Istoricul Adrian Rădulescu s-a născut în comuna Dorobanţu, județul Călărași, la 16 august 1932. Cursurile primare și gimnaziale le-a făcut în comuna natală, iar liceul l-a absolvit în Călărași.  Tatăl său, Vasile Rădulescu, a fost preotul paroh al Bisericii din Dorobanțu timp de peste 35 de ani. Ca recunoaştere a meritelor ambilor părinţi, aceştia au fost înmormântaţi în curtea bisericii din comună. La 5 mai 2000, după o îndelungată suferinţă, Adrian Rădulescu a trecut în lumea celor drepți și fără de prihană.

După absolvirea studiilor liceale a urmat cursurile Facultății de istorie din cadrul Universității București, unde  a avut şansa să beneficieze de îndrumarea unei adevărate „generaţii de aur“ a arheologiei – D. M. Pippidi, loan Nestor, Emil Condurachi, Gheorghe Ștefan, Dumitru Tudor și  Dumitru Berciu, cu ajutorul cărora s-a specializat in istorie veche şi epigrafie. Ca student, a fost prezent pe mai multe şantiere arheologice, cu precădere la Dinogetia.

În anul 1972 a obţinut titlul de doctor în istorie al Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca, cu teza „Dezvoltarea meşteşugurilor în Dobrogea romană. Ceramica“, sub îndrumarea academicianului Constantin Daicoviciu.
A fost împătimit de muncă şi angajatul unei singure instituţii: Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie. Din anul 1956 a fost, pe rând, muzeograf, şef de secţie (1965), director adjunct (1968) şi director (1969 – ianuarie 1990 şi, apoi, din octombrie 1992 până la sfârşitul vieţii).

Preocupat de problemele atât de complexe ale arheologiei şi muzeografiei dobrogene, a străbătut ţinutul de la un capăt la altul, verificând starea monumentelor arheologice cunoscute de mai multă vreme; înregistrează alte obiective noi, sprijină cu generozitate cercetările întreprinse de colectivele de arheologi (indiferent de instituţiile cărora le aparţineau ori de perioada investigată) pe diferite şantiere şi impulsionează, cu o energie impresionantă, atât cercetările de teren, cât şi activitatea de valorificare ştiinţifică şi muzeistică. Cu talent, entuziasm şi stăruinţă, a reuşit să imprime în conştiinţa tuturor celor ce făceau cunoştinţă cu Dobrogea respectul pentru arheologia şi istoria ei.

Ca arheolog, a participat la săpături şi a condus şantiere de interes naţional, având şansa şi flerul să scoată la lumină: zidul de incintă al Tomisului, 1958, Edificiul Roman cu Mozaic, termele de la Tomis („Lentiarion“), complexurile de monumente romano-bizantine din sectorul de vest tomitan, Parcul Catedralei, 1971-1974, diferite alte şantiere de salvare din peninsula Constanţei sau din teritoriul rural aferent oraşelor Tomis şi chiar Callatis, cercetările din complexul rupestru de la Basarabi, 1957, necropola feudală-timpurie de la Castelu, 1958, zona atelierelor meşteşugăreşti de la Teliţa, jud. Tulcea etc.

În anul 1974 a iniţiat cercetările arheologice sistematice de la Albeşti, şantier pe care l-a condus până la sfârşitul vieţii. Cetatea greco-indigenă Albeşti, din teritoriul callatian, obiectiv de referinţă pentru înţelegerea evoluţiei raporturilor dintre teritoriile rurale şi cetăţile vest-pontice în perioada greco-elenistică, este singurul sit de acest tip cercetat sistematic în Dobrogea.

Tezaurul de statui de la Tomis a fost scos la lumina zilei în 1962. La 6 m adâncime sub pământ a fost descoperit celebrul grup de 24 de statui romane care au dus faima muzeului constănţean în ţară şi peste hotare: Fortuna cu Pontos, Șarpele Glycon, Aedicula cu Nemesis etc.
A avut o importantă contribuţie la individualizarea cursului istoric al Dobrogei, prin publicarea monografiei „Istoria Dobrogei“ (în colaborare cu I. Bitoleanu), volum apărut în două ediţii, un adevărat manual pentru toate vârstele.

Prin contribuţiile sale la editarea primelor două tomuri ale seriei „Istoria Românilor“, publicate sub egida Academiei Române, s-a reuşit integrarea istoriei dobrogene în cea a României, aspect de maximă importanţă pentru cunoaşterea integratoare a provinciei la ţară.

Zeci de cărţi, sute de articole, organizarea mai multor manifestări ştiinţifice internaţionale poartă semnătura istoricului. Adrian Rădulescu s-a dedicat organizării şi întemeierii de noi muzee, dar şi susţinerii lucrărilor de restaurare şi conservare a monumentelor istorice. S-a ocupat de organizarea noilor obiective muzeistice, între care Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie din Constanţa, reamenajat în actuala clădire la 25 decembrie 1977.

Între anii 1974 şi 1977 a coordonat lucrările de restaurare a Monumentului de la Adamclisi, prin impunerea variantei autoportante, care a permis reconstituirea acestuia în forma iniţială; în paralel, s-a preocupat direct şi de amenajarea muzeului din localitate, menit să pună în valoare atât piesele originale ale monumentului, cât şi cele mai reprezentative descoperiri din Cetatea Tropaeum Traiani, într-o modalitate care situează obiectivul în cauză printre cele mai apreciate muzee din ţară.

Prin eforturi care i-au aparţinut în mare măsură, a reuşit să convingă autorităţile vremii să realizeze şi muzeul de sit de la Histria, unde, în locul unei modeste construcţii, s-a clădit una modernă, spaţioasă, în care sunt conservate şi expuse piesele străvechii colonii greceşti şi ale teritoriului învecinat.

Activitatea sa atât de susţinută i-a atras o binemeritată recunoaştere internă şi internaţională: 1969 – preşedinte al Filialei Constanţa a Societăţii de Studii Clasice din România, 1970 – director al Centrului de Studii Ovidiene, 1985 – vicepreşedinte al Institutului Român de Tracologie şi preşedintele Filialei Constanţa a aceleiaşi instituţii; în anul 1985 devine membru corespondent al Institutului German de Arheologie din Frankfurt am Main, în 1988 – preşedinte al Filialei Constanţa a Asociaţiei Oamenilor de Știinţă, membru al Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice (1990-1996) şi preşedinte, pentru un timp, al acesteia (1995), membru al Comisiei Naţionale de Arheologie (între 1976 şi 1999) şi preşedinte al acesteia (între 1993 şi 1997), comisie care întruneşte unii dintre cei mai valoroşi specialişti din institutele de profil ale Academiei Române, din reţeaua Ministerului Culturii şi Cultelor şi din cea a Ministerului Educaţiei şi Cercetării Știinţifice.
În ianuarie 1990 a devenit primul primar general postdecembrist al judeţului Constanţa, iar după alegerile din 20 mai 1990, primul prefect al acestuia (până în noiembrie 1991).

Era sensibil la durerile altora; suferea din cauza limitelor (cel mai adesea obiective) care-i erau impuse în satisfacerea cerinţelor numeroase şi justificate ale semenilor. Nu a neglijat niciun moment problemele istoriei, ale culturii şi ale învăţământului, ale altor domenii – sociale sau economice -, chiar dacă împlinirile n-au fost întotdeauna pe măsura speranţelor.
Sub conducerea prefectului şi profesorului Adrian Rădulescu s-au desfăşurat amplele manifestări ştiinţifice şi culturale din 1991, prilejuite de împlinirea a 2.500 de ani de existenţă arheologică şi a 2.250 de ani de la prima atestare literară a Tomisului.

A sprijinit Biserica Ortodoxă Română ca membru, timp de peste două decenii, în Consiliul Eparhial şi în Consiliul Naţional Bisericesc, contribuind decisiv la transformarea Episcopiei Tomisului în Arhiepiscopie. A dorit o Mitropolie şi a trăit cu convingerea că, într-o zi, se va realiza.

Anii interbelici au constituit și pentru orașul Călărași o perioadă de dezvoltarea economico-socială și demografică. Se consolidează noi cartiere cu populație atrasă din lumea satelor. Astfel, în apropierea Regimentului 5 Călărași ia naștere un cartier nou, a cărei popolație de vârstă școlară simțea nevoia unui local propriu de școală, autoritățile școlare locale făcând mai multe intervenții în acest sens la nivelul conducerii Ministerului Instrucțiunii Publice.

Răspunzând unui asemenea demers, cu adresa nr. 58545 din 30 martie 1934, Ministerul făcea cunoscut că începând cu data de 1 septembrie 1934 se aproba înființarea Școlii primare mixte nr. 4 Călărași, embrionul în jurul căruia se va dezvolta actuala Școală gimnazială Nicolae Titulescu Călărași.

În primul an de funcţionare (1934-1935), școala avea înscrişi 148 elevi (44 elevi în clasa I-a A, 44 elevi în clasa I-a B, 31 elevi la clasa a II-a şi 29 elevi în clasa a III-a). Școala nu avea clădire proprie, funcționând în localul Școlii nr. 2 de fete, de pe strada București(actuala anexă a Gimnaziului Carol I).

În urma demersurilor făcute către comunitatea locală, de primul director al şcolii, învăţătorul Emanoil Dinulescu, în vara anului 1935 încep lucrările de construcţie ale localului Şcolii mixte nr. 4 Călăraşi. Clădirea, situată pe strada Dr. Russel nr. 19  (azi, strada Stadionului), a fost construită prin contribuţia voluntară a cetăţenilor şi inaugurată în septembrie 1935, odată cu începerea noului an şcolar. Clădirea avea suprafața de 278 mp și era compusă din 2 săli de clasă, un hol, o cancelarie și biroul directorului cu secretariatul. Terenul școlar, format din grădina școlii și curtea pentru recreații, avea suprafața de 2220 mp. Școala era iluminată electric, iar aprovizionarea cu apă se făcea de la o fântână din curtea școlii.

Vechiul local al școlii construit în anul 1935, astăzi, renovat, găzduiește Grădinița „Căsuța cu povești”

În ziua de 24 mai 1936, şcoala a fost vizitată de ministrul Instrucţiunii Publice, dr. Constantin Angelescu. Cu prilejul vizitei sale la Şcoala primară mixtă nr. 4 Călăraşi, acesta consemna în Registrul de inspecţii: „Această şcoală se prezintă cum nu se poate mai bine din toate punctele de vedere, ceea ce denotă că are un director harnic şi un corp didactic care îşi înţeleg înalta lor misiune. Ţin să le exprim profunda recunoştinţă pentru munca ce depun şi rezultatele ce au obţinut. Rog pe dl. primar să mai construiască încă două 2 săli de clasă pentru anul şcolar viitor şi opera va fi completă.” Așadar, cele două săli de clasă în care se desfăşura activitatea didactică, prin rotaţie, în două schimburi – dimineaţa şi după-amiaza, erau insuficiente.

Din septembrie 1941 până în septembrie 1948, școala se va numi „Școala primară mixtă nr. 1 Călărași, iar din septembrie 1948 până în 1954, „Şcoala elementară mixtă nr. 1 Călăraşi”. În perioada 1954-1956 a purtat denumirea de „Şcoala mixtă de 7 ani nr. 6 Călăraşi”, iar din anul 1956 „Şcoala elementară mixtă nr. 4 Călăraşi”.

Începând cu anul şcolar 1958-1959, se generalizează învăţământul de 7 ani, iar din anul şcolar 1961-1962, durata şcolii elementare se prelungeşte de la 7 ani la 8 ani. Deși în toată această perioadă numărul total de elevi a fost sub 200, cele două săli de clasă au devenit insuficiente pentru desfăşurarea procesului instructiv-educativ. În 1961, conducerea școlii a închiriat o clădire de pe strada Viitor nr. 1, unde au fost improvizate două săli de clasă necorespunzătoare pentru desfăşurarea în bune condiţii a procesului educativ. Şcoala a mai închiriat o clădire în strada Oituz nr. 42.

În septembrie 1962 se dă în folosință o nouă aripă a localului şcolii, formată din 3 săli de clasă. Această construcție s-a realizat tot prin contribuția voluntară a cetățenilor din cartier și cu sprijinul efectiv al elevilor și al cadrelor didactice din școală.

În 1969, școala preia localul Liceului Pedagogic, recent construit, întrucât autoritățile județului Ialomița luaseră decizia ca Liceul pedagogic să se mute la Slobozia. Era a treia oară când Călărașiul rămânea fără o școală normală!

Situat în strada Călărașilor nr. 2 (acum, bulevardul Nicolae Titulescu), acesta era o clădire modernă pentru acea dată, având 8 săli de clasă (4 la parter și 4 la etaj), instalație telefonică, încălzire centrală, canalizare și grupuri sanitare interioare. La inițiativa directorului Gaidamut Victor, se amenajează un laborator de fizică-chimie, un atelier de practică tehnico-productivă pentru băieți, bibliotecă, birouri.

În 1969, ca urmare a generalizării învățământului de 10 ani, se introduce în școală clasa a IX-a și, în anul următor, clasa a X-a. În consecință, din 1969 până în 1975, numele școlii se schimbă în „Școala generală de 10 ani nr. 5 Călărași”. După septembrie 1975, în școlile generale se revine la învățământul de 8 ani, iar până în 1993 școala va purta numele „Școala generală nr. 5 Călărași”, și, din 1993, „Școala cu clasele I-VIII nr. 5 Călărași”.

După 1970, în urma construirii unui cartier de blocuri în zona din jurul școlii, are loc o creștere explozivă a populației școlare, iar spațiul școlar devine insuficient. Între anii 1973-1976, la localul din strada Călărașilor (Titulescu) se mai adaugă încă 8 săli de clasă, iar la cel din strada Stadionului, o cancelarie și un atelier cu 3 săli. Între anii 1974-1976, vechiul local din strada Stadionului este preluat de Școala profesională de construcții. Din nevoia acută de spaţiu, cele 3 săli de atelier din curtea localului vechi au fost amenajate ca săli de clasă începând cu anul şcolar 1978-1979.

În anul 1978, se înființează Școala generală nr. 10, constituită din clase de elevi și un colectiv de cadre didactice desprinse din Școala generală nr. 5. Numărul de elevi ai școlii este în continuă creștere, ajungând la 2007 elevi în anul școlar 1982-1983 și 2009 elevi în anul școlar 1983-1984. În această perioadă, clasele aveau efective de 41-42 de elevi. În anul școlar 1983-1984, în școală funcționau: 8 clase I, 8 clase a II-a, 8 clase a III-a, 6 clase a IV-a, 6 clase a V-a, 6 clase a VI-a, 5 clase a VII-a și 6 clase a VIII-a. După înființarea Școlii generale nr. 11, începând din 1984, numărul de elevi se reduce ușor, până la valori cuprinse între 1800-1950 elevi.

Din 1990, ca urmare a reducerii efectivelor claselor la 25 de elevi, a crescut numărul de clase iar spaţiul a devenit insuficient; până în 1999 activitatea s-a desfăşurat în trei schimburi, cu ora de 45 de minute şi pauza de 5 minute.

În 1991, la propunerea inspectorului școlar general adjunct Nicolae Barzache (fost director al școlii), s-a început construcţia unui nou local, cu trei nivele, în prelungirea celui existent din B-dul Nicolae Titulescu nr. 2. Construcţia s-a realizat cu intermitenţe din cauza lipsei fondurilor.
La 1 septembrie 1999 s-a dat în folosinţă un corp al acestui nou local (corpul B), compus din 20 săli de clasă, 4 laboratoare, cancelarie, cabinete, o sală de festivităţi. Corpul C s-a dat în folosință în 2002 și are în componență  sala de sport, sala de gimnastică, sala de fitness, cabinete, biblioteca, Centrul de Documentare și Informare.

Sala de sport dată în folosință în anul 2002

De la 1 septembrie 1999, spațiul existent în cele 3 corpuri de clădire, precum și reducerea treptată a numărului de elevi au permis desfășurarea în două schimburi a cursurilor. Prima clădire a școlii a fost complet renovată și, din 2001, a fost cedată Grădiniței nr. 4 „Căsuța poveștilor”. Din decembrie 2002, școala are sistem propriu de încălzire – centrală termică racordată la reţeaua de gaz metan a oraşului.

În cadrul acţiunii de personalizare a şcolilor, în noiembrie 2003, „Şcoala cu clasele I-VIII nr. 5 Călăraşi” a adoptat numele ilustrului diplomat român Nicolae Titulescu, devenind „Şcoala cu clasele I-VIII Nicolae Titulescu Călăraşi”, iar, din septembrie 2012, „Şcoala Gimnazială Nicolae Titulescu Călăraşi”.

Imagine de ansamblu a celor trei corpuri ale școlii

Condusă de aproape 20 de ani de profesorul Mirică Nicolae, Școala gimnazială Nicolae Titulescu Călărași,  deținătoare a titlului de Școală europeană se mândrește cu rezultatele obținute de elevii săi la evaluările naționale, la concursuri și olimpiade școlare, care au clasat-o totdeauna pe unul din primele locuri la nivel de județ.

Aşezări omeneşti în a căror istorie numeroase evenimente se întrepătrund, uneori cu efecte benefice, alteori cu urmări nu tocmai plăcute, oraşele Călăraşi şi Silistra au jucat, în anii interbelici, un rol deosebit de important în cultivarea şi ridicarea spiritualităţii româneşti la Dunărea de Jos. Documentele vremii amintesc faptul că, încă de la jumătatea secolului al XIX-lea, în cele două localităţi dunărene fiinţau şcoli cu predare în limba română. Dacă la Călăraşi este bine cunoscut profesorul Ioan Gherasim Gorjanul, cu a sa Şcoală naţională, despre Şcoala românească de la Silistra, deschisă în anul 1841 de dascălul Petrică, se cunosc mai puţine lucruri. Se ştie însă că fiul acestuia, Costache Petrescu, înfiinţa la 12 octombrie 1870, Societatea română pentru limbă şi cultură, al cărei scop statutar era de “a propaga prin toate mijloacele între românii din aceste părţi învăţătura limbii materne”. Atât de mare a fost influenţa şcolii româneşti de la Silistra în epocă încât Ion Ionescu de la Brad constata că limba română era utilizată de toate naţiile trăitoare în acea zonă. Dar, după cum se cunoaşte, în urma Congresului de pace de la Berlin din anul 1878, Dobrogea de Sud şi oraşul Silistra intră în componenţa statului autonom bulgar care desfăşoară în regiune o susţinută politică de bulgarizare, numeroşi români fiind nevoiţi să treacă Dunărea şi să se stabilească în Regat.

După instalarea administraţiei româneşti în Cadrilater, începând cu iulie 1913, oraşul Silistra redevine treptat un centru de cultură şi spiritualitate românească în zonă, perioada interbelică constituind un adevărat apogeu, din acest punct de vedere. Amintim doar că la Silistra au apărut, în aceşti ani, nu mai puţin de 36 ziare şi reviste româneşti, dintre care “Lira dobrogeană”, “Licăriri”, “Istru”, “Rod nou”, “Lumina”, şi mai ales “Ţara lui Mircea”, au avut un pronunţat caracter cultural. De asemenea, din anul 1929 Silistra avea o Universitate populară, iar peste un an îşi deschidea porţile şi Atheneul cultural “Durostor”. Un teatru şi două săli de cinematograf completau tabloul instituţiilor culturale silistrene. Dar cel mai important lucru, demn de semnalat din acest punct de vedere, este faptul că Silistra a beneficiat de un excepţional corp de intelectuali, în frunte cu profesorul Pericle Papahagi, director al liceului de băieţi din localitate şi membru corespondent al Academiei Române.

Nu este lipsit de interes să enumerăm şi numele unor mari oameni de cultură care au fost prezenţi la Silistra în repetate rânduri: Nicolae Iorga, Victor Etimiu, Radu Gyr, Iancu Brezeanu, Maria Filotti, Th. Muşi, Ion Minulescu, Octav Dessila, Radu Boureanu, Octav Suluţiu, Elena Farago, G.M. Vlădescu şi mulţi alţii care, înainte de a ajunge cu vaporul la Silistra, făceau un mic popas la Călăraşi, la insistenţele unui Nicolae Ţopescu sau Tiberiu Chiril, Lazăr Belcin sau Eugen Cialâc, D.M. Ranetescu sau Pompei Samarian. În acest context, vom înţelege de ce între cele două oraşe dunărene s-au stabilit strânse legături sufleteşti, concretizate în relaţii culturale de cea mai înaltă valoare spirituală. Congresul Ligii Culturale din anul 1933 se desfăşoară la Călăraşi şi Silistra, în prezenţa lui Nicolae Iorga, iar numai peste doi ani, în aprilie 1935, un mare Festival literar naţional aducea tot la Călăraşi şi Silistra floarea scriitorimii româneşti din epocă. Evenimentul avea să se repete în septembrie același an.

Despre acestă întâmplare culturală avea să scrie Silviu Cernea, în paginile Gazetei Pământul, din 5 octombrie 1935: “La Călărași, în gară, ne așteaptă Eugen Cialâc, admirabilul Lazăr Belcin și Ștefan Istrate. Caravana a poposit, ca după puțină vreme să pornească iar. De data aceasta spre expoziția de fructe. Pe stradă oamenii ne arătau cu degetul: -A venit scriitorii! – Da mulți mai e!. Din când în când ne oprim în fața unei vitrine, să ne admirăm mutrele. Ț-ț-ț! Ce de scriitori! Lipsesc dintre noi d-l Victor Eftimiu și d-na Agespina Macri, care au plecat din București cu automobilul și care au sosit tocmai în momentul când masa din bucătăria gazdei noastre, multiplicată, era luată cu asalt… La cinci jumătate, caravana noastră, căreia i s-a alăturat d-l Jean Vasiliu și o serie de gazetari târgovișteni, invadează vaporașul care merge spre Silistra…Și apoi călătoria aceea minunată spre Silistra. Călătoria aceea pe care fiecare din noi am închis-o în cutiuța inimii și pe care n-o vom uita…Mirosul apei, al odgoanelor, cântecele caravanei noastre, atâtea lucruri care ne-au făcut  ca drumul să ni se pară atât de scurt… Trebuie să închin aici câteva rânduri despre publicul din Silistra. Acelui public care a știut să ne primească atât de cald, să umple sala până la ultimul loc și să asculte cu sfințenia cu care se ascultă o slujbă religioasă. Acelui public care ne-a luat cu asalt pentru bucuria unei semnături puse pe un carnețel sau pe o bucată de hârtie și care a știut să răsplătească munca noastră cu bucuria lor. Și gazetei locale Țara lui Mircea , care ne-a închinat aproape în întregime numărul care fusese proaspăt scos din teascuri. Fără îndoială că ceea ce s-a făcut pentru noi acolo ne va aduce mult timp bucurie. D. Tașcu Pucerea, care a contribuit atât la reușita acestei manifestări, merită mulțumirile noastre neprecupețite.”

            Şi exemplele colaborării culturale dintre Călăraşi şi Silistra ar putea continua, fie cu deosebit de apreciatele concerte ale “Freamătului” la Silistra, fie cu binecunoscutele serate literare organizate la Călăraşi de Eugen Cialâc, la care erau nelipsiţi gazetarii şi alţi intelectuali silistreni. Numai că precipitarea evenimentelor politice, începând cu instaurarea dictaturii regale, precum şi numirea unor animatori culturali din cele două oraşe în funcţii administrative (Eugen Cialâc – primar de Călăraşi şi E. Melidon – primar de Silistra) vor determina o slăbire semnificativă a legăturilor culturale dintre Călăraşi şi Silistra.

            Vara anului 1940, cu binecunoscutul cortegiu de nenorociri ce s-au abătut asupra neamului românesc, avea să ducă şi la pierderea Cadrilaterului şi, implicit, a oraşului Silistra. Intelectualii români de aici, foşti animatori ai vieţii culturale locale, s-au împrăştiat în vechiul Regat. Războiul, şi mai apoi regimul stalinist, au fost de natură să le zădărnicească eforturile de a se revedea, cel puţin. Se punea astfel punct final unei perioade de care totdeauna ne vom aduce aminte cu respect şi admiraţie.

Indiferent de vicisitudinile care s-au abătut de-a lungul secolelor asupra neamului românesc, înaintaşii noştri au găsit totdeauna timpul şi dispoziţia necesară pentru a marca evenimentele fundamentale ce apăreau şi apar în viaţa fiecărei familii: naşterea, căsătoria şi moartea. S-au creat chiar adevărate cutume sau ritualuri ce s-au transmis din generaţie în generaţie, îmbrăcând peste ani, haina obiceiurilor familiale, ce se regăsesc azi în satele călărăşene, nealterate, in fondul lor principal, suferind însă, invetiabil influenţele modernismului. O menţiune aparte se impune totuşi a fi făcută. Cu toate încercările repetate care uneori au căpătat şi aspectul unor abuzuri (vezi limitarea timpului pentru desfăşurarea unor nunţi sau frecventele întreruperi de energie electrică în lumea satelor, tocmai în zilele de sărbătoare, când se oficiau nunţi sau botezuri), regimul totalitar comunist n-a reuşit să denatureze caracterul tradiţional religios al unor obiceiuri familiale.

Obiceiurile legate de naştere, cuprind mituri de apărare împotriva a tot ceea ce putea fi dăunător noului născut, precum şi ceremonialul de integrare în lumea creştină care să-i asigure copilului o evoluţie firească în viaţă. De regulă, la naştere, femeia însărcinată era asistată şi ajutată de moaşa satului, aleasă, de obicei, dintre femeile mai vârstnice şi cu mai multă experienţă. Moaşa avea numeroase îndatoriri faţă de noul născut. Astfel, ea făcea prima baie fătului, cu care ocazie punea în apă diverse lucruri  cu semnificaţii simbolice: bani ca să aibă noroc, să fie sănătos şi tare ca argintul, flori ca să fie frumos, ouă să aibă pielea curată şi sănătoasă, miere ca să fie dulce. Apa de la prima scaldă era aruncată într-un loc curat, pentru a feri copilul de boli.

În mentalitatea populară, viitorul copilului era hotărât de trei ursitori care se  înfăţişau la patul fătului în prima săptămână de la naștere, în a treia, a cincea și a șaptea zi a săptămânii. Ursitoarele erau aşteptate cu masa pusă. Se credea că soarta unui nou-născut depinde de cele trei zâne,  care stabileau calităţile copilului şi momentele vieţii.

Credinţa populară în ursitoare, de la care oamenii aşteaptă semne privind destinul pe care îl va avea copilul nou-născut, îşi are rădăcinile în mitologia greacă. De la cele trei babe Moira, zâne urâte şi rele în mitologia greacă, se trag ursitoarele românilor, transformate de credinţa populară în zâne surori sau fecioare nemuritoare.  Ursitoarele, numite adesea şi Ursite, sunt trei fete sau mai bine zis trei zâne care vin să croiască ursita copilului nou-născut, întotdeauna în săptămâna care s-a născut copilul, în nopţile fără soț. După cum mi-au povestit în urmă cu peste 25 de ani  unele bătrâne  din satele călărășene, zânele care preziceau viitorul copilului la naștere  aveau nume. Cea mare se chema chiar Ursitoarea și ea era cea care ţinea fusul şi furca şi stabilea cursul vieţii. Soarta, cea de a doua zână, era cea care prezicea destinul, iar  Moartea era cea care stabilea când se va curma viaţa celui abia născut.

În satele vechi din Bărăgan exista credință că cele trei zâne, urseau pe rând, fiecare dând o calitate copilui şi fiecare stabilind un moment din viaţă. Una îi dădea minte şi noroc, alta frumuseţe sau urâciune, a treia bogăţie sau sărăcie, glorie sau robie. Spuneau din fir a păr toate cele ce au să se întâmple cu nou-născutul, când va muri și de ce fel de moarte are să moară.

Moaşa copilului era aceea care  făcea demersurile de rigoare pentru primirea zânelor ursitoare, pregătind „turta de ursitori”, sare, zahăr, apă, o ulcică cu vin, o strachină cu făină, boabe de cereale şi diverse legume care se găsesu în perioada respectivă a anului. Se spune că în nopțile în care veneau zânele să ursească copilului în cauză, mama fătului visa ceea ce ursitoarele prevesteau copiulului ei şi, în funcţie de preziceri, îndruma mai apoi viaţa fătului.

În ultimul timp, când aproape toate naşterile au loc în spitale, momentul ursitoarelor este înlocuit cu un obicei ce se practică la „luatul moţului”, când copilul este pus să aleagă de pe un platou unde i se aşează mai multe obiecte şi în funcţie de obiectul ales (carte, bani, aur, pâine, foarfece, cleşte, ş.a.) se preconizează care ar fi viitorul profesional al copilului.

Botezul era cel mai important moment din viaţa unui copil, care însemna creştinarea nou născutului și integrarea acestuia în comunitatea creştină, fiind  astfel eliberat de “jugul forţelor rele”. Botezul copilului se realiza, de regulă, după şase săptămâni, atunci când lăuza avea dreptul să iasă în lume. Era un moment deosebit în viaţa fiecarei familii, pentru că prin botez fiul lor, creştinizându-se intra „în rândul lumii”.

Pentru botez erau aleşi naşii, de regulă aceeaşi care cununaseră părinţii, deveniţi de aici înainte, un fel de părinţi spirituali ai tânărului. În satele din Bărăgan exista credința că dacă refuzi creştinarea unui copil era un act de slăbiciune care atrăgea nenorociri şi ghinion, iar dacă te ofereai  să botezi de bună voie copilul erai iertat de păcate.

Botezul se oficia la biserica din sat după care urma petrecerea, la care participau rudele şi prietenii apropiaţi. La petrecerea de botez, mai ales în Muntenia, naşul împărţea tuturor celor care asistau la ceremonial câte un bănuţ, care avea menirea să dovedească faptul că pruncul a îmbrăţişat religia creştină. Era ca un fel de document, mai ales că în familiile mai înstărite se treceau chiar şi numele naşului şi anul botezului pe acele mici monede. Acestea aveau de fapt rolul de martori (mărturii), care dovedeau autenticitatea botezului, se prindeau în pieptul invtiaţilor şi se păstrau în familie ca o adevărată podoabă.

La un an după botez avea loc aşa numita „cumetrie”, când naşii tăiau „moţul” copilului, act care încheia petrecerile ceremonialului de naştere.  „Moţul” era împletit sau legat cu un fir roşu, după care se păstra într-o batistă, pus la loc sigur de mamă.

În linii generale, aceste obiceiuri se păstrează şi astăzi în satele călărăşene, relaţiile de cumetrie stabilite cu acest prilej devenind adevărate relaţii de rudenie, finii purtând un respect deosebit naşilor, pe care îi vizitează cu prilejul sărbătorilor religioase şi mai ales, de „lăsata secului”, atunci când finii merg „cu plocon” la naşi.

Conform Legii 102/2015, în fiecare an, în cea de a doua duminică din luna mai, a fost instituită Ziua portului tradițional. Pentru a marca acest moment, public și eu această postare.

Costumul țărănesc constituie unul din domeniile cele mai vaste și mai complexe ale culturii populare romînești. Pe bună dreptate, specialiștii consideră că ne aflăm în fața unui ansamblu artistic care presupune materii prime, tehnici, meșteșuguri și îndeletniciri diverse. Referindu-se la sorgintea costumului popular românesc, marele istoric Nicolae Iorga afirma, în lucrarea ,,Portul popular românesc”, editată la Vălenii de Munte, în anul 1912: ,,Elementul care a dat întregii noastre națiuni tot fondul cultural popular e elementul tracic. Și dacii și geții și ceilalți locuitori ai Peninsului Balcanice și cei care trecuseră Marea dar se așezaseră în Asia Mică, ne-au lăsat portul lor popular în liniile lui generale. Ni l-au lăsat și în elementele de înfrumusețare, ni l-au lăsat în cromatica lui, în culorile pe care le întrebuințăm, mai ales, și în legăturile dintre aceste culori”.

          Realizat în cea mai mare parte în cadrul gospodăriei țărănești închise, costumul popular se confecționa inițial de fiecare femeie pentru nevoile propriei familii. Materiile prime necesare ( pielea, lâna, cânepa, inul, mai târziu bumbacul și borangicul) erau obținute ca urmare a ocupațiilor tradiționale pe care le practicau: creșterea animalelor și cultura plantelor. Informații scrise despre componența pieselor de costum popular din zona Călărașiului avem începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Astfel,  dr. Gheorghe Crăiniceanu, într-o lucrare monografică publicată în anul 1895, scria, referitor la costumul din satele de pe Borcea:

,,Veșmintele se fac în casă: femeile mai fac și ii sau cămăși de mătase cu fir și fluturi, batiste și fote: cei avuți cumpără postav gros de curteici și îl îmblănesc cu miel negru. Pentru femei și fete cumpără stămburi, lustreuri, tulpanuri, picheturi, mătăsuri și scurteici de postav”.

O altă sursă documentară, din prima jumătate a secolului nostru, menționează, referitor la îmbrăcămintea locuitorilor din zona Călărașiului: ,,Cu căciula moțată așezată pe-o ureche, țăranul din Ceacu, Ciocănești sau Ulmu îți dă impresia că veșnic e voios. Aproape toți sunt îmbrăcați cu haine de postav cafeniu, sau vopsit negru, țesut în casă și dat la piuă. Unii poartă ghetele de box, alții cisme de box sau blănculeț – un fel de piele mai proastă și mai scorțoasă, iar mulți poartă opinci”.

Din păcate, în ultmii 50 de ani portul popular din zonă a degenerat, concomitent cu apariția posibilităților pentru săteni de a-și cumpăra îmbrăcăminte confecționată la oraș. Pentru cercetătorul etnograf sunt cu atât mai surprinzătoare cazurile când țăranii mai în vârstă sot din locuri numai de ei știute elemente ale costumului popular tradițional care ne permit astăzi să reconstruim, în linii generale, portul popular de altă dată.

Costumul de muncă  este confecționat, urmărindu-se în primul rând rezistența, din care cauză materialele folosite sunt: cânepa, inul , lâna, bumbacul țesute în casă, croite tot în casă sau la croritori. Mai târziu pătrund țesăturile industriale și hainele de muncă  cumpărate ,, de gata” din târguri sau orașe.

1. a) Bărbații purtau vara opinci din piele de porc sau de vacă, cu ,, nojițe”, obiele, mai târziu încălțăminte cumpărată; izmene din pânză albă sau vopsită, până la glezne, largi, comode; cămașa lungă ( cea mai veche), ,, de trei sferturi” sau ,, de băgat în pantaloni”, croită simplu, largă, răscoiala în jurul gâtului cu o despicătură în față, încheiată cu două ațe legate, și mai târziu cu nasturi. De obicei nu aveau guler, ci o ‚,bentiță” în jurul gâtului. Nu erau decorate sau foarte rar decorate discret; pălăria de pai sau de fetru; brâu simplu sau curea pe talie. În anotimpurile răcoroase îmbrăcau vesta simplă, țesută și croită în casă, mai târziu ,, flaneaua”, în culori închise; pantalonul din ,,aba” și apoi din țesîturi groase industriale; opinca cu ,, oghiele” groase, gheata sau cisma ,, de cumpărat”; ,, antiriul” – haină mai scurtă din aba gri, maro, neagră, croit la croitori specializați; ,, zăbunul” din aba, haina mai lungă, uneori căptușită cu blană de oaie în interior: brâul din lână pentru talie, lung, înfășurat de câteva ori ( pentru protejare de frig); căciula de oaie. Caracteristică pentru toată zona, folosindu-se și astăzi este  ,,pistelca”: șorț purtat în față, în toate anotimpurile. Este țesut în casă, în două ițe, din cânepă, in, bumbac (urzeală) cu băteala din lână. Culoarea de fond este închisă:negru, maro , ,, învărgate” cu dungi subțiri ( pe verticală de obicei). Are o formă dreptunghiulară și este prins în talie cu două fire răsucite din material de urzeală și lână, lungă până la genunchi sau chiar peste, uneori are un buzunar în față la partea de sus.
2. b) Femeile purtau vara opinci ușoare sau încălțăminte cumpărată; cămașă lungă, croită dintr-o lungime de pânză fără cusături pe umăr , cu clini pe lateral pentru lărgime, mâneca dreaptă, răscroită în jurul gâtului ca și la bărbaț Nedecorate sau, rar, decorate discret, se legau în talie cu o ,,ață”, iar la câmp, când era farte cald, se prindea poala în brâu: șorțul țesut în casă, asemănător cu ,, pistelca”bărbaților, dar mai amplu și mai  ușor încrețit pe talie; fusta din pânză vopsită; ,, tulpanul” în pânză subțire pe cap, peste care se lega ,,barișul” (triunghi de pânză albă) sau basmaua. Iarna și în anotimpurile mai reci se adaugă ,,androcul” din lână, fusta din țesături groase (de casă sau cumpărate); ,,scurteica” din aba sau țesături groase, rezistente, căptușite uneori cu blană de oaie în interior, cu lungimea peste talie;

,,broboada” din lână pe cap. Mai recent se confecționează un fel de bluze numite ,, camizon”, cu nasturi în față, cu ,,platcă”, guler răsfrânt sau bentițe în jurul gâtului, o fustă din același material, largă și șorțul în față( fie cel vechi din lână, fie din același material cu bluza și fusta). Cămașa lungă, descrisă anterior, este purtată ,, pe dedesupt”. Ca și ,, pistelca” bărbaților, șorțul femeiesc se poartă chiar și astăzi, dar cu subfusta din materiale industriale. Chestionate fiind, câteva femei bătrâne, la Chirnogi, au răspuns că deși poartă  haine ,, moderne” niciodată nu renunță la șorțul vechi și îl poartă pe sub fustă ,, pentru a se simți mai îmbrăcate”.

Portul popular de sărbătoare  constituie un ansamblu de piese cărora țărăncile și-au concentrat atenția. Dorința ca acestea să fie cât mai frumoase, mai deosebite este evidentă. Costumele din această categorie reprezintă și un mijloc de exprimare a ierhariei sociale. Fie că erau purtate cu ostentație, fie cu modestie, ele nu se îndepărtează însă de caracteristicile esențiale, valabile pentru o comunitate, creându-se modele și un anumit mod de purtare care a variat puțin în decursul timpului. Zona în care se încadrează județul Călărași situându-se la răscruce de drumuri (importante în primul rând pentru negoț) a fost străbătută de multe curente de civilizație care și-au lăsat amprenta și în costumul popular. Localnicii însă au adaptat deprinderilor și gustului lor, elemente de artă orientală sau occidentală, inovând și creând într-un mod care a dus la realizarea unor costume originale. Costumul de sărbătoare era purtat ocazional ( la biserică, la horă, la ceremonii) fiind păstrat în lăzile de zestre și transmis de la o generație la alta.

a)Costumul de sărbătoare al bărbaților se caracterizează prin simplitate, fiind mai puțin supus capriciilor ,, modei”. A suferit doar transformări care marchează trecerea de la portul popular la cel orășenesc. Vara, acest costum avea ca piese componente: pălăria de pai sau fetru (negru, maro, gri); izmene sau pantalon alb, colorat.Croiala era simplă, din două lungimi de pânză pentru fiecare picior, prinse la mijloc cu un părtrat de pânză ( pentru lărgime). Îmbinarea bucăților se realiza cu acul, printr-o ,, cheiță” decorativă. Pe marginile de jos apare o decorație simplă în dungulițe, motive geometrice sau vegetale discrete, eventual colțișori croșetați, mici, din fir alb; opinci  sau încălțăminte de oraș; cămașa, cea mai răspândită fiind cea dreaptă, croită dintr-o singură lungime, cu clini adăugați laterla. Mânecile,, dintr-o lățime” sunt drepte, cusute pe corpul cămășii, largi             ( mai rar s-a folosit manșeta – aceasta sub influența portului adus din alte zone ale țării).

Erau tăiate rotund pe lângă gât sau cu guler, cu o deschizătură în față încheiată cu fire răsucite (colorate) legate, prevăzute cu ciucurași sau cu nasture. Părțile componente sunt îmbinate cu fir alb sau colorat, decorativ, cu acul sau cu croșeta, prin ,, cheițe”. Caracteristică zonei este lungimea care ajungea uneori până spre glezne, motiv pentru care erau numite ,, cămășoaie”. Treptat această lungime o poartă doar bătrânii, la tineri cămașa scurtându-se până la cea ,, de trei sferturi” sau de ,, băgat în pantaloni” . Materialul de bază a fost pânza albă țesută în casă. Decorul realizat cu acul și croșeta este discret, în tonuri de gălbui, albastru sau alb și se concentrează în jurul gâtului ( pe bentiță, guler), pe piept în jurul despicăturii, pe mânecă în locul de îmbinare cu corpul cămășii. Odată cu pătrunderea firelor industriale cromatica se îmbogățește, devenind uneori stridentă și pierzând din sobrietate. Motivele sunt geometrice sau vegetale; brâul, înfășurat pe talie era țesut ,, lână în lână”, în patru ițe, lat de 15- 20 cm, la adulți, mai îngrust la copii și tineri ( numit în acest caz ,, beată”), avea la capete ciucuri legați sau franjuri lungi. Se păstrează culoarea naturală a lânii sau intervin culori în funcție de vârstă (negru-bătrâni, negru și roșu – adulți, roșu-tineri, albastru-copii); centura de piele, care uneori se purta închisă peste brâu. Iarna și anotimpurile reci, bărbații foloseau căciula de miel negru, mai rar în culori deschise, purtată cu ,, moțul” arănjat ,, creastă de cocoș” ( la tineri) sau ,, cu taler” ( la bătrâni), caz în care partea de sus se lărgea și căciula era mai puțin înaltă; pantaloni din aba, de culoare neagră, maro, cenușiu, bleumarin, denumiți în unele sate ,, poturi”. Croiala este amplă, cu partea de sus îndoită formând ,,brăcinarul” prin care se introducea un șiret mai gros. Erau decorați cu ,, gaitane”  negre. Poturii confecționați mai recent, din țesătură mai fină, ,,lustruită la boiangiu”, erau adunați în partea de sus în crețuri sau pliseuri mărunte, brăcinarul constituindu-l o bandă cusută peste crețuri, întreruptă în față și încheiată cu nasturi. În acest caz talia era mai înaltă ,, antiriul” mai scurt, din aceleași țesături ca și poturii, avea reverul drept petrecut peste cel stâng, cu buzunare, cu nasturi ,, de sidef” sau metalici ( împrumutați de la uniformele militare). Ornamentele, din ,, găitane” negre, se regăsescu pe marginile reverelor, buzunarelor, mânecilor, uneori pe piept și pe spate: vesta , croită din aceleași materiale cu antiriele, cu buzunar, se purta sub antiriu, peste cămașă ( în acest caz scurtă). Decorația este identică cu a antiriului, având ,, același model”, haina din aba, de culoare închisă sau din ,, dimie” albă, decorată cu ,, gaitane” colorate ( în partea cea mai de sud), mai lungă decât antiriul. În interior, uneori avea și blană de oaie, iar la guler blană de miel; cojocul, din piele de oaie, e diferit de la o localitate la alta, fiind confecționat de meșteri specializați, care au răspândit pe o arie mai restrânsă sau mai largă anumite modele de croială sau decor. Cele mai vechi modele erau realizate prin broderii cu lână colorată și fâșii împletite din piele. Acestea, necesitând un volum mai mare și fiind mai scumpe, au existat în număr redus, răspândite fiind cele croite mai simplu, vopsite în culori închise și decorate cu aplicații din piele.

b)Costumul de sărbătoare al femeilor se prezintă în mai multe variante determinate fie de influențe ale altor zone prin ,, modele” preluate, fie de capriciile ,,modei” în timp. Cu toate acestea există elemente comune păstrate în componența fiecărui tip de costum: ,, tulpanul”  de cap, o ,, legătură” din pânză albă țesută în casă, mai târziu din ,, șifon” , purtat legat peste părul pieptănat ,, cu coc” adunat, cu ,, coade” împletite ( căzând liber la fetițe și tinere,  adunate peste cap la adulte, femei); ,, barișul” – un triunghi de pânză albă, decorată pe colțul ,, de spate” cu broderie perforată realizată cu acul din fire albe, ( pe ,, fire trase” din țesătură), înconjurată de colțișori realizați cu croșeta. Uneori se coseau și mărgelușe, mai recent; basmaua – de culoare închisă pentru femeile mai în vârstă, de obicei ,, de tîrg”; marama – din borangic, foarte rar folosită și doar în zonele de întrepătrundere cu alte județe; brâul, țesut în patru ițe ,, lână în lână, roșu (la tinere), roșu cu negru( la adulte) sau maro, negru ( la cele în vârstă). Se purta pe talie ascuns sub șorțuri, uneori pe deasupra; opinca – din piele de porc sau vacă –  s-a renunțat de foarte mult timp la ea în favoarea încălțămintei cumpărate la târg și oraș. S-au purtat obielele la opinci și mai apoi ciorapul alb de bumbac , uneori decorat, sau negru            ( la cele mai în vârstă);  cămășa – unul dintre cele mai importante piese ale costumului, era confecționată în casă , din pânză albă țesută în război cu fire de in, bumbac, boragnic. Răspândită a fost ,, pânza cu margine” ( cu dungulițe foarte fine în tente de galben sau bej, mai late spre marginea țesăturii). Uneori partea superioară era confecționată din pânza de borangic, pânză cu margine, iar în partea de jos din pânză de bumbac (mai ieftină). Iarna și în anotimpul rece, acestor obiecte li se mai adaugă fusta țesută din lână, amplă, în culori închise, încrețită în talie; ,,broboade” de lână, inițial țesută în casă, apoi cumpărată, de dimensiuni mari, în culori închise, cu ciucuri împletiți pe margini. Avea forma pătrată, așezându-se peste tulpan, bariș sau basma, îndoită în două ; ,, scurteica cu vulpi” – confecționată de croitori, din țesături groase, căptușită la interior cu blană de miel, pe guler și în față, vizibil, cu blană de vulpe, decorativ. Acestea constituiau  ,,semne” de bunăstare, fiind purtate cu ostentație de posesