În anul 1995, când orașul de pe Borcea aniversa 400 de ani de atestare documentară, în calitatea mea de inspector șef al Inspectoratului județean pentru cultură, am inițiat mai multe activități, împreună cu Primăria municipiului Călărași și cu sprijinul direct al unor oameni care au iubit și iubesc Călărașiul. Cu Nicu Țiripan, spre exemplu, am realizat un Album fotodocumentar în care am publicat, pentru prima dată, multe din fotografiile vechi ale Călărașiului, fotografii care se găsesc astăzi atât în colecții documentare, cât și în spațiul virtual. Tot împreună, cu banii Primăriei Călărași, am realizat o medalie jubiliară din bronz și argint, precum și Cheia municipiului Călărași, inscripționată Călărași – 400. Cu un alt intelectual de marcă al Călărașiului, l-am numit aici pe prof. Ilie-Ștefan Rădulescu – cetățean de onoare al municipiului Călărași, am realizat un volum antologic despre consemnările scrise referitoare la spațiul călărășean, intitulat Călărașii în literatura română, volum publicat în Editura Pâmântul și lansat oficial în anul 1996. Astăzi cartea respectivă se află în bibliotecile importante din România și în posesia câtorva colecționari. Din consemnările literare despre Călărași, care însumează în volum peste 400 de pagini, pentru prietenii mei din spațiul virtual, și nu numai,  am selectat cele mai frumoase pasaje.

Vom începe cu descrierea Călărașiului   la începutul secolului XX, așa cum a fost perceput de Ion Valjan (n. 17 decembrie 1881, Mileanca, județul Botoșani – d. 29 aprilie 1960, Pitești). Ion Valjan a fost pseudonimul scriitorului și dramaturgului român Ion Al. Vasilescu. Valjan a fost avocat, om politic (membru al PNL) și publicist. În 1903 a absolvit Facultatea de Drept a Universității din Iași și și-a dat doctoratul la Paris. A fost directorul Teatrului National din București în perioada 1923–1924 și director general al teatrelor între 1923–1926. Valjan a fost arestat în 1950; a fost închis la Aiud, la Ocnele Mari și la Pitești. S-a stins din viață la 29 aprilie 1960.

Iată câteva dintre consemnările lui Ion Valjan: Eram de vreo 10-12 ani, când părinții mei sosiseră la Călărași. Ședeam în localul Vămii, lângă Cazinoul militar de pe vremuri… Împreună cu frații și camarazii mei de gimnaziu, ne-am jucat toate jocurile cunoscute pe vremea aceea: oina, șotronul, poarca, bătuta, ogoiul, țurca, leapșa, baru și capra… Parcă mă văd facând din transparente sau uluci de gard speteze și birlice de smee, punând limbi de briceag pe sfoară, dând cu coinacul, așezând vâjitoarea și înălțând seara câte un smeu din opt, care tulbura toată noaptea somnul călărășenilor, dar în schimb făcea în chip poetic și sonor să ancoreze orașul în cer… Nici un sport nu era străin de noi. Am făcut și bicicletă, patinaj și mai ales am practicat înnotul, cu toate nuanțele lui: voinicește, câinește, ca broasca, marinărește. De altfel din primăvară și până se răcea apa, tabăra noastră era pe malul Borcei. Plecam câte 6-7 în escadră de înnotători, treceam Borcea și apoi petreceam până seara în ostroavele izolate de privirile tuturor… Dar să nu-și închipuie nimeni că revărsarea și risipa aceasta de forță fizică a anihilat viața noastră intelectuală. Dimpotrivă, niciodată n-am citit așa mult ca în acea epocă… Deși mă certau foarte des, îmi aduc cu drag aminte de profesorii mei: V. Stanciu, Anușca, Gaftoescu, Bădulescu, Demetrescu, Amedeu Georgescu, Cireș și atâția alții, care mi-au pus note bune și rele, după timpul care mi-l lăsau pentru învățat gimnastica și teatrul… Copilăria s-a dus. Fața oamelior și a lucrurilor de atunci s-a șters pentru totdeauna. Dar zilele trăite pe malul Dunării – pe Borcea și lacul Călărași – mi-au umplut viața de o aură pură și neîntinată pe care o voi păstra în suflet, cu emoție și sfințenie, până la moarte.(fragmentele de mai sus au fost scrise în anul 1935)

Puțini dintre călărășenii de azi cunosc faptul că scriitorul JEAN BART(pseudonim literar împrumutat de la un celebru corsar  francez) a îndeplinit, timp de doi ani funcția de căpitan al Portului Călărași.

