Verificându-mi documentele și materialele publicate de subsemnatul timp de peste 40 de ani în presa locală și națională, am găsit un material cu titlul de mai sus, pe care l-am publicat în anul 1991 în ziarul local ORA, pe care l-am scos la Călărași, împreună cu ziaristul Iulian Talianu. Se împlineau, atunci, 40 de ani de la marea deportare din Bărăgan din anul 1951. Peste 10 ani, în 2001, atunci când se marca împlinirea unei jumătăți de secol de la marile deportări în Bărăgan, în calitatea mea de prefect al județului Călărași, am inițiat, împreună cu alți factori decizionali de atunci, amplasarea de monumente în județ care să amintească de tragedia petrecută în satele nou înființate în Bărăgan, în acea teribilă vară a lui 1951: Ezeru(pe raza comunei Grădiștea de azi), Pelicani(la ieșirea din Călărași, spre Slobozia), Dropia(în apropierea satului Drajna), Movila Gâldăului(pe teritoriul actualei comune Borcea), Olaru(pe teritoriul actualei comune Roseți) și Salcâmi(pe teritoriul actualei comune Perișoru). Dar iată ce scriam atunci, în mai 1991, la început de presă liberă în România:
“În urmă cu nu prea mulți ani, în actele de identitate ale unor confrați de-ai noștri putea fi văzută amprenta unei ștampile cu indicativul, inocent la prima vedere, D.O. De aici și apelativul de D.O.-iști sub care erau cunoscuți posesorii unor asemenea acte de identitate. Însă sub acest indicativ se ascund scene aproape de groază din viața multor locuitori ai Câmpiei Bărăganului din anii 1949-1955. Dacă ar fi numai să derulăm câteva imagini dintr-un scenariu, care se așteaptă încă scris și transpus pe peliculă, prin fața ochilor ne vor trece numeroase garnituri de trenuri înțesate cu oameni speriați, luați cu forța într-o noapte din căminele lor și aruncați, mai apoi, în mijloc de Bărăgan, lăsați să se descurce fiecare cum o putea. Bătrâni, oameni în puterea vârstei și copii în scutece, familii cu câteva bocceluțe, în care abia au reușit să adune o brumă din agoniseala de-o viață, privesc dezorientați la nesfârșirea câmpiei. Apoi, numai ei știu cu ce efort, au ridicat din pământ un fel de semibordeie în care să se poată ascunde de arșița dogoritoare a verii sau de urgia Crivățului, în nopțile lungi de iarnă.
În aceste adăposturi, care în condiții normale n-ar fi satisfăcut gustul țăranului român nici ca grajduri pentru animale, s-au desfășurat numeroase evenimente nefericite pe care memoria D.O.-iștilor le-a reținut pentru totdeauna. Cu respectul cuvenit sacrificiilor îndurate de cei în cauză, prezentăm cititorilor noștri câteva imagini de arhivă din acele adevărate <ghetouri ale Bărăganului>.”

29 APRILIE 1914: REGELE CAROL I VIZITEAZĂ PORTUL CĂLĂRAȘI

Regele Carol I și Regina Elisabeta

Este cunoscut faptul că în lunga sa perioadă ca șef al statului român modern(domnitor în perioada 10 mai 1866 -9 mai 1881 și rege în perioada 10 mai 1881 – 27 septembrie 1914), Carol I a efectuat multe vizite în județele României pentru a cunoaște personal modul de viață al românilor, modul cum lucrează administrațiile locale, urmând ca pe baza observațiilor personale să propune Guvernului și ministerelor măsuri în consecință.

Până acum, în lucrările monografice apărute la Călărași se menționa faptul că regele Carol I a vizitat urbea de pe Borcea în două rânduri în anii 1890 și 1904. Despre ambele vizite se găsesc informații interesante inserate în paginile Monografiei municipiului Călărași – ediția 2010, publicată la Editura “Pământul” din Pitești( lucrare cu mai mulți autori, printre care și subsemnatul, editată în coordonarea lui Nicolae Țiripan), precum și în volumul Colegiul național Barbu Știrbei – 125 de ani, ca are ca autori pe subsemnatul și pe Nicu Țiripan, carte apărută în anul 2009 la Editura “Agora” din Călărași.

