Într-o lucrare de doctorat, susținută în anul 2011, lectorul universitar Ovidiu Ionescu, de la Universitatea Maritimă din Constanța, dădea un răspuns parțial la o întrebare care a frământat multă vreme opinia publică din țara noastră: Ce s-a întâmplat cu flota României?

            Cu 321 de nave în patrimoniu, în anul 1989 România ocupa locul 9 în lume în ceea ce privește numărul de nave și locul 5 atunci când se lua în seamă capacitatea de transport naval pe mările și oceanele lumii.

După cum scrie ziarul Ziua de Constanța, “până în 1990, Navrom Constanţa deţinea toate navele. Apoi, Navrom s-a divizat în trei societăţi, toate cu capital integral de stat: Navrom, Romline şi Petromin. În 1993, fostul ministru al Transporturilor Paul Teodoru a luat decizia de a transfera navele către privaţi. Aşa s-au înfiinţat 53 de societăţi private.”

Ceea ce a urmat ne spune profesorul Ovidiu Ionescu: “S-au facut transferuri de nave din Romania în alte state pe diferite motive. Li s-a schimbat pavilionul și nationalitatea navei. În acest fel, s-a încercat sa li se piardă urma. RomÎnia a devenit un stat ciudat: fără flotă, dar care scoate pe bandă rulantă ofițeri de marină!”

Puțini dintre cititorii mei călărășeni știu că printre sutele de nave dispărute fizic din fosta Flotă maritimă a României s-a aflat și cargoul CĂLĂRAȘI, a cărui poveste tristă voi încerca eu să o rezum în rândurile care urmează, bazându-mi documentarea pe cele două volume ale lucrării AMINTIRI DESPRE O FLOTĂ PIERDUTĂ, autori Constantin Cumpănă și Corina Apostoleanu.

Cargoul CĂLĂRAȘI, cu o capacitate de 4800 tdw.,  fost construit la Santierul Naval Galati, număr de șantier 635, fiind livrat Navrom Constanța în cursul lunii aprilie 1974. A rămas la Navrom Constanța și după 1990, an în care Navrom a fost divizată în cele 3 companii: Navrom, Romline și Petromin.

Începand cu aprilie 1995, a fost închiriat (contract de bare-boat) SC Hinmar Shipping Co ltd srl, patronată de către  Mihai Hava.

Ca și în cazul altor cargouri de la Navrom sau Romline, închiriate unor astfel de “companii”, și cu Cargoul CĂLĂRAȘI avea să se întâmple la fel: datoriile către echipaj se acumulau, aprovizionarea cargoului cu alimente și piese de schimb se făcea cu mari întârzieri…

Ca și alte srl-uri care se voiau experte în operarea navelor, și SC Hinmar Shipping avea să se împrumute la Bancorex, chipurile pentru retohnologizarea navelor închiriate, lucru care nu s-a intamplat. Banii luați “s-au evaporat”…

Pe data de 10.06.1997, cargoul CĂLĂRAȘI a plecat din portul Maputo/ Mozambic cu destinaȚia Congo, având o încărcătură de 4.000 tone făină de grâu, ambalată în saci. Cargoul a pornit către Congo, ocolind Africa pe la Capul Bunei Speranțe. În noaptea de 12 spre 13 iunie, nava a intrat într-o zona afectată de o furtună puternică, cu valuri foarte mari.

Pompele de ulei care deserveau motorul principal s-au dezamorsat, fiind necesară oprirea motorului principal. Acesta nu a mai putut fi repornit ulterior. Nava a rămas în voia valurilor și a început să se încline periculos la babord, astfel ca s-a ordonat abandonarea acesteia.

Pe 13.06.1997, în jurul orei 10:30 cargoul CĂLĂRAȘI a dispărut pentru totdeauna în adancuri, la 10 mile marine est de Port St Johns/ Africa de Sud. Din 21 de membri ai echipalului au fost salvați 20, cu ajutorul unui elicopter al armatei Sud Africane. Din păcate, timonierul Ion Medeleanu a decedat.

Unul dintre supraviețuitori, șeful mecanic Lucian Rânja avea să detalieze mai târziu: “Zorii zilei de 13 iunie, cu lumina lor puţină, ne-au înfăţişat o mare cumplită. Valuri de 14 – 16 metri asaltau nava, dimpreună cu o ploaie cumplit de rece, ca răsuflarea de gheaţă a Antarcticii. Datorită temperaturii scăzute am trecut pe combustibil uşor, pe motorină, pentru a înlesni alimentarea.

La un moment dat, un val enorm a avariat capacul de la gura de evacuare la avarie şi apa a început să intre în sala maşini. În 2 – 3 ore au intrat câteva tone de apă, dar situaţia era încă sub control, căci o evacuam cu pompele.