Pe numele său adevărat Eugeniu, C. Botez, scriitorul s-a născut pe 28 noiembrie 1877, la Burdujeni, județul Botoșani, într-o familie de căpitan de grăniceri. Face studiile la Iași, unde l-a avut învățător pe Ion Creangă, după care se dedică carierei militare, absolvind în 1896 Școala de ofițeri din București, cu gradul de sublocotenent. Funcționează mai apoi ca profesor suplinitor la Liceul „Mircea cel Bătrân“ din Constanța, predând disciplinele matematică şi geografie, în anul şcolar 1903-1904. În paralel, la Şcoala de Marină a fost director de studii şi profesor de istorie, geografie şi gramatică. Revine apoi căpitan de port. Mutat din loc în loc, ocupă un loc important în istoria navigaţiei româneşti, deopotrivă cu onoranta recunoaştere literară şi publicistică, pentru care în anul 1922 devine membru corespondent al Academiei Române. Se stinge din viață la București, pe 12 mai 1933, la numai 56 de ani.

În Călăraşi, a funcţionat căpitan de port între 1 aprilie 1904 şi 1 aprilie 1906. Aici, activitatea celui ce semna mai târziu cu pseudonimul devenit renume Jean Bart este notabilă. El are iniţiative lăudabile, ia măsuri pentru a evita accidentele pe Canalul Borcea şi în Portul Călăraşi. Pentru faptele sale, i se conferă, la 2 iulie 1904, Ordinul „Coroana României“ în grad de cavaler. În anul 1905 când răscoala de  de pe crucişătorul rusesc „Potemkin“ este reprimată brutal, căpitanul de port de la Călăraşi, Eugeniu Botez, îi ajută pe mulţi dintre marinarii răsculați şi le facilitează angajarea în muncă. El primeşte din partea fostului şef de echipaj de pe „Potemkin“, ca dar de recunoştinţă, „pecetea“ crucişătorului.

Dar cea mai importantă realizare a lui Jean Bart, în calitatea sa de căpitan al Portultui Călărași, este construirea localului Căpităniei Portului. Aflându-se într-o bună relație cu vestitul inginer constructor Anghel Saligny, care realizase mai multe lucrări de modernizare a porturilor dunărene, Jean Bart îi cere acestuia să realizeze planurile pentru Căpitănia de port și Gara fluvială de la Călărași. Anghel Saligny răspunde afirmativ acestei solicitări și în anul 1905 încep lucrările la localul Căpităniei Portului. În primăvara anului 1906, înainte de mutarea lui Jean Bart de la Călărași,  clădirea Căpităniei Portului era finalizată.

Vedere din anul 1907, după finalizarea lucrărilor de construcție a Căpităniei Portului Călărași

