1952 îl găsim student al   Facultății de Filologie din București, unde i-a avut ca profesori pe George Călinescu, Tudor Vianu, Alexandru Rosetti, Iorgu Iordan, Alexandru Graur. În anul 1949 debutează în revista Viața românească, iar între anii 1954 – 1959 îl găsim redactor la revista Gazeta literară de sub direcția prozatorului Zaharia Stancu. Continuă să publice în diferite periodice pentru ca în anul 1965 să se producă debutul său editorial cu o carte de literatură, la vârsta de 39 de ani. Este vorba de   volumul de nuvele Iarna Bărbaților , pentru care primește Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor. Vor urma numeroase alte volume, fiind deosebit de bine primite cele din ciclul Cartea Milionarului. În anul 1994 publică, la Editura Nemira, volumul Scrisori din Provincia de Sud-Est sau O bătălie cu povestiri, care conține foarte multe pasaje ce descriu cu lux de amănunte viața economico-socială și cultural-spirituală a orașului Călărași în anii de dinainte de declanșarea celui de al doilea război mondial. Din acest volum am selectat câteva pasaje semnificative care pot fi considerate, fără nici un fel de exagerare, pagini documentare despre Călărașiul interbelic. Sriitorul își sfârșește viața la București, pe 25 mai 1998, lăsând în urmă o operă literară remarcabilă.

 Două tradiții mari avusese orașul: școala și armata. Și când venisem din satul meu natal în oraș, Călărașii mi se arătau ca un oraș al școlarilor și al soldaților. Avea trei regimente, unul de infanterie, altul de artilerie și altul de cavalerie. Patru licee de băieți și două de fete, școală de arte și meserii, școli agricole și alte asemenea așezăminte în care se învăța fie cartea, fie fasonarea uneltei sau măcinarea boabei de grâu. Mai fiecare casă a orașului era gazdă de școlari. Satele ialomițene îți trimteau aici copiii după terminarea școlii primare pentru a învăța la liceu, la comerț, sau în școlile industriale, plata <chiriei> făcându-se îndeobște în natură, în făină, mălai, ouă, ceapă și fasole. Era o competiție de gazde pentru toate pungile…

Forfota acestei lumi de uniforme școlare și militare prin curți, pe străzi, în piețe, la Te Deum-uri, pe Corsoul orașului – strada Știrbey Vodă, unde se plimbau în fiecare seară, între orele șase și nouă, atât liceanul cât și cătana învoită de la regiment, dădea nu numai culoare și o mișcare aparte, ci și o marcă de carte și de istorie  acestei localităși încercate de la începuturile călărașilor ștafetari ce purtau scrisorile cu sigilii între sultani și oamenii țarului și între atâția alții…

Strada Grivița nu avea nici prăvălii, nici instituții.Orientată Nord-Sud-Est, începea din Bărăgan și ieșea în Bărăgan, nefiind, însă, calea directă de acces a carelor ce veneau dinspre câmpie; ele intrau fie pe strada Dobrogei(actuala str. Sloboziei – nota ns.), fie pe strada București, amândouă străzi comerciale, dominate de prăvălii și de depozite de mărfuri de toate felurile.

Liceul Știrbei Vodă avea fațada spre strada București, o latură a clădirii spre strada Dobrogei, iar gardul cu suliți de fier din spate, pe unde era poarta de intrare și de ieșire a elevilor, dădea spre strada Griviței. Intrau, adică din Grivița în curtea școlii și erau vecini cu mișcarea continuă a lumii orașului ce forfotea pe strada Dobrogei și pe strada București, în jurul zecilor de prăvălii și de depozite cu firme colorate, cu patroni proțăpiți în fața ușilor, proaspăt frizați, puși la costume elegante, cu lanțuri groase de ceasornic, atârnate între un nasture și buzunarul vestei.

În primele zile, școlarul venit în clasa întâia la liceul Știrbei Vodă, intrând în curtea liceului prin Grivița, aruncându-și ochii pe latura din stânga, pe strada Dobrogei, putea prinde în priviri pe o rază mare șirul de firme comerciale, curelăria “Prodanoff”, vitrinele cu stofe ale bogasierilor Sumbassacu și fiii, filialele atelierelor de mecanico-dinamică ale fraților Prinni, italieni tot atât de vechi în ființa orașului ca și familia lui Deghetto; apoi, printre atâtea alte firme de croitori, băcănii, căvăfii, de banci agricole de credit, de cancelarii avocățești și, dacă-ți rătăceai privirea numai puțin și pe strada București, în fața liceului, descopereai vecinătatea altui convoi de firme: farmacia lui Beroniade, restaurantul atenianului Pausania Peciu, prăvăliile de vinuri întinse între cele două capete îndepărtate ale străzii, de la Baboia, dinspre marginea lui 23 Infanterie, la sud, până la nord, spre Lacea, spre zidurile Regimentului 5 Cavalerie…

Și cu greu ți-ar fi scăpat din priviri în acea mișcare zgomotoasă de pe străzile Dobrogea și București figura distinsă, elegantă a bancherului Vasile Buricescu, care se plimba în multe ceasuri din zi cu mâinile la spate de colo-colo pe un trotuar și pe altul….Buricescu, după spusele unora fratele lui Ion F. Buricescu, pe care localnicii susțineau că-l văzuseră trecut printre numele filozofilor prin cărți și prin gazete, bancherul, zic, ținea de fapt în mână o bună parte din oraș: avea el însuși depozite de cereale, părți la capitalurile lui Sumbasacu, ale morilor Vineșiu și Lutz, aceștia doi din urmă cei mai bogați oameni ai localității…

Ca școlar, făceai prospecțiune zilnică în această lume, fiind trecător ceas de ceas printre acești oameni ai orașului cu capitaluri de toate mărimile,  de la Vineșiu, Buricescu și Bazacopol, până la ultimul alvițar ce-și purta marfa într-un mic coș de răchită și și-o vindea la gardul liceului Știrbei Vodă, liceului comercial, liceului de fete Sf. Gheorghe, liceelor industriale de băieți și fete, școlii de arte și meserii sau la zaplazurile celor șapte școli primare ale orașului, unde alvițarii, bombonarii, covrigarii și iaurgii din periferia Măgurenilor luau parte la programa cotidiană de învățământ, dominând recreațiile elevilor, strigându-și marfa în limba valahă, turcă, albaneză, greacă, bulgară și rusă…

                                        Localul în care a funcționat Clubul englezilor
Foarte probabil că cei peste o sută de călărășeni care lucrează astăzi în Marea Britanie nu știu că prin anii 1963-1965 în jur de 100 de britanici au fost găzduiți în urbea de pe Borcea și au lucrat efectiv la Călărași. Este vorba de ingineri, tehnicieni și muncitori, aduși aici împreună cu familiile lor pentru a asigura instalarea și punerea în funcțiune a celor 3 mașini de hartie(A,B,C) de la fostul Combinat de Celuloză și Hârtie – CCH Călărași.
Dar să o luăm cu începutul. În anul 1960, fosta conducere de partid și de stat din România hotărăște construirea la Călărași a unui mare combinat de celuloză și hârtie, care urma să valorifice paiele de cereale, o mare bogăție din totdeauna a Câmpiei Bărăganului. Odată decizia luată, prin anul 1961 încep lucrările de construcție ale combinatului, care se finalizează în 1963(de acest moment se leagă și venirea mea, în 1962, în orașul Călărași, tata angajându-se dulgher la Șantierul care ridica combinatul). Urma echiparea cu utilajele necesare pentru producerea celulozei și a hârtiei din paie. Cum utilajele pentru fabricarea hârtiei fuseseră importate, “la țiplă” din Marea Britanie(este vorba de linii tehnologice fabricate în 1939 și care n-au mai putut fi puse în operă în Anglia din cauza izbucnirii celui de al doilea război mondial) a fost nevoie ca pentru instalarea lor și pentru punerea în funcțiune să fie aduși specialiști din Anglia. Așa se face că timp de aproape trei ani de zile Călărașiul a devenit gazda a numeroși englezi. Pentru ei se construiseră cele două blocuri din Centrul orașului, aflate în apropierea Pieței Centrale. Tot pentru ei, în spatele localului unde funcționa Cofetăria Violeta și unde în anii interbelici funcționase Cazinoul orașului, se amenajase celebrul Club al englezilor, al cărui administrator era Stanciu Oancea, tatăl colegului meu de bancă, Stanciu Constantin, de la Șc. 2 și de la Lic. 2. Clădirea, care era de o frumusețe arhitecturală deosebită, a fost demolată la începutul anilor ’70 pentru a se construi aici fostul Magazin universal “Select”( unde astăzi funcționează Fabrica de confecții Baden).
Îmi amintesc cu câtă curiozitate îi priveau călărășenii pe britanici. Atunci, noi copiii din zonă, elevi la Șc.2 din piață, am mestecat pentru prima dată gumă adevărată, iar cei mai mari se delectau cu câte o țigară fină, oferită de tânărul Richard, cel care conducea o limuzină atât de lată că atunci când circula pe străzile orașului aveam impresia că ocupă întreg carosabilul. Apropo de acest Richard, îmi amintesc că îi sucise capul fetei dr. Anghelide, care domicilia chiar lângă Clubul englezilor și blocul în care locuia Richard.
După ce și-au finalizat treaba și cele 3 fabrici de hârtie au fost puse în funcțiune, englezii au părăsit orașul prin 1965, în locul lor fiind aduși ingineri, maiștri și muncitori specialiști de la fabrica de hârtie de la Piatra Neamț, cărora le-au fost repartizate și apartamentele din Centru, unde fuseseră cazați englezii.
Localul în care a funcționat Clubul englezilor