La ora 7.30 dimineaţa, mecanicul II mi-a spus că s-au dezamorsat pompele cu ulei ce alimentau motorul principal. Atunci am simţit, ca şi ceilalţi, că mă străbate un fior de gheaţă. Bătrâna «inimă» a navei începea să cedeze. Am oprit motorul principal, altfel, nealimentat cu ulei, s-ar fi distrus iremediabil. Nava, încercând să guverneze doar cu cârma, a fost rapid prinsă între valurile de 14 – 16 metri şi a început să fie zguduită zdravăn.

În sala de maşini, împreună cu şeful mecanic secund, Costel, motoristul Gheorghe Ceapă, trăim momente cumplite de încordare, ştiind clar ce se va întâmpla cu noi dacă motorul principal nu va fi relansat. Doream, din toate puterile, să amorsăm pompele, încercând tot ce omeneşte este posibil… Am dat drumul la uleiul din tancul de rezervă să se scurgă în tancul de circulaţie al motorului principal. Dar totul era zadarnic; pompele nu se amorsau.

Prin staţie suntem chemaţi pe puntea de comandă şi răsună ordinul ce ne înfioară: «Abandonaţi nava!». Vaporul nu mai putea guverna, era ameninţat din clipă în clipă să se răstoarne. Din reflex mă uit la ceas. Era ora 9.10. Deja nava se aprovase şi se bandase la babord. Tot felul de obiecte desprinse de la locurile lor, cădeau peste noi.

Am părăsit ultimul sala maşini, în faţa mea mergând şeful mecanic secund. Motoarele auxiliare mergeau şi compartimentele erau luminate. M-am repezit la cabină să-mi iau vesta de salvare şi să îmbrac ceva mai gros. În cabină, frigiderul, smuls din amarajul său, fusese zvârlit în uşa dormitorului şi o blocase. Cu groază m-am gândit că aş fi putut rămâne blocat acolo. Am luat centura din cuierul de la intrare şi un pulover şi am plecat. Eram ultimul care ajungea pe comandă.

Banda navei se accentuase la 30 de grade şi mergeam cu dificultate. O plută era deja în mare, umflată şi legată cu saulă. Nava s-a zguduit din nou şi am fost proiectat în peretele opus al comandei, având o secundă o viziune de coşmar – un glas al cuiva striga cumplit la mine: «Ce cauţi tu aici?».

M-am dezmeticit, resimţind o durere acută în spate. Am ieşit pe punte bărcii şi am umflat a doua plută, eu şi ofiţerul III punte, un băiat aflat la primul său voiaj. I-am zis că mă arunc în mare şi să facă şi el la fel. Mi-am dat drumul ca pe un tobogan, de pe puntea bărcii, căci nava se înclinase teribil. În apă mi-am scos puloverul şi am început, din toate puterile, să înot, depărtându-mă de nava care, scufundându-se ne putea sorbi în adânc…

Eram la 25 – 30 metri de navă. M-am uitat la ceas. Era 10.20 Am văzut cum prova navei noastre se înfundase în valuri, iar pupa, cu elicea în aer. O mulţime de saci cu făină, scăpaţi din hambare, acopereau marea.

M-am uitat înapoi şi am văzut a doua plută, umflată de noi, goală şi lângă ea, pe sacii ce pluteau, pe timonier. I-am strigat să prindă pluta, că vin şi eu. Nu ştiu dacă m-a auzit… Un val enorm ne-a răsucit şi a fost ultima dată când l-am mai văzut pe bietul nostru coleg de bord…

La 10.35 nava se scufundase. Am prins un bocaport ce plutea, apoi altul, şi m-am ţinut de ele; tot ţinându-se de un bocaport a venit lângă mine ajutorul mecanic.

Pe creasta unui val l-am văzut pe secund, care înota şi el spre noi. Am hotărât să ne ţinem aproape, cât putem. Eram singuri, în plin ocean, răsuciţi de valurile enorme, sub ploaia ca gheaţa, ce nu mai contenea. Vedeam, prin perdeaua de ploaie şi spuma de val, coasta. Mareea era spre uscat, dar, cu disperare, realizam că după miezul zilei ea se va schimba, târându-ne spre larg. Minuscula noastră şansă era să ajungem la uscat. Dar cum, când eram biete jucării în voia valurilor? Cel puţin, ne gândeam, valurile alungă rechinii ce infestează aceste ape… Preferam să murim înecaţi decât în fălcile groaznicelor fiare ale mării.

Patru ore interminabile, pe care nu le voi uita în veci, ne-am zbătut în acest infern, realizând cu scurgerea orelor, cum şansele noastre de scăpare se diminuează implacabil.