De la Călărași avea să ajungă mai apoi căpitan al Portului Sulina, viața de aici fiind subiectul celebrului său roman, Europolis. În paginile acestui roman, Jean Bart nu poate să nu-și amintească de Călărași, oraș unde își petrecuse doi ani din viață. Iată un fragment din însemnările sale despre orașul de pe Borcea: “Eram vreo șase tineri și nici unul însurat. Apariția noastră făcuse oarecare senzație în oraș.  Părinții și fetele începură de-a doua zi vânătoarea și pontajul pentru căsătorii. Dar, ce dezamăgire! Iluzii pierdute, speranțe înșelate… Deprinși cu viața publică, ocoleam societatea, fugeam de viața intimă de familie. Stam toată ziua pe apă lucrând și măsurând pe arșița soarelui. Seara ne mulțumeam să ascultăm o serie de cântece răgușite la o grădină de varietăți, unde ne cheltuiam banii și tinerețea. Unul făcea teorii ca să-și îndreptățească purtarea .<Marinarul nu trebuie să aibă legătu logodit cu apa>… Singurul care făcuse cunoștințe era Miluță(despre care Jean Bart afirmă că familia lui avea origini macedonene și suferise mult pentru a ajunge în spațiul românesc). Lui toate ușile i se deschideau… Devotat până la sacrificiul vieții, rămânea în serviciul unor femei frumoase, pe care le putea iubi în taină… Nevasta unui doctor, o pianistă de talent, cu părul mat și ochii catifelați, era femeia genială. O profesoară mică, vioaie, cu părul retezat la ceafă, cu pălărie băiețească, pentru că fuma și citea la berărie pe Nietzsche, era femeia superioară. Iar Geta Ulmeanu, o blondă cu ochii mari, albaștri, măritată c-un inginer mai bătrân și cartofor, era femeia sfântă.” Și, mai apoi, după ce mărturisește că Geta Ulmeanu a fost marea lui dragoste din tinerețe, Jean Bart concluzionează, atunci când revedea aceste locuri după aproape 20 de ani. „ Nimic nu pare că s-a schimbat de atunci pe locurile acestea, unde am petrecut o parte din tinerețea mea. Dunărea, liniștită și largă, cu aceeași nepăsătoare măiestrie, mii de ani alunecă spre mare în leneșe înconvăiri. De-o parte și de alta aceleași maluri joase se prelungesc în zare. Zăvoaie mari de sălcii își schimbă haina verde înfiecare an. Ostroave, pustii și păduroase, se leagă în depărtare cu mlaștini în care viețuiesc și acum sălbăticiuni în cârduri. În ochiuri de luminiș, prin stuf, lucește apa bălții ca cioburi dintr-o oglindă spartă. Și în ele se răsfrânge același cer albastru, întins deasupra mării verzi de trestii șoptitoare.ri cu uscatul, el e”

Chiar în anul morții sale(1933) i se publica și Cartea Dunării, lucrare despre care marele geograf român  Ion Simionescu consemna: „Fie ca prin Cartea Dunării să se inaugureze un drum nou în educația noastră generală… E vremea să ne trezim din ucigătoarea nepăsare pentru tot ce reprezintă pământul și viața țării. Iată de ce rămânem recunoscători muncii lui Jean Bart, care nu a fost numai un cunoscător al tainelor ascunse în păpuriștea și printre salciile ca niște măslini, din lungul Dunării, dar viața întreagă îi este legată de farmecul ei… Nimeni altul nu ar fi fost în stare să prindă la un loc, într-un mănunchi mai armonic, mai însuflețitor, problemele variate și complexe în legătură cu Dunărea noastră, de care atârnă în așa de largă măsură buna stare economică a României”. 

            În perioada anilor 1913-1940, când fostele județe Durostor și Caliacra de la sud de Dunăre au făcut parte din teritoriul național românesc, Silistra devine un adevărat magnet pentru mulți din intelectualii români, cu predilecție pentru armânii plecați din Grecia din cauza greutăților generate de politica naționalistă a autorităților locale. Printre aceștia, la loc de cinste se află Pericle Papahagi, membru corespondent al Academiei Române din anul 1916 și până la decesul său din anul 1943.
            PAPAHAGI Pericle, se naste la 1872, într-o familie de aromâni din Avdela – Grecia. A avut mai multi frați și surori. Sora lui, Anastasia, s-a căsătorit cu Sterie G. Ciumetti, inginer de poduri și șosele. Mama lui Pericle, Despina (Despa) Caragiani (măritată Papahagi) a fost soră cu junimistul Ioan D. Caragiani și cu Alexandru Caragiani, tatăl primei femei românce pilot, Elena Caragiani-Stoienescu. Pericle Papahagi s-a căsătorit cu Marica Magiari, sora traducătorului Mihail Magiari și a baritonului Grigore Magiari – cel care a înființat grupul de operă din Iași. Pericle și Marica au avut mai multi copii, dintre care s-au ridicat numai trei: Teja Papahagi – cunoscut ca Directorul Spitalului din comuna Domnești, –  Argeș, Elena Demmer (Dumitrescu) – doctor hematolog, și Despina Andreescu – colecționar de artă. Cele doua fete s-au stabilit în Germania

            Clasele primare le-a făcut în comuna natală, Avdela, iar cursul secundar în Bitolia. În 1891 devine student la Facultatea de Litere a Universității din București. Începând din 1905, face studii de specializare la Leipzig, cu filologul Gustav Weigand, luându-și doctoratul în litere în 1908. Între 1895 și 1898 este profesor la liceul român din Bitolia (și pentru un an și 8 luni directorul liceului), ulterior găsindu-l profesor  la școli secundare din Salonic și Giurgiu. În anul 1893 va publica pentru prima dată în Analele Academiei Romane, în colecția de  de folclor pentru copii,  lucrarea intitulată “Jocuri copilărșsti. Culese de la românii din Macedonia”.

            Cunoscator nemijlocit al vietii si graiurilor romanilor sud-dunareni, Pericle Papahagi le dedica citeva lucrari fundamentale, „adevarate modele clasice de monografii sociologice si folcloristice” (Din literatura poporana a aromanilor, 1900; Romanii din Meglenia. Texte si glosar, 1900; Meglenoromanii. Studiu etnografic, I-II, 1902; Basme aromane si glosar, 1905; Scriitori aromani In secolul al XVIII-[lea], 1909; Poezia instrainarii la aromani, 1912), care prefigureaza, prin imbinarea componentei lingvistice cu cea folcloristica, metodologia scolii filologice a lui Ovidiu Densusianu. Pentru opera sa deosebită, în anul 1916 devine membru corespondent al Academiei Române, intrând astfel în elita intelectualității românești de la începutul secolului al XX-lea.

            Deși primise oferte din partea multor instituții culturale și școli de prestigiu din București, în anul 1919 se stabilește la Silistra, unde va profesa la liceul teoretic din localitate, al cărui director devine din anul 1925. Aici va desfășura o neobosită activitate de culturalizare a regiunii, colaborând îndeaproape cu Cercul intelectualilor călărășeni organizat în jurul lui Eugen Cialâc. În anul 1923 editează la Silistra revista „Dunărea” în care publică materiale care să-I ajute pe coloniștii armâni din cadrilater să se integreze mai ușor în noul spațiu economico-social și intelectual în care se stabiliseră. A organizat împreună cu Eugen Cialâc, susținuți fiind de Tașcu Pucerea, primarul de Silistra și, mai apoi,  prefectul județului Durostor, numeroase  acțiuni culturale și literare desfășurate la Silistra și Bazargic, la care a participat crema intelectualității românești, aceeași oameni de cultură și artă care fie la ducere, fie la întoarcere poposeau și la Călărași.

            Cunoscator nemijlocit al vietii si graiurilor romanilor sud-dunareni, Pericle Papahagi le dedica citeva lucrari fundamentale, „adevarate modele clasice de monografii sociologice si folcloristice” (Din literatura poporana a aromanilor, 1900; Romanii din Meglenia. Texte si glosar, 1900; Meglenoromanii. Studiu etnografic, I-II, 1902; Basme aromane si glosar, 1905; Scriitori aromani In secolul al XVIII-[lea], 1909; Poezia instrainarii la aromani, 1912), care prefigureaza, prin imbinarea componentei lingvistice cu cea folcloristica, metodologia scolii filologice a lui Ov. Densusianu.

            A fost și un numismat pasionat, scormonind prin pământul cetății Durostor de altă dată de unde a adunat mii de monede, de o valoare inestimabilă, pe care mai apoi le-a donat muzeului de arheologie din Constanța.

            După cedarea Cadrilaterului, în septembrie 1940, se stabilește în București, unde avea să își găsească obștescul sfârșit pe 20 ianuarie 1943. Dar, conform dorinței sale, va fi dus la Silistra și înmormântat în curtea Bisericii “Adormirea Maicii Domnului”, ca semn al drgostei ce a purtat-o teritoriului ce aparținuse cândva lui Mircea cel Mare. Pleca astfel la cele sfinte unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai intelectualității armâne, parte intresecă a spiritualității românești, așa cum a considerat-o întotdeauna Pericle Papahagi.

În urma unei recente cercetări făcute asupra fondurilor documentare păstrate de Biblioteca Națională din București am găsit o superbă fotografie a Mariei Cuțarida Crătunescu, realizată de Franz Duschek, fotograful personal al Domnitorului Carol I(după cum este menționat pe verso-ul fotografiei), ceea ce ne face să credem că fotografia în cauză este realizată până la 10 mai 1881, atunci când România devine Regat. Foarte probabil că fotografia este făcută în anii 1879-1880.

               Maria Cuţarida Crătunescu, prima femeie medic din România, s-a născut la 10 februarie 1857, la Călăraşi. A urmat studiile liceale la Şcoala Centrală din Bucureşti şi le-a continuat la Zurich. În anul 1877 s-a înscris la Facultatea de Medicină din Zurich, dar pentru că avea dificultăţi în vorbirea limbii s-a transferat la Universitatea din Montpellier, unde şi-a susţinut teza de licenţă în limba franceză, în anul 1884.  Devnea astfel prima femeie din estul Europei cu un doctorat în Medicină, iar teza sa tratează o temă care avea să arate interesul ei perpetuu pentru sănătatea femeii (ca și pentru devenirea ei spirituală): „L’hydrorrhée et sa valeur sémiologique dans le cancer du corps del’uterus” (Despre hidroree și valoarea ei semiologică în cancerul corpului uterin).

               În toamna anului 1884, când revine în București și dă examen pentru dreptul de liberă practică și echivalarea studiilor, obține calificativul Magna Cum Laudae. Calificativ maxim care se va dovedi totuși… insuficient când vine vorba să obțină și postul dorit, la Spitalul Brâncovenesc, ca medic secundar la secția de „Boli ale femeilor”. E respinsă fără nici un fel de explicații, oferindu-i-se în loc un post de… profesoară de igienă. Nu disperă. Își deschide un cabinet particular, iar în anul următor candidează din nou pentru un post de medic, de data aceasta la Spitalul Filantropia, unde, ca medic secundar, oferă consultații gratuite. Ambiția și încrederea în destinul său o fac să se înscrie pentru examenul de obținere a gradului de medic primar ginecolog – dar e din nou respinsă, fără explicații. Nu va da nici o clipă înapoi. Pas cu pas, își împlinește, până la urmă, câteva dintre deziderate (asta până când „lumea bărbaților” i se opune din nou). Din 1886 a devenit șef al catedrei de igienă de la Azilul „Elena Doamna”, iar din 1891, și al secției de ginecologie de la Filantropia.

               În 1897 a înființat Societatea Materna, cu scopul de a ocroti mamele și copiii săraci. Este începutul unei activități remarcabile pe frontul feminismului. A prezentat la Congresul acțiunilor feministe, ținut la Paris în anul 1900, lucrarea „Le Travail de la femme en Roumanie”, (Munca femeii în România), precum și o statistică a femeilor care au reușit să promoveze intelectual. A fost invitată și la congresele de la Bruxelles (1907) și Copenhaga (1910), unde a prezentat acțiunile inițiate de medicina românească împotriva mortalității infantile și un studiu asupra crețelor din România.

               A fost mobilizată, în timpul Primului Război Mondial, la Institutul și internatul Evanghelic (Spitalul Militar temporar nr. 134) – împărțind,  alături de Regina Maria, aceeași vocație a compasiunii. La sfârșitul războiului, din motive de sănătate, Maria Cuțarida–Crătunescu se vede nevoită să se retragă din activitatea medico-socială. La puțină vreme, în vârstă de numai 62 de ani, se stinge din viață avându-le în preajmă pe câteva dintre discipelele sale, care au învățat de la ea ce înseamnă tenacitatea și vocația feminismului.