Cercetările noastre recente dovedesc faptul că regele Carol I a efectuat o a treia vizită la Călărași, de data această obiectivul vizitei constituindu-l doar Portul Călărași. Dar să vedem în ce împrejurări a avut loc această deplasare a lui Carol I la Călărași.

Se știe că din cauza vârstei înaintate și a stării de sănătate, în anul 1914 regele Carol I își rărise serios deplasările în țară. Ultima sa vizită oficială a avut loc la Constanța, pe 1 iunie 1914, atunci când l-a întâmpinat pe țarul Nicolae al Rusiei, care făcea o vizită istorică în România. Penultima vizită oficială a regelui Carol I avusese loc în zilelele de 28 și 29 aprilie 1914 în Cadrilaterul Dobrogean. Vizita Familiei  Regale(împreună cu regele s-a aflat regina Elisabeta, altețele regale Ferdinand și Maria – viitorii rege și regină ai României, precum și prințul Carol – viitorul rege Carol al II-lea) a început cu o escală în localitatea Budești, unde Majestățile lor au fost primite de autoritățile locale și de un numeros public, precum și de copiii școalelor rurale care cântau Imnul național. Suveranul a binevoit a adresa cuvântul diferitelor persoane, interesându-se de starea semănăturilor. M.S. Reginei și Principeselor li s-au înmânat frumoase mănunchiuri de flori.

În Cadrilater suita regală a vizitat mai întâi orașul Turtucaia, după care s-a navigat pe Dunăre cu yahtul regal ”Ștefan cel Mare” până la Silistra, unde, după acostare, familia regală a vizitat orașul și câteva sate din jur, după care au înoptat la Silistra, într-un imobil special amenajat pentru rege și însoțitorii săi.

Puțini știu însă că atunci când s-a organizat penultima vizită oficială a regelui în țară, acesta a ținut ca pe agenda vizitei respective să fie inclus și Portul Călărași. Solicitase acest lucru din respectul deosebit pe care îl purta inginerului Anghel Saligny, de pe planurile căruia tocmai se finalizaseră două noi construcții în Portul Călărași, construcții pe care regele a ținut să le vadă: Căpitănia Portului și Gara fluvială, aici, la Gara fluvială, urmând să acosteze vapoarele care urmau să facă legătură directă dintre Silistra și restul țării. Ca o curiozitate se cuvine a fi amintit faptul că și prima vizită la Călărași a regelui Carol I, cea din 5 octombrie 1890, fusese ocazionată de punerea pietrei de fundație la Podul de la Cernavodă pe care l-a ridicat același ing. Anghel Saligny. Atunci, în drum spre Cernavodă, regele a făcut un popas la Călărași, făcând o vizită și la recent înființatul Gimnaziu Știrbei Vodă.

Vizita în Portul Călărași are loc în dimineața zilei de 29 aprilie 1914. Iată cum este descrisă această vizită a regelui Carol I în Monitorul oficial nr. 24/1914: Marți 29 aprilie, a doua zi de călătorie pe Dunăre. Majestățile Lor au plecat de la Silistra cu vaporul “Domnița Florica”, pe canalul Borcei, pentru a vizita Portul Călărași. În tot lungul canalului cât și în port, Majestățile Lor au fost salutate de echipajele vaselor de comerț și bărcilor de pescari, cu urale și cu pavilioanele lor naționale. În cursul navigației pe canalul Borcea, vasul pe care se afla regele a fost însoțit atât la ducere cât și la plecare de vaporașul “Cernavodă”, pe care se afla un mare număr de excursioniști, care au aclamat tot timpul, precum și Societatea corală “Freamătul” care a cântat Imnul regal și alte cântece. La întoarcere, în gura canalului Borcea, vasul “Domnița Florica” a acostat lângă yahtul “Ștefan cel Mare”, cu care Majestățile Lor s-au înapoiat la Silistra.

Căpitănia Portului Călărași și Gara fluvială ridicate după planurile ing. Anghel Saligny

După reîntoarcerea de la Călărași, în după amiaza zilei de 29 aprilie 1914, vizita regală a continuat în județul Durostor, recent încorporat, împreună cu județul Caliacra, statului român. Prezent în suita regală, viitorul rege Carol al II-lea avea să consemneze în aminirile sale, publicate în 3 volume în anii 1995-1996: “Marți, 29 aprilie 1914, după-amiază, excursie în automobil prin județul Durostor. Prima oprire o facem la Calipetrovo…Continuăm și la fiecare sat sunt primiri…Apoi continuăm până la graniță…Ne întoarcem apoi, seara, la Ostrov, unde, după masă, ne luâm rămas bun de la prefecții noului teritoriu.”

NOTĂ: Datele menționate în acest articol sunt pe stil vechi.

Comuna Tămădău din județul Călărași este o unitate administrativ teritorială alcătuită din 7 sate ( Tămădău Mare, Tămădău Mic, Plumbuita, Dârvari, Călăreţi, Şeinoiu, Săcele). Singurul localitate cu rezonanță istorică din zonă fusese, până în anul 1947, satul Călăreți, satul copilăriei și tinereții lui Alexandru Odobescu, care și-a petrecut aici o bună bucată de timp pe moșia și la conacul tatălui său, colonelul Ion Odobescu. Multe din imaginile Câmpiei fără sfîrșit a Bărăganului avea să le imortalizeze scriitorul mai târziu în binecunoscuta sa lucrare Pseudokinegeticos sau Fals tratat de vânătoare.

Liniștea ancestrală a locuitorilor satului Tămădău avea să fie însă bulversată în dimineața zilei de 14 iulie 1947, atunci când vicepreşedintele PNŢ, Ion Mihalache, împreună cu alţi lideri ţărănişti (Nicolae Penescu – secretar general al Partidului Naţional Ţărănesc, Nicolae Carandino – director al ziarului Dreptatea, Ilie Lazăr – membru în delegaţia permanentă a P.N.Ţ.) au fost atraşi în aşa-numita „capcană de la Tămădău” ce le-a fost pregătită de către Siguranţă împreună cu Serviciul Special de Informaţii, cu ajutor sovietic. Prinși în momentul când se pregăteau să urce în două mici avioane IAR, împreună cu soțiile și un bagaj minimal, fruntașii țărăniști au fost reținuți sub învinuirea că ar fi intenționat să plece ilegal din țară și să comploteze din străinătate împotriva regimului comunist instalat la București. Conform celor afirmate de cei reținuți,  destinaţia finală urma sa fie Marea Britanie, pentru a-i informa pe oficialii din statele occidentale despre ceea ce se petrecea cu adevarat în ţară. Agenții Siguranței care i-au arestat  erau dotaţi si cu aparate de fotografiat pentru a putea prezenta poporului imaginea celor surprinşi în flagrant. Mai mult, aceștia au dispus reconstituirea pe loc și i-au fotografiat. Două din acele fotografii le reproducem și noi mai jos.

Conform planului pus la cale din inițiativa comuniștilor lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, evenimentele se succed cu repeziciune. La 19 iulie 1947, Adunarea Deputaţilor a ridicat imunitatea parlamentară a demnitarilor ţărănişti, pentru a putea fi arestaţi și judecați. La 30 iulie 1947, printr-un Jurnal al Consiliului de Miniştri, s-a decis dizolvarea Partidului Naţional Ţărănesc. În aceeaşi zi a fost convocată Adunarea Deputaţilor, în cadrul căreia, pe baza unui raport întocmit de Teohari Georgescu, cu 294 de voturi pentru şi unul împotrivă, s-a aprobat decizia adoptată de Guvern.  În Jurnalul Consiliului de Miniștri se menționa: „Partidul Naţional-Ţărănesc de sub preşedinţia domnului Iuliu Maniu este şi rămâne dizolvat pe data publicării în Monitorul Oficial a prezentului Jurnal. Aceeaşi decizie de dizolvare include şi toate organizaţiile judeţene, de plasă şi comunale ale sus menţionatului partid, organizaţiile militare, de tineret, de femei şi orice alte organizaţii sau asociaţii conduse de acest partid”.

Hotărârea de dizolvare a fost urmată de o înverşunată campanie de presă împotriva Partidului Naţional Ţărănesc şi a lui Iuliu Maniu, unul dintre cei mai activi propagandiști de presă dovedindu-se a fi Silviu Brucan, care la vremea respectivă lucra la ziarul “Scânteia”. Singurul din PCR care a încercat să atenueze atitudinea generală de denigrare a Partidului Naţional-Ţărănesc şi a lui Iuliu Maniu a fost Lucrețiu Pătrașcanu. Într-o discuţie avută cu Gheorghiu-Dej, referitoare la cele publicate în „Scânteia” şi „România liberă”, el a apreciat: „Asta-i falsificarea istoriei” şi a insistat asupra faptului că Partidul Naţional-Țărănesc „jucase un rol primordial în crearea României Mari în 1918, şi ca atare ar fi fost în detrimentul ţării ca el să fie prezentat acum drept o oficină de spionaj”.

Dar nimeni din conducerea PCR n-a ținut cont de argumentele pertinente formulate de Pătrășcanu, și astfel, pe 29 octombrie 1947, începe procesul intentat liderilor PNŢ. Cu o rapiditate demnă de o cauză mai bună, pe   11 noiembrie 1947 se pronunță sentințele definitive. Iuliu Maniu, pe atunci în vârstă de 75 de ani, a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă, transformată în temniţă grea pe viaţă şi degradare civică pe 10 ani, confiscarea averii şi plata sumei de 50.000 de lei, cheltuieli de judecată. Maniu a murit pe 3 februarie 1953 în închisoarea comunistă de la Sighet, la vârsta de 81 de ani.

Foto: Iuliu Maniu în boxa acuzaților

Încarcerat inițial tot la Sighet, Ion Mihalache a fost dus în toamna anului 1953 în arestul Ministerul de Interne din București, unde timp de un an jumătate s-au exercitat presiuni asupra sa pentru a semna o declaraţie de negare a propriilor crezuri politice şi de acceptare a colaborării cu regimul comunist. A refuzat pactizarea cu autorităţile comuniste şi, în 1955, a fost trimis la Penitenciarul Râmnicu Sărat în regim de exterminare, fiind încarcerat cu numărul matricol 51 la celula nr. 35. La Râmnicu Sărat a fost supus unui regim de detenţie inuman, extrem de dur cu „bătăi sistematice”, măsuri de izolare, lipsă de alimente, lipsa  asistenţei medicale şi a medicamentelor, condiţii de igienă precare, lipsa căldurii în celule în perioada iernii. A protestat permanent faţă de regulamentele abuzive din închisoare şi de fiecare dată a fost pedepsit. Aici a încetat din viață la 5 februarie 1963.

Consecință a înscenării de la Tămădău din 14 iulie 1947,  din viața publică românească dispăreau două dintre cele mai importante personalități politice, de numele și activitatea cărora sunt legate atât înfăptuirea României Mari cât și o mare parte din realizările economico-soliale și cultural-spirituale din perioada interbelică.

În lucrarea sa intitulată Istoria orașului Călărași de la origini până la anul 1852, publicată la București în anul 1931 doctorul Pompei Samarian scria: „În ceea ce privește felul în care trăiau oamenii de aici, după 1700 condițiile încep să se schimbe din cauza Silistrei, care devenise un centru de primă importanță pentru turci… Aceste împrejurări fac din Călărași un centru comercial cu schelă(port) la Borcea, care atrage o lume specială, lumea negustorilor”.

Portul de la Călărași avea să crească în importanță după anul 1852, odată cu noul  statut de oraș liber  al Călărășiului, statut care influențează în mod pozitiv schimburile de mărfuri prin Portul Călărași. În acest sens, „Dicționarul geografic al județului Ialomița” din anul 1897, vorbind despre orașul Călărași, menționa: „Mișcarea comercială în oraș este vie, căci se vând zilnic pentru export mari cantități de cereale și multe vite, ce sunt aduse pe calea ferată și cu carele și se transportă  în  vase plutitoare de diferite capacități pe Borcea și de aici pe Dunăre.”

O situație statistică din anul 1912 amintea că prin Portul Călărași fuseseră importate mărfuri care însumaseră aproape 155.000 tone și fuseseră exportate produse care totalizaseră în jur de 150.000 de tone.

Apogeul activității comerciale din Portul Călărași avea să fie atins în perioada anilor 1933-1936, când în Austria, Germania, Cehoslovacia, Ungaria și Iugoslavia s-au exportat următoarele cantități de cereale: 1933 – 2155 vagoane; 1934 – 6171 vagoane; 1935 – 7231 vagoane; 1936 – 7377 vagoane.

Din arhiva noastră digitală publicăm în spațiul virtual opt fotografii din Portul Călărași, dintre care patru nu au fost cunoscute publicului călărășean până astăzi(foto 2,5,7 și 8)

Foto 1

Foto 2

Foto 3

Foto 4

Foto 5

Foto 6

Foto 7

Foto 8

Jean-Camille Blondel  a fost ambasadorul Franței la București timp de aproape 9 ani ani(19107-1916). S-a născut la 1 noiembrie 1853 în orășelul Vènce din Franța, aflat   pe malul însorit al Mediteranei, într-o familie de burghezi. De formație diplomat, ocupă mai multe funcții în legațiile(ambasadele) Franței de la  Londra, Berlin, Madrid, Tanger, Lisabona, Berna, Roma și Mexico – City.

În anul 1907 îl găsim ca trimis extrordinar și ministru plenipotențiar al Franței la București, calitate pe care o va exercita până la semnarea Trtatului de intrare a României în primul război mondial de partea Antantei(4 august 1916).

În perioada în care și-a desfășurat activitatea diplomatică la București s-a dovedit a fi un bun prieten al poporului român, sprijinindu-l în toate inițiativele diplomatice menite să întărească poziția României în Balcani. În acest context, a salutat rezultatele Tratatului de pace încheiat la București în vara anului 1913, în urma căreia Cadrilaterul a intrat în componența statului român. Mai mult, îl vom regăsi în repetate rânduri la Silistra, trecând prin Călărași, unde își petrecea zile întregi la reședința prefectului de Durostor, Ion Cămărășescu, căsătorit cu fiica sa, Yvonne.

În dificilele tratative care au premers încheierea Tratatului de aderare a României la Blocul Antantei, a susținut direct poziția țării noastre, care a condiționat intrarea în război de sprijinul puterilor Antantei pentru realizarea statului național român. De altfel, atunci când premierul francez Aristide Briand a decis să-l înlocuiască din funcția de ambasador la București cu contele de Saint-Aulaire, acesta și-a motivat decizia, afirmând ca Jean-Camille Bolndel s-a românizat prea mult!

La 24 iulie 1916, exact la 18 zile după ce părăsise Parisul, Saint-Aulaire sosea la București.  În aceeași zi, Blondel  remitea Regelui Ferdinand scrisorile sale de rechemare din post. Cu acest prilej, M. S. Regele Ferdinand l-a decorat cu Steua României.

Odată cu schimbarea din funcție, Jean-Camille Blondel nu se întoarce în Franța ci rămâne în România cu întreaga familie, retrăgându-se mai apoi la Iași, unde îl vom găsi până la terminarea primului război mondial, soția și fica lui fiind implicate în acțiuni sanitare destinate sprijinirii frontului românesc.

După război se întoarce în Franța, dar va reveni în România începând cu anul 1922, odată cu fiica sa Yvonne, care după divorțul de Ion Cămărășescu, obținut în anul 1919, se recăsătorise cu căpitanul român Ion Postelnicu și își stabilise reședința la Spanțov, unde soțul său fusese împroprietărit prin Legea de reformă agrară din 1921, fiind numit, în același timp, și administor al Fermei de stat din localitate.

Profesorul Ștefan Teodor, autorul unei interesante cărți privitoare  la familia Blondel, menționa despre perioada petrecută la Spanțov de fostul ambasador: “Vara trăia pe malul Dunării, la Spanţov, departe de sat, departe de oameni, prieten cu undiţele aruncate în lacul Buld, cu plopii, sub care sta în îngânarea tremurată a frunzelor de argint, prieten cu atâtea flori ce-mpodobeau împrejurimea casei sub a cărei streaşină de stuf rândunelele clădiseră cuiburile ca să macine ciripitul lor mărunt. Când vremea era urâtă, juca table pe cerdacul conacului fermei, oprindu-se când şi când să admire zbuciumul apelor sau privind dincolo de Dunăre, înălţimile Cadrilaterului cu păduri dinspre care, în mai, venea în valuri parfumul teilor.”

Aici își va petrece fostul ambasador cea mai mare parte a timpului, doar iarna retragându-se la Vence, în Franța, unde clima era mai blândă. Atât de mult s-a îndrăgostit de meleagurile călărășene, încât a cerut familiei ca după moartea sa să fie înhumat în Cimitirul local din Spanțov.

În ziua de 19 iunie 1935, a închis ochii pentru întotdeauna, plecând în lumea veşniciei. Potrivit voinţei exprimate de Blondel înainte de moarte, el a fost înhumat în cimitirul satului Spanţov.

Ceremonia înhumării lui Jean-Camille Blondel a avut loc pe 21 iunie, orele 18,00, în prezenţa unui sobor de preoţi de la Catedrala catolică Sf.Iosif din Bucureşti. În afară de membrii familiei, au mai fost prezenţi: ambasadorul Franţei la Bucureşti, numeroase personalităţi politice, foşti ministri, reprezentanţi ai autorităţilor locale din Spanţov, oraşul Olteniţa şi judeţul Ilfov, foşti prieteni, reprezentanţi ai presei.

Despre trecerea în neființă a celui care a fost un mare prieten al neamului românesc, ziarul “Universul”, din 24 iunie 1935, menționa: “A dispărut dintre noi un devotat, constant şi sincer amic al României [ … ] pe care ne obişnuisem să-l considerăm «al nostru» … care cunoştea bine nu numai politica României, dar şi interesele superioare ale ei, ce îi comanda o orientare spre Franţa şi aliaţii săi.” Şi continua: „ … prin numeroasele relaţiuni în societatea bucureşteană, ca şi prin legăturile sale de cordială prietenie cu bărbaţii noştri de stat din epoca aceea … în plin acord cu voinţa unanimă a poporului român era perfect convins că idealul nostru se poate realiza … în cadrul teritorial al Daciei române. De aceea numele lui Camille Blondel rămâne pentru noi simbolul amiciţiei curate şi dezinteresate a Franţei.”

În anul 1971, odată cu moartea lui Yvonne Postelnicu, fostă Cămărășescu, osemintele lui Jean-Camille Bolndel sunt reînhumate la Cimitirul Bellu militar din București unde își doarme somnul de veci în pământ românesc, alături de fiica sa, pe care a iubit-o nespus.

Bibliografie: Ștefan Teodor, Jean – Camille Blondel – o misiune diplomatică în vremuri de grea cumpănă. Destinul familiei Blondel, Editura PIM, Iași, 2013