Sfântul Nicolae de la Mira Lichiei

După cum este cunoscut multora dintre prietenii mei de pe Faceebook, vechea denumire a orașului de pe Borcea a fost LICHIREȘTI. Despre proveniența acestui nume au existat mai multe variante. Cea mai plauzibilă este aceea formulată de marele istoric român Nicolae Iorga, conform căreia denumirea ar veni de la hramul primei biserici construite aici, înainte de anul 1630(este vorba de Catedrala din Centrul vechi al orașului), biserică ca purta hramul Sfântului Nicolae de la Mira Lichiei. De aici credincioșii și-ar fi zis lichireșteni, nume care s-a translatat mai apoi întregii localități: Lichirești, devenită Călărași, după 1700.
Sfantul Ierarh Nicolae este cel mai cunoscut sfant al Bisericii noastre creștin ortodoxe. Indiferent pe cine intrebi, iti poate spune despre el ca este sfantul care aduce daruri. Noaptea dinaintea zilei de 6 decembrie este cunoscuta ca fiind noaptea darurilor. Este momentul in care vine „Mos Nicolae”.
Sfantul Ierarh Nicolae nu este un personaj mitologic. A fost arhiepiscopul Mirei, o localitate din vechea Lichia, in Asia Mica. Teodor Anagnostul, autorul „Istoriei Tripartite”, afirma ca Sfantul Ierarh Nicolae a participat la primul Sinod Ecumenic de la Niceea, din anul 325. Pentru ca acest autor s-a folosit de documentele provenite direct de la primul Sinod Ecumenic sau de la persoanele care au participat la acest sinod, istoricitatea Sfantului Nicolae nu trebuie pusa sub semnul intrebarii.
Amintim ca la sinodul de la Niceea, din anul 325, a fost condamnata erezia lui Arie, care sustinea ca Iisus Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu, ci doar un om cu puteri supranaturale. Potrivit Traditiei, atat de puternic a argumentat Sfantul Nicolae si atat de incapatanat a fost Arie, incat, ingrijorat de ruptura care se putea face in Biserica, Nicolae i-a dat ereticului o palma in cadrul sinodului. De la palma Sfantului Nicolae a ramas obiceiul ca, in ziua de 5 decembrie, cei neascultatori sa fie atinși cu nuielușa, in semn de avertisment.
Dar nu prin aceasta fapta a ajuns Sfantul Nicolae intruchiparea darniciei lui Dumnezeu. Potrivit traditiei, Sfantul Nicolae a aflat intr-o zi, ca un tata din cetatea Mira, de durere ca este lipsit de ajutor in a-si marita fiicele, dorea sa le ofere spre desfranare. Sfantul Nicolae i-a daruit omului aflat in nevoie trei pungi cu aur, iar fiicele acestuia s-au putut casatori. De atunci si pana in zilele noastre, in fiecare noapte a Sfantului Nicolae, cei dragi si in special copiii primesc daruri de la Sfantul Nicolae.
Ziua trecerii Sfantului Nicolae la cele vesnice a fost data de 6 decembrie 334, potrivit lucrarii „Legenda Aurea” („Legenda Sanctorum”) a lui Jacoppo da Voragine (+ 1298). In prezent, moastele sale se afla la Bari, din anul 1087. Mentionam ca in biserica „Sfantul Gheorghe Nou” din Bucuresti, se afla mana dreapta a Sfantului Nicolae. Exista credinta ca aceasta mana i-a fost trimisa lui Mihai Viteazul chiar de Cardinalul de Bari, printr-un pelerin roman, in semn de pretuire pentru lupta domnitorului impotriva paganismului.