Salvarea vine… din cer

Dar, la ora 16.10, prin perdeaua de ploaie şi nori, ce se deschidea scurt ca să se închidă iar, am văzut cum scăparea ne vine din… Cer. Din Cerul care, în atotputernicia şi mila sa, a îndrumat cele două elicoptere ce au apărut, providenţial, pe o vizibilitate practic zero, deasupra noastră. Pe chingi au coborât scafandri, care ne-au cules rând pe rând. Pe noi, cei 6 oameni agăţaţi de bocaporţi, pe cei 12 oameni de pe prima plută, aflată şi ea undeva în derivă şi alţi 2 de pe a doua plută.

A doua plută pe care timonierul, sărmanul nu a prins-o, după câte am aflat şi s-a pierdut pentru totdeauna în imensitatea oceanului. «Ferestrele» norilor s-au închis iar şi elicopterele au fost silite să plece cu noi, cei 20 de oameni de la bord şi cu salvatorii noştri.

În 15 minute ajungem la Durban şi primim primele îngrijiri şi, mai preţioasă ca aceasta, îngăduinţa de a telefona ACASĂ! De mare ajutor, arătând că sângele apă nu se face, ne-a fost şi domnul Sorin Necşoiu, şeful imigraţiei româneşti de la Durban, aflat mereu alături de noi.

Peste câteva zile – mi-amintesc ca prin vis – am plecat la Johanesburg, am traversat cu avionul Africa, ajungând la Viena, apoi, cu un alt avion, la Otopeni, unde, plângând împreună, am îmbrăţişat-o pe Petra, soţia mea»“.

            Războiul ruso-turc din anii 1828-1829 avea să aducă numeroase necazuri călărășenilor, inclusiv o molimă cumplită de ciumă. În aceste îmrejurări nefericite, în târgul de pe Borcea se puneau bazele primei unități spitalicești. Peste 150 de ani, în octombrie 1979, autoritățile vremii marcau aniversarea a 150 de ani de viață spitalicească la Călărași, prilej pentru Poșta română de a pune în circulație un plic omagial, pe care-l vedeți reprodus în imaginea de mai jos.

Deci iată-ne  astăzi la peste 190 de ani de activtate spitalicească la Călărași, perioadă de timp în care aici s-a scris istorie. S-ar cuveni realizată o amplă monografie a Spitalului călărășean, în care să se regăsească eforturile unor oamneni în halate albe, care și-au legat viața de Istoria Spitalului Călărăși.

În ceea ce ne privește și în economia spațiului virtual, fără să abuzăm de răbdarea prietenilor noștri, cititorii, vom prezenta, punctual, cele mai importante momente din cei peste 190 de ani de activitae spitalicească la Călărași, prezentând și câteva imagini fotografice care vor completa informația culeasă de noi din documente și lucrări editate:

-din toamna anului 1829 avem atestată și existența primului doctor, anume Patrice sau Patrichie, “doctor urban din târgul Călărași”:

-din anul 1834 avem la Călărași și un “Spital orășenesc”, instalat în casele lui Ceauș Trandafir;

-la 1843 este menționat un “spital veneric”, înfințat în baza Jurnalului Sfatului Administrativ al Țării Românești din 21 august 1843. În anul 1846 documentele vremii amintesc faptul că acest spital funcționa în casele lui Catinca Urziceanu;

-întrucât  spitalele venerice fuseseră  desființate în timpul evenimentelor revoluționare de la 1848, din dispoziția domnitorului Barbu Știrbei, aceste spitale se reînființează, ceea ce se întâmplă și la Călărași, când Spitalul veneric se instalează, pe 18 aprilie 1852, în localul cazarmei de cavalerie(pe locul actualului Gimnaziu “Carol I”);

-în 1852 se înființează o Farmacie a orașului, care continua astfel tradiția primei spițerii locale, cea a evreului Frederic Gaudi, deschisă în anul 1832;

-Mutat în localul personalului Carantinei, aproape de malul Ezerului, prin Ofisul domnesc nr. 75 din 27 august 1856, fostul spital veneric devine Spitalul județean Călărași;

-24 martie 1864 dr. Abeles va fi numit la conducerea Spitalului județean de la Călărași, funcție pe care o va deține până la finalul vieții, pe 21 aprile 1887;

-de numele dr. Abeles sunt legate eforturile pentru construirea unui spital modern la Călărași. Astfel, deși el se stinsese, la 23 iulie 1887 se punea piatra de temelie la edificiul noului local al spitalului, pe un teren în suprafață de 4800 de m.p. donat municipalității Călărași de fostul ocârmuitor de județ, Filip Lenș. Planurile spitalului, de tip pavilionar, sunt realizate de același arhitect prahovean, Ioan N. Socolescu, care cu un an în urmă proiectase Palatul comunal(Primăria veche – actualul sediu al Muzeului municipal), iar construirea propriu zisă i-a fost încredințată lui Giuseppe D. Ciconi, cel care avea să mai ridice la Călărași Prefectura județului,  Școala nr. 2 de fete și Casarma Pompierilor. Fondurile necesare pentru construirea spitalului au fost asigurate de județ;

Prima carte poștală ilustrată cu imagini din Călărași, editată la Viena în anul 1900, în care apare și clădirea Spitalului Județean.

O altă carte poștală în care apare Spitalul pavilionar de la Călărași, pusă în circulație, în anul 1906, de către librarul local V. R. Brăcăcescu

O fotografie a Spitalului județean de la începutul secolului al XX-lea, realizată în Atelierul călărășenilor Rose&Boni

O altă imagine a Spitalului județean, din perioada interbelică. Se observă adăugarea etajelor în cele două corpuri laterale. Fotografie realizată digital după originalul alb-negru aflat la Arhivele Naționale Călărași

-la 24 iulie 1912, dr. Pompei Samarian devine director al Spitalului județean Călărași, funcție pe care o  ocupă până la pensionarea lui, la 5 aprilie 1939. În această perioadă spitalul s-a dezvoltat și modernizat. În 1932 se înființează Secția de radiologie și fizioterapie, al cărei prim șef de secție avea să fie medicul radiolog Leonida Boca. În anul 1936 se înființeză laboratorul complex de analize al cărei șef de secție, pentru aproape 40 de ani, a fost dr. Elena Ionescu.

Dr. Pompei Samarian. Actualul Spital județean de urgență poartă numele doctorului Samarian. Și Școala  sanitară postliceală de 3 ani, din subordinea ISJ Călărași, poartă de asemenea numele dr. Pompei Samarian. Fotografie din colecția personală, prelucrată digital.

Clădirea Serviciului Radiologic, dată în folosință în anul 1932

În această clădire a funcționat Laboratorul de analize. Astăzi aici este amenajat un Centru pentru îngrijirea persoanelor vârstnice

-În anul 1951, pe structura fostului Spital județean se înființează Spitalul unificat Călărași, în a cărui subordine se aflau următoarele unități sanitare: Policlinica orășenească(care funcționa într-un local naționalizat amplasat pe str. 6 Martie, vis a vis de fostul Cinema Flacăra. A se vedea fotografia de mai jos), Policlinica școlară, Dispensarul TBC(instalat în fostul Hotel Petculescu, recent naționalizat. A se vedea fotografiile de mai jos), dispensarul materno-infantil, cirumscripțiile sanitar-urbane I,II și III, precum și punctele medicale din întreprinderi. Acum spitalului i se adaugă și localul Secției de boli infecțioase inaugurat în decembrie 1952(A se vedea fotografia de mai jos).Tot cu acest prilej este numit și noul director al Spitalului, în persoana tânărului dr. Gherasim Nicolau-șeful secției de chirurgie. Dr. Gherasim Nicolau a ocupat această funcție până la pensionarea sa în anul 1975, fiind înlocuit de dr. Petre Trușcă;

Dr. Gherasim Nicoalu. O stradă din municipiul Călărași poartă numele dr. Gherasim Nicolau

În acest local, astăzi demolat, a funcționat Policlinica Călărași până în anul 1978. În perioada 1978-1984 aici a funcționat Casa de cultură a municipiului.

Clădirea Hotelului Parc, unde în perioada 1952-1960 a funcționat Dispensarul TBC. Când, după anul 1960, aici a funcționat un Restaurant, călărășenii l-au botezat “2 Plămâni”

Personalul Secției Chirurgie din cadrul Spitalului Unificat Călărași

-între anii 1975-1977, pe locul fostului Arest al orașului și unde funcționase Spitalul județean între anii 1856-1888, se construiește un Spital modern, cu o capacitate de 400 de paturi. Localul a fost inaugurat pe 10 decembrie 1977;

Noua clădire a Spitalului Călărași în anul inaugurării

– odată cu înființarea județului Călărași, în ianuarie 1981, spitalul de la Călărași redevine Spital județean. În acest context,  între anii 1981-1985, pe locul fostului Spital pavilionar, a Băii comunale și a Maternității construite în anul 1954 se ridică o noua aripă a Spitalului călărășean, cu o capacitate de încă 400 de paturi;

Corpul B al Spitalului județean Călărași

-pe 27 martie 2002 Spitalul județean Călărăși. Devine Spital județean de urgență. Fiind botezat  Spitalul județean de urgență dr. Pompei Samarian Călărași,  în iulie  2010 intră în subordinea Consiliului Județean Călărași.