Domnitorul Alexandru Dimitrie Ghica

În milenara sa existență, așezarea de la cotul Borcei a purtat mai multe nume, după cum menționa Pompei Samarian în inegalabila sa „Istorie o orașului Călărași de la origini până la anul 1852” și după cum am arătat și noi, în lucrările monografice dedicate municipiului Călărași. Sunt cunoscute astăzi numele de Lichirești, Călărași și Orașul Știrbei. Puțin știu însă faptul că la fel de bine urbea de la cotul Borcei ar fi putut purta numele de Alexandria, de la Alexandru D. Ghica, domnitorul Țării Românești (octombrie 1834 – octombrie 1842).
Călărașiul, devenit reședință a județului Ialomița, în aprilie 1833, întâmpina dificultăți deosebite în ceea ce privește dezvoltarea sa edilitar-urbanistică și economico-socială datorită situației sale de localitate care se afla pe o moșie privată, ce aparținea Spitalului Colțea din București, situație în care locuitorii orașului nu aveau calitatea de proprietari asupra terenurilor pe care își aveau locuințele sau acareturile comerciale. Din acest motiv, imediat după ce orașul lor devine capitală de județ, locuitorii săi vor încerca toate posibilitățile legale pentru a deveni proprietari asupra orașului lor. În acest sens vor adresa epistole atât conducerii Spitalului Colțea, cât și factorilor decizionali centrali, inclusiv domnitorilor vremii.
În acest context, o delegație a călărășenilor se va prezenta într-o audiență personală domnitorului Alexandru D. Ghica, care, în anul 1837, se afla pentru a doua oară la Călărași. De data aceasta, Alexandru Ghica a stat la Călărași timp de o săptămână, împreună cu domnitorul Moldovei, Mihail Sturza, în localul Carantinei, care se afla pe amplasamentul ocupat astăzi de clădirea Arhivelor Naționale. Delegația călărășenilor a fost bine primită de domnitor, care le-a promis sprijin în lupta lor pentru a deveni proprietari pe terenurile pe care aveau construcțiile. Mai mult, a primit cu bucurie propunerea delegaților ca în situația în care Călărașiul va deveni oraș liber, în semn de recunoștință pentru sprijinul acordat, acesta ar fi urmat să se numească Alexandria.
După terminarea perioadei de carantină, Alexandru Ghica trece Dunărea la Silistra, unde este primit de sultanul Abdul Medjid, aflat în vizită în fosta cetate Durostorum.
Reîntors la București, Alexandru Ghica va face demersuri pe lângă Epitropia Spitalului Colțea, în sensul celor promise călărășenilor. Însă intervențiile sale au rămas fără succes. Au profitat însă locuitorii unei tinere așezări din Câmpia Burnasului, întemeiată în anul 1834 de un grup de locuitori din Zimnicea și Mavrodin, care hotărăseră înființarea unei așezări libere după planul urbanistic elaborat de inginerul austriac Otto von Moritz. Cum pierduse partida cu Călărașiul, domnitorul Alexandru Ghica a aceeptat propunerea acestora din urmă, localitatea lor priminind numele de Alexandria, devenită, mai apoi, capitala județului Teleorman.
Ceea ce n-a reușit să facă pentru călărășeni domnitorul Alexandru D. Ghica, va face, în 1852, un alt domnitor al Țării Românești – Barbu Știrbei – , urmând ca noul oraș liber să se numească ORAȘUL ȘTIRBEI, așa cum era menționat în documentul oficial prin care urbea de la cotul Borcei devenea oraș liber. Și ca o ciudățenie, trebuie știut faptul că până astăzi nu există un alt document oficial prin care îndrăgitul nostru oraș să revină la denumirea tradițională de Călărași. Dar ceea ce n-au făcut oficialitățile vremii, au făcut locuitorii orașului, care au revenit tacit la denumirea de Călărași, numele domnitorului eliberator Barbu Știrbei regăsindu-se doar în denumirea primului liceu călărășean, denumire pe care o poartă și astăzi Colegiul național de la Călărași.

Verificându-mi documentele și materialele publicate de subsemnatul timp de peste 40 de ani în presa locală și națională, am găsit un material cu titlul de mai sus, pe care l-am publicat în anul 1991 în ziarul local ORA, pe care l-am scos la Călărași, împreună cu ziaristul Iulian Talianu. Se împlineau, atunci, 40 de ani de la marea deportare din Bărăgan din anul 1951. Peste 10 ani, în 2001, atunci când se marca împlinirea unei jumătăți de secol de la marile deportări în Bărăgan, în calitatea mea de prefect al județului Călărași, am inițiat, împreună cu alți factori decizionali de atunci, amplasarea de monumente în județ care să amintească de tragedia petrecută în satele nou înființate în Bărăgan, în acea teribilă vară a lui 1951: Ezeru(pe raza comunei Grădiștea de azi), Pelicani(la ieșirea din Călărași, spre Slobozia), Dropia(în apropierea satului Drajna), Movila Gâldăului(pe teritoriul actualei comune Borcea), Olaru(pe teritoriul actualei comune Roseți) și Salcâmi(pe teritoriul actualei comune Perișoru). Dar iată ce scriam atunci, în mai 1991, la început de presă liberă în România:
“În urmă cu nu prea mulți ani, în actele de identitate ale unor confrați de-ai noștri putea fi văzută amprenta unei ștampile cu indicativul, inocent la prima vedere, D.O. De aici și apelativul de D.O.-iști sub care erau cunoscuți posesorii unor asemenea acte de identitate. Însă sub acest indicativ se ascund scene aproape de groază din viața multor locuitori ai Câmpiei Bărăganului din anii 1949-1955. Dacă ar fi numai să derulăm câteva imagini dintr-un scenariu, care se așteaptă încă scris și transpus pe peliculă, prin fața ochilor ne vor trece numeroase garnituri de trenuri înțesate cu oameni speriați, luați cu forța într-o noapte din căminele lor și aruncați, mai apoi, în mijloc de Bărăgan, lăsați să se descurce fiecare cum o putea. Bătrâni, oameni în puterea vârstei și copii în scutece, familii cu câteva bocceluțe, în care abia au reușit să adune o brumă din agoniseala de-o viață, privesc dezorientați la nesfârșirea câmpiei. Apoi, numai ei știu cu ce efort, au ridicat din pământ un fel de semibordeie în care să se poată ascunde de arșița dogoritoare a verii sau de urgia Crivățului, în nopțile lungi de iarnă.
În aceste adăposturi, care în condiții normale n-ar fi satisfăcut gustul țăranului român nici ca grajduri pentru animale, s-au desfășurat numeroase evenimente nefericite pe care memoria D.O.-iștilor le-a reținut pentru totdeauna. Cu respectul cuvenit sacrificiilor îndurate de cei în cauză, prezentăm cititorilor noștri câteva imagini de arhivă din acele adevărate <ghetouri ale Bărăganului>.”

29 APRILIE 1914: REGELE CAROL I VIZITEAZĂ PORTUL CĂLĂRAȘI

Regele Carol I și Regina Elisabeta

Este cunoscut faptul că în lunga sa perioadă ca șef al statului român modern(domnitor în perioada 10 mai 1866 -9 mai 1881 și rege în perioada 10 mai 1881 – 27 septembrie 1914), Carol I a efectuat multe vizite în județele României pentru a cunoaște personal modul de viață al românilor, modul cum lucrează administrațiile locale, urmând ca pe baza observațiilor personale să propune Guvernului și ministerelor măsuri în consecință.

Până acum, în lucrările monografice apărute la Călărași se menționa faptul că regele Carol I a vizitat urbea de pe Borcea în două rânduri în anii 1890 și 1904. Despre ambele vizite se găsesc informații interesante inserate în paginile Monografiei municipiului Călărași – ediția 2010, publicată la Editura “Pământul” din Pitești( lucrare cu mai mulți autori, printre care și subsemnatul, editată în coordonarea lui Nicolae Țiripan), precum și în volumul Colegiul național Barbu Știrbei – 125 de ani, ca are ca autori pe subsemnatul și pe Nicu Țiripan, carte apărută în anul 2009 la Editura “Agora” din Călărași.

Cercetările noastre recente dovedesc faptul că regele Carol I a efectuat o a treia vizită la Călărași, de data această obiectivul vizitei constituindu-l doar Portul Călărași. Dar să vedem în ce împrejurări a avut loc această deplasare a lui Carol I la Călărași.

Se știe că din cauza vârstei înaintate și a stării de sănătate, în anul 1914 regele Carol I își rărise serios deplasările în țară. Ultima sa vizită oficială a avut loc la Constanța, pe 1 iunie 1914, atunci când l-a întâmpinat pe țarul Nicolae al Rusiei, care făcea o vizită istorică în România. Penultima vizită oficială a regelui Carol I avusese loc în zilelele de 28 și 29 aprilie 1914 în Cadrilaterul Dobrogean. Vizita Familiei  Regale(împreună cu regele s-a aflat regina Elisabeta, altețele regale Ferdinand și Maria – viitorii rege și regină ai României, precum și prințul Carol – viitorul rege Carol al II-lea) a început cu o escală în localitatea Budești, unde Majestățile lor au fost primite de autoritățile locale și de un numeros public, precum și de copiii școalelor rurale care cântau Imnul național. Suveranul a binevoit a adresa cuvântul diferitelor persoane, interesându-se de starea semănăturilor. M.S. Reginei și Principeselor li s-au înmânat frumoase mănunchiuri de flori.

În Cadrilater suita regală a vizitat mai întâi orașul Turtucaia, după care s-a navigat pe Dunăre cu yahtul regal ”Ștefan cel Mare” până la Silistra, unde, după acostare, familia regală a vizitat orașul și câteva sate din jur, după care au înoptat la Silistra, într-un imobil special amenajat pentru rege și însoțitorii săi.

Puțini știu însă că atunci când s-a organizat penultima vizită oficială a regelui în țară, acesta a ținut ca pe agenda vizitei respective să fie inclus și Portul Călărași. Solicitase acest lucru din respectul deosebit pe care îl purta inginerului Anghel Saligny, de pe planurile căruia tocmai se finalizaseră două noi construcții în Portul Călărași, construcții pe care regele a ținut să le vadă: Căpitănia Portului și Gara fluvială, aici, la Gara fluvială, urmând să acosteze vapoarele care urmau să facă legătură directă dintre Silistra și restul țării. Ca o curiozitate se cuvine a fi amintit faptul că și prima vizită la Călărași a regelui Carol I, cea din 5 octombrie 1890, fusese ocazionată de punerea pietrei de fundație la Podul de la Cernavodă pe care l-a ridicat același ing. Anghel Saligny. Atunci, în drum spre Cernavodă, regele a făcut un popas la Călărași, făcând o vizită și la recent înființatul Gimnaziu Știrbei Vodă.

Vizita în Portul Călărași are loc în dimineața zilei de 29 aprilie 1914. Iată cum este descrisă această vizită a regelui Carol I în Monitorul oficial nr. 24/1914: Marți 29 aprilie, a doua zi de călătorie pe Dunăre. Majestățile Lor au plecat de la Silistra cu vaporul “Domnița Florica”, pe canalul Borcei, pentru a vizita Portul Călărași. În tot lungul canalului cât și în port, Majestățile Lor au fost salutate de echipajele vaselor de comerț și bărcilor de pescari, cu urale și cu pavilioanele lor naționale. În cursul navigației pe canalul Borcea, vasul pe care se afla regele a fost însoțit atât la ducere cât și la plecare de vaporașul “Cernavodă”, pe care se afla un mare număr de excursioniști, care au aclamat tot timpul, precum și Societatea corală “Freamătul” care a cântat Imnul regal și alte cântece. La întoarcere, în gura canalului Borcea, vasul “Domnița Florica” a acostat lângă yahtul “Ștefan cel Mare”, cu care Majestățile Lor s-au înapoiat la Silistra.

Căpitănia Portului Călărași și Gara fluvială ridicate după planurile ing. Anghel Saligny

După reîntoarcerea de la Călărași, în după amiaza zilei de 29 aprilie 1914, vizita regală a continuat în județul Durostor, recent încorporat, împreună cu județul Caliacra, statului român. Prezent în suita regală, viitorul rege Carol al II-lea avea să consemneze în aminirile sale, publicate în 3 volume în anii 1995-1996: “Marți, 29 aprilie 1914, după-amiază, excursie în automobil prin județul Durostor. Prima oprire o facem la Calipetrovo…Continuăm și la fiecare sat sunt primiri…Apoi continuăm până la graniță…Ne întoarcem apoi, seara, la Ostrov, unde, după masă, ne luâm rămas bun de la prefecții noului teritoriu.”

NOTĂ: Datele menționate în acest articol sunt pe stil vechi.

Comuna Tămădău din județul Călărași este o unitate administrativ teritorială alcătuită din 7 sate ( Tămădău Mare, Tămădău Mic, Plumbuita, Dârvari, Călăreţi, Şeinoiu, Săcele). Singurul localitate cu rezonanță istorică din zonă fusese, până în anul 1947, satul Călăreți, satul copilăriei și tinereții lui Alexandru Odobescu, care și-a petrecut aici o bună bucată de timp pe moșia și la conacul tatălui său, colonelul Ion Odobescu. Multe din imaginile Câmpiei fără sfîrșit a Bărăganului avea să le imortalizeze scriitorul mai târziu în binecunoscuta sa lucrare Pseudokinegeticos sau Fals tratat de vânătoare.

Liniștea ancestrală a locuitorilor satului Tămădău avea să fie însă bulversată în dimineața zilei de 14 iulie 1947, atunci când vicepreşedintele PNŢ, Ion Mihalache, împreună cu alţi lideri ţărănişti (Nicolae Penescu – secretar general al Partidului Naţional Ţărănesc, Nicolae Carandino – director al ziarului Dreptatea, Ilie Lazăr – membru în delegaţia permanentă a P.N.Ţ.) au fost atraşi în aşa-numita „capcană de la Tămădău” ce le-a fost pregătită de către Siguranţă împreună cu Serviciul Special de Informaţii, cu ajutor sovietic. Prinși în momentul când se pregăteau să urce în două mici avioane IAR, împreună cu soțiile și un bagaj minimal, fruntașii țărăniști au fost reținuți sub învinuirea că ar fi intenționat să plece ilegal din țară și să comploteze din străinătate împotriva regimului comunist instalat la București. Conform celor afirmate de cei reținuți,  destinaţia finală urma sa fie Marea Britanie, pentru a-i informa pe oficialii din statele occidentale despre ceea ce se petrecea cu adevarat în ţară. Agenții Siguranței care i-au arestat  erau dotaţi si cu aparate de fotografiat pentru a putea prezenta poporului imaginea celor surprinşi în flagrant. Mai mult, aceștia au dispus reconstituirea pe loc și i-au fotografiat. Două din acele fotografii le reproducem și noi mai jos.

Conform planului pus la cale din inițiativa comuniștilor lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, evenimentele se succed cu repeziciune. La 19 iulie 1947, Adunarea Deputaţilor a ridicat imunitatea parlamentară a demnitarilor ţărănişti, pentru a putea fi arestaţi și judecați. La 30 iulie 1947, printr-un Jurnal al Consiliului de Miniştri, s-a decis dizolvarea Partidului Naţional Ţărănesc. În aceeaşi zi a fost convocată Adunarea Deputaţilor, în cadrul căreia, pe baza unui raport întocmit de Teohari Georgescu, cu 294 de voturi pentru şi unul împotrivă, s-a aprobat decizia adoptată de Guvern.  În Jurnalul Consiliului de Miniștri se menționa: „Partidul Naţional-Ţărănesc de sub preşedinţia domnului Iuliu Maniu este şi rămâne dizolvat pe data publicării în Monitorul Oficial a prezentului Jurnal. Aceeaşi decizie de dizolvare include şi toate organizaţiile judeţene, de plasă şi comunale ale sus menţionatului partid, organizaţiile militare, de tineret, de femei şi orice alte organizaţii sau asociaţii conduse de acest partid”.

Hotărârea de dizolvare a fost urmată de o înverşunată campanie de presă împotriva Partidului Naţional Ţărănesc şi a lui Iuliu Maniu, unul dintre cei mai activi propagandiști de presă dovedindu-se a fi Silviu Brucan, care la vremea respectivă lucra la ziarul “Scânteia”. Singurul din PCR care a încercat să atenueze atitudinea generală de denigrare a Partidului Naţional-Ţărănesc şi a lui Iuliu Maniu a fost Lucrețiu Pătrașcanu. Într-o discuţie avută cu Gheorghiu-Dej, referitoare la cele publicate în „Scânteia” şi „România liberă”, el a apreciat: „Asta-i falsificarea istoriei” şi a insistat asupra faptului că Partidul Naţional-Țărănesc „jucase un rol primordial în crearea României Mari în 1918, şi ca atare ar fi fost în detrimentul ţării ca el să fie prezentat acum drept o oficină de spionaj”.

Dar nimeni din conducerea PCR n-a ținut cont de argumentele pertinente formulate de Pătrășcanu, și astfel, pe 29 octombrie 1947, începe procesul intentat liderilor PNŢ. Cu o rapiditate demnă de o cauză mai bună, pe   11 noiembrie 1947 se pronunță sentințele definitive. Iuliu Maniu, pe atunci în vârstă de 75 de ani, a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă, transformată în temniţă grea pe viaţă şi degradare civică pe 10 ani, confiscarea averii şi plata sumei de 50.000 de lei, cheltuieli de judecată. Maniu a murit pe 3 februarie 1953 în închisoarea comunistă de la Sighet, la vârsta de 81 de ani.

Foto: Iuliu Maniu în boxa acuzaților

Încarcerat inițial tot la Sighet, Ion Mihalache a fost dus în toamna anului 1953 în arestul Ministerul de Interne din București, unde timp de un an jumătate s-au exercitat presiuni asupra sa pentru a semna o declaraţie de negare a propriilor crezuri politice şi de acceptare a colaborării cu regimul comunist. A refuzat pactizarea cu autorităţile comuniste şi, în 1955, a fost trimis la Penitenciarul Râmnicu Sărat în regim de exterminare, fiind încarcerat cu numărul matricol 51 la celula nr. 35. La Râmnicu Sărat a fost supus unui regim de detenţie inuman, extrem de dur cu „bătăi sistematice”, măsuri de izolare, lipsă de alimente, lipsa  asistenţei medicale şi a medicamentelor, condiţii de igienă precare, lipsa căldurii în celule în perioada iernii. A protestat permanent faţă de regulamentele abuzive din închisoare şi de fiecare dată a fost pedepsit. Aici a încetat din viață la 5 februarie 1963.

Consecință a înscenării de la Tămădău din 14 iulie 1947,  din viața publică românească dispăreau două dintre cele mai importante personalități politice, de numele și activitatea cărora sunt legate atât înfăptuirea României Mari cât și o mare parte din realizările economico-soliale și cultural-spirituale din perioada interbelică.

În lucrarea sa intitulată Istoria orașului Călărași de la origini până la anul 1852, publicată la București în anul 1931 doctorul Pompei Samarian scria: „În ceea ce privește felul în care trăiau oamenii de aici, după 1700 condițiile încep să se schimbe din cauza Silistrei, care devenise un centru de primă importanță pentru turci… Aceste împrejurări fac din Călărași un centru comercial cu schelă(port) la Borcea, care atrage o lume specială, lumea negustorilor”.

Portul de la Călărași avea să crească în importanță după anul 1852, odată cu noul  statut de oraș liber  al Călărășiului, statut care influențează în mod pozitiv schimburile de mărfuri prin Portul Călărași. În acest sens, „Dicționarul geografic al județului Ialomița” din anul 1897, vorbind despre orașul Călărași, menționa: „Mișcarea comercială în oraș este vie, căci se vând zilnic pentru export mari cantități de cereale și multe vite, ce sunt aduse pe calea ferată și cu carele și se transportă  în  vase plutitoare de diferite capacități pe Borcea și de aici pe Dunăre.”

O situație statistică din anul 1912 amintea că prin Portul Călărași fuseseră importate mărfuri care însumaseră aproape 155.000 tone și fuseseră exportate produse care totalizaseră în jur de 150.000 de tone.

Apogeul activității comerciale din Portul Călărași avea să fie atins în perioada anilor 1933-1936, când în Austria, Germania, Cehoslovacia, Ungaria și Iugoslavia s-au exportat următoarele cantități de cereale: 1933 – 2155 vagoane; 1934 – 6171 vagoane; 1935 – 7231 vagoane; 1936 – 7377 vagoane.

Din arhiva noastră digitală publicăm în spațiul virtual opt fotografii din Portul Călărași, dintre care patru nu au fost cunoscute publicului călărășean până astăzi(foto 2,5,7 și 8)

Foto 1

Foto 2

Foto 3

Foto 4

Foto 5

Foto 6

Foto 7

Foto 8