Actualul Spital județean de urgență dr. Pompei Samarian Călărași

Ofisul nr. 73 din 14 aprilie 1833

Anii care au urmat după emanciparea Călărașiului prin Hrisovul lui Barbu Știrbei din 24 septembrie 1852 au însemnat pentru  urbea de pe Borcea o perioadă de dezvoltare urbanistică și edilitar-gospodărească fără precedent. Apar edificii publice și private de o apreciabilă frumusețe arhitecturală, iar Călărașiul intră, treptat, în atenția arhitecților, politicienilor, artiștilor și intelectualilor bucureșteni, care își vor îndrepta pașii și spre Orașul lui Știrbei, cum era denumită oficial în epocă urbea de la cotul Borcii.

În aceste condiții, călărășenii încep să-și dezvolte gustul pentru frumos, în Cazinoul Central al lui Paraschiv Tiliucă, în Clubul “Unirea”(sala Cinematografului Flacăra de mai târziu) al lui Nicolae Mănescu-Călărași, sau la Clubul Cercului militar din apropierea Pieței Știrbei organizându-se baluri și serate dansante, prilej pentru politicienii locali de a-și face cunoscute opiniile, iar pentru doamnele din protipendada locală de a-și etala ultimile toalete aduse, cu mari sacrificii, tocmai de la Paris!

Cu presă locală care apărea neîntrerupt din martie 1875 și care până la anul 1900 număra nu mai puțin de 10 gazete, Călărașiul cunoaște acum și lumea spectacolelor teatrale și de revistă. În paginile ziarelor locale”Ialomitza”(1875-1885), “Ialomițeanul”(1888-1895), sau “Gazeta Ialomiței”(1895-1916) sunt inserate numeroase știri despre spectacolele de teatru susținute în diverse locații private din Călărași de cei mai importanți artiști bucureșteni ai vremii.

Lipsa unei săli adecvate împiedica însă montarea unor spectacole de anvergură, iar chiriile din ce în ce mai mari, pe care le solicitau agenții privați, începuseră să îndepărteze trupele bucureștene de orașul de pe Borcea. În aceste condiții, la inițiativa primarului liberal Constantin Ciochină, cel care decisese în anul 1902 și amenajarea Parcului Central al orașului, Consiliul local, în ședința din 23 iunie 1903, aproba construirea unei săli de spectacole în Parcul comunal, recent amenajat. Localul respectiv a fost construit în regie proprie, după planurile și sub supravegherea directă a lui I. M. Pellianu, inginerul orașului.

Cunoscută în epocă sub mai multe denumiri(Bufetul din Parcul Comunal, Casinoul comunal sau Teatrul comunal), clădirea respectivă a fost inaugurată la data de 2 iulie 1904. Iată ce scria, despre acest eveniment, ziarul local “Gazeta Ialomiței” în numărul din 11 iulie 1904: Vineri, 2 iulie a.c., s-a serbat în acest oraș aniversarea a 400 de ani de la moartea lui Ștefan cel Mare, Domnitor al Moldovei. Serviciul religios s-a făcut de S. S. Protoiereul N Alexandrescu, asistat de tot clerul din oraș și față fiind autoritățile civile și militare, precum și un numeros public… S-a făcut după aceea o sfeștanie pentru inaugurarea Cazinoului din parc a cărui construcție s-a terminat și care s-a deschis publicului în acea zi, dându-se în antrepriză d-lui D. Ardavani, un bun antreprenor de cafenele. La ora 4 după amiază s-a făcut în acest cazino distribuirea premiilor la școlarii silitori.

Cu un istoric zbuciumat, care a determinat și modificarea în rău a înfățișării și funcționalității,(clădirea a fost afectată de incendii și inundații, iar în anii de după 1990 de o proastă administrare – ajunsese, la un moment dat, depozit de sare!), pereții Teatrului din Parc sau Cinematografului “Victoria”(nume mai cunoscute în mentalul colectiv) au reținut, cu siguranță, elocința unui Take Ionescu, Ion Luca Caragiale, Nicolae Iorga, Ionel Teodoreanu sau prestațiile de excepție a unor mari artiști ai Teatrului Național din București.

Încă în picioare și astăzi, după 115 ani de existență, Teatrul din Parc, clădire aflată în patrimoniul municipiului Călărași, așteaptă implementarea unui binemeritat proiect de reabilitare. Să dea Dumnezeu să aibă șansa fostei clădiri a Poștei Vechi(Casa Bădulescu)!

Pentru iubitorii de istorie locală ilustrată, public câteva fotografii din Colecția mea virtuală.

Post scriptum. În premieră, voi publica și două copii foto după planul de amplasament și planul arhitectural al Pavilionului Muzicii care s-a construit în aceeași perioadă cu Teatrul comunal, fiind amplasat chiar în fața acestuia. Din această locație Orchestra Regimentului 23 Infanterie i-a încântat pe călărășeni în fiecare duminică, timp de peste 30 de ani.

Carte poștală din anul 1906 realizată de Paraschiv Tiliucă, administratorul clădirii, după fotografia călărășenilor Rose&Boni

Carte poștală din 1913, pusă în circulație de V.R. Brăcăcescu. De observat prima modificare după incendiul care a afectat Bufetul de lemn din fața Teatrului

O altă carte poștală a lui Paraschiv Tilică din anul 1915

Carte poștală editată în anul 1920 de librarul local Ștefan Avramescu

Carte poștală editată în anul 1927 de librarul local Ahile P.

Transformat în Cinematograful Victoria în anul 1949. Carte poștală din anii ’70

Cinematograful Victoria în anii ’80

Fotografie din anul 1992, ultimul an când aici a mai funcționat Cinema Victoria

Fotografie din anul 2004. Sală de lectură a Bibliotecii județene

Teatrul din Parc azi…!!!

Schiță amplasament Pavilion muzică

Plan arhitectural Pavilion Muzică

La 14 aprilie 1833, guvernatorul rus Kiseleff hotărăște mutarea capitalei fostului județ Ialomița de la Urziceni la Călărași, calitate pe care Călărașiul o păstrează până în anul 1950, când se înființează regiunile pe teritoriile administrative ale fostelor județe, astfel că în perioada 1950-1952 Călărașiul este capitala Regiunii Ialomița. După septembrie 1952 și până în februarie 1968, când se reînființează județele, Călărașiul este investit drept reședință a Raionului Călărași, care făcea parte din marea Regiunea București.
Consecință a deciziei lui Kiseleff, sediile ocârmuirii de județ, tribunalului județean și poliției județene se stabilesc în Călărași. Dar târgușorul Călărași, dezvoltat pe moșia Spitalului Colțea din București și investit acum cu calitatea de oraș reședință de județ nu dispunea de clădiri publice de nici un fel, iar casele mai acătării erau încă ocupate de trupele rusești stabilite aici pentru a ține sub observare mișcările trupelor turcești din jurul Silistrei. În aceste condiții greu s-au găsit clădiri atât pentru Ocârmuire, cât și pentru Tribunal și Poliție.
Ocârmuirea județului, devenită Prefectură prin Legea comunală din 1864, a funcționt, până în anul 1875, în mai multe localuri închiriate de la localnici. Mai apoi, timp de 21 ani(1875-1896), a funcționat în Casa Doicescu, de pe str. Știrbei, colț cu Valter Mărăcineanu, la parterul căruia a fost instalată Tipografia județului unde în urmă cu 145 de ani(martie 1875) se tipărea ziarul IALOMITZA, prima gazetă călărășeană.

Casa Doicescu, unde a funcționat Prefectura între anii 1875-1896 și unde s-a tipărit primul ziar călărășean. În anii interbelici aici au funcționat redacțiile celor mai importante gazete bucureștene

În dorința de a avea un local propriu, pe 19 iulie 1891 Prefectura cumpără de la Primăria Călărași un teren în suprafață de 26.999 m.p., identificat pe planul orașului drept Piața Carol I, “cu obligaţiunea pentru judeţ ca pe locul vândut să construiască Palatul Administrativ şi Judecătoresc, a face grădină publică pe locul ce ar rămânea neocupat cu facerea Palatului.” Prefectura Călărași cu sprijinul Ministerului de Interne face apel în anul 1894 la vestitul arhitect mehedințean Alexandru Săvulescu, nimeni altul decât cel de pe ale cărui planuri a fost ridicat în anul 1900 Palatul Poștei din București, actualul sediu al Muzeului Național de Istorie, pentru a face planurile Palatului administrativ și judecătoresc de la Călărași, precum și a Casei prefectului, care urma să facă parte din același ansamblu arhitectural. Cum arhitectul știa că orașul Călărași se dezvoltase pe o fostă proprietate a Spitalului Colțea din București, a ținut ca o parte din arhitectura exterioară a Palatului de la Călărași să reproducă elemente arhitecturale ale clădirii Spitalului Colțea, după cum avea să remarce și marele nostru istoric Nicolae Iorga în anul 1904, când făcea prima deplasare la Călărași.

Licitația de constrire a Palatului de la Călărași este adjudecată de antreprenorul italian Giuseppe D. Ciconi, devenit ulterior călărășean prin căsătorie. Pe data de 11 iunie 1895, începeau oficial lucrările de construcție a Palatului administrativ și judecătoresc, precum și a Casei prefectului, lucrările fiind finalizată deja în octombrie 1896, când se face recepția provizorie, după care Prefectura și Tribunalul se instalează în noul sediu. Recepția definitivă a Palatului avea să se facă pe 21 ianuarie 1898.
Proiectată în stil neoclasic, clădirea era compusă din demisol parțial, parter și etaj, având în totalitate 58 de camere. De o frumusețe deosebită erau Sala mare de judecată, cu ornamente interioare și lampadare din cleștar, intrarea principală cu holul, scările de acces la etaj și loggia.

Holul Palatului

Clădirea a fost reabilitată în mai multe rânduri. O primă lucrare importantă a avut loc în anii 1957-1958, când s-au introdus ancorajele de oțel pentru consolidarea rezistenței. Afectată serios de cutremurul din martie 1977, partea de sud, în care funcționa Tribunalul și Sala mare de ședințe, a fost reabilitată până în anul 1980. Acum s-a refăcut stucatura originală a clădirii și s-a aplicat o foiță de aur, conform planurilor originale, care din păcate azi nu se mai păstrează. O ultimă lucrare de consolidare și reabilitare a fost începută în anul 2005, în baza unui grant în valoare de 2 milioane de dolari, acordat de Banca Mondială, lucrări nefinalizate, din păcate.
De la darea în folosință și până astăzi, în Palatul administrativ și judecătoresc au funcționat următoarele instituții și organizații:
-Prefectura județului Ialomița(1896-1949)
-Comitetul provizoriu al județului Ialomița(1949-1950)
-Sfatul popular al Regiunii Ialomița(1950-1952)
-Sfatul popular al raionului Călărași(1952-1968)
-Consiliul popular al municipiului Călărași(1968-1981)
-Comitetul municipal PCR Călărași(1968-1981)
-Consiliul popular al județului Călărași(februarie 1981-22 decembrie 1989)
-Comitetul județean PCR Călărași(februarie 1981-decembrie 1989)
-Primăria județului Călărași(27 decembrie 1989 – martie 1990)
-Prefectura județului Călărași(martie 1990 – prezent)
-Consiliul județean Călărași(martie 1992 – noiembrie 1997)
-Tribunalul județului Ialomița(1896-1950)
-Tribunalul Regiunii Ialomița(1950-1952)
-Tribunalul raionului Călărași(1952-1968)
-Tribunalul județului Ialomița(1968-1977).
-Judecătoria Călărași(1951-1977).
În Casa Prefectului, după 1949, au funcționat următoarele instituții:
-Casa Pionierilor Călărași(1949-1976)
-Casa Căsătoriilor(1976-1980)
-Comitetul județean UTC Călărași(1981-1989)
-Institutul FORDOC(1993-2013)
-Compartiment al Agenției de dezvoltare Sud Muntenia(2013-în prezent)
În final, prezentăm câteva fotografii, din cele 46 care se află, pentru moment, în Colecția mea virtuală de imagini fotografice ale Călărașiului de ieri și de azi.

Extras de pe o vedere editată la Viena în anul 1900. Imaginea reprezintă un desen profesional realizat după o fotografie realizată în Atelierul fotografilor călărășeni, Rose&Boni.

Extras de pe prima vedere editată la Călărași de V.R. Brăcăcescu, după fotografia realizată în Atelierul fotografic Rose&Boni

Carte poștală din 1906 editată de Parasciv Tiliucă din Călărași după fotografia călărășenilor Rose și Boni

Carte poștală din 1909 editată de Depozitul Șaraga din București. În prim plan Casa Prefectului

Carte poștală din anul 1914 editată de Editura Socec din București

Carte poștală din anul 1916 pusă în circulație de Maer&Stern București

Carte poștală din 1927 editată de Ștefan Gheorghiu Călărași

Aripa de Sud în care funcționa Tribunalul județean. Imagine din 1929 extrasă de pe o carte poștală editată de Ștefan Gheorgiu din Călărași

Carte poștală din anul 1935 pusă în circulație de Depozitul de tutun Sandu Vlad din Călărași

Fotografie din 1947

Sediu al Sfatului popular raional. Carte poștală din 1957

Sediu al Consiliului popular municipal și al Comitetului municipal PCR. Carte poștală din 1975

Sediu al Consiliului popular județean Călărași și al Comitetului județean PCR Călărași. Fotografie realizată de mine și publicată pe coperta cărții mele Călărași – Mic îndreptar turistic, publicată în anul 1984 la Editura Sport-Turism din București

Sediu al Prefecturii șudețului Călărași. Fotografie din Colecția Muzeului Dunării de Jos, realizată în anul 1992

Fotografie din iarna 2003/2004, după ridicarea bustului domnitorului Barbu Știrbei

O fotografie superbă a lui Alexandru Botezatu din anul 2012

Azi. Sediul Instituției Prefectului

            În urma Hrsovului domnitorului Barbu Știrbei, citit la Călărași pe 24 septembrie 1852 chiar de către domnitor, Călărașiul(numit atunci, oficial, Orașul Știrbei) obținea dreptul de a avea Primărie proprie. Din februarie 1853, când este ales primul primar al Călărașiului, Primăria Călărași a funcționat în diferite clădiri particulare închiriate, până în ianuarie 1888, când se va muta în localul Palatului comunal, construit între anii 1886-1887, după planurile vestitului arhitect prahovean Ion N. Socolescu, dintr-un împrumut de 100.000 lei contractat de Primărie de la Casa de Economii și Consemnațiuni.

Amplasat în apropierea Bisericii Sf. Nicolae, pe locul fostului Han Central al orașului, Palatul comunal este o construcție realizată în stil neoclasic. La intrare, patru coloane dorice sprijină un balcon stil, pe fundalul căruia distingem alte patru coloane dorice realizate în relief. Interiorul localului impresionează prin luminozitatea pe care o oferă cele două holuri largi, precum și prin masivitatea ușilor și ferestrelor.

În această locație Primăria Călărași a funcționat   până în anul  1948, când, urmare a aplicării primelor Constituții comuniste din anii 1948 și 1952, devine mai întâi Comitet provizoriu și apoi Sfat popular până în 1965, dată de la care, conform Constituției adoptate în august 1965, își schimbă numele în Consiliu popular orășenesc. Din aprilie 1968, consecință a noii împărțiri administrativ-teritoriale, care readuce județele în România, Călărașiul devine municipiu, iar noul Consiliu local municipal își va muta sediul în Palatul administrativ și de justiție(actuala Prefectură), în locul Sfatului popular raional care se desființase. De menționat că în perioada 1952 – aprilie 1968, în localul Palatului comunal a funcționat și Comitetul orășenesc PMR(PCR, din august 1965).

După mutarea Consiliului local municipal în Palatul administrativ județean, în localul din fosta str. Gheorghe Gheorgiu Dej a funcționat, până în ianuarie 1981, Biblioteca municipală. Odată cu înființarea județului Călărași, la 23 ianuarie 1981, Consiliul local municipal va reveni în localul Palatului comunal. Rebotezată Primărie, după evenimentele din Decembrie 1989, instituția reprezentativă a municipiului Călărași va funcționa în localul propriu, construit în anii 1886-1887, până la 19 aprilie 2013, când se mută în noul local din Palatul administrativ și de cultură Barbu Știrbei. În baza unei hotărâri a Consiliului local din mai 2013, în fostul local al Palatului comunal se instala Muzeul municipal Călărași, instituție care-și deschidea porțile la 19 septembrie 2014.

Fiind o clădire reprezentativă a Călărașiului, localul Primăriei s-a aflat în atenția fotografilor și a editorilor de cărți poștale. Personal dețin 52 de copii digitale de pe fotografii și cărți poștale care înfățișează clădirea Palatului comunal și care datează din anii 1900-2020. Iată în continuare, cu explicațiile de rigoare, câteva fotografii reprezentative ale Palatului comunal construit între anii 1886-1887. Imaginile publicate sunt reproduceri din colecțiile subsemnatului, Colecția ing. Silviu Dragomir și Colecția Marius Popescu-Călărași.

Carte poștală din anul 1900, tipărită la Viena, în care apare pentru prima dată imaginea Palatului comunal.

1904. Carte poștală difuzată de Editura Grivița din București

1904. Carte poștale a Editurii Grivița din București în care apare pentru prima dată Cazinoul Tiliucă.

O imagine din anul 1906  realizată de Atelierul fotografic Rose și Boni din localitate. De remarcat, lângă localul Primăriei, Cazinoul lui Tiliucă, proprietar al unui Depozit de tutun, el însuși editor al mai multor cărți poștale cu imagini din Călărași

O altă Carte poștală din anul 1912 care surpride  Primăria și Cazinoul. Editor Ștefan Avramescu din Călărași

Carte poștală editată de Parschiv Tiliucă din Călărași în anul 1914

Primăria Călărași în anul 1916 – carte poștală editată de Librăria V. R. Brăcăcescu din localitate

O altă Carte poștală a Primăriei și Cazinoului Central din anul 1924. Editor Ștefan Avramescu din Călărași

Carte poștală editată în anul 1924 de Ahil P. din Călărași

O Carte poștală realizată de Librăria Socec&comp. SA Călărași în anul 1927

Sediu al Sfatului popular orășenesc. Fotografie din anul 1964(a se vedea fosta stemă a României după frontispiciu)

1973. Sediul Bibliotecii municipale. Recent construit, Magazinul Select

Fotografie din 1982 – Sediu Comitetului municipal PCR și al Consiliului local municipal

2009. Primăria Călărași, după renovare

Înainte de mutarea în noul sediu

Muzeul municipal Călărași, inaugurat la 19 septembrie 2014

Porumbeii – cei mai fideli prieteni ai Muzeului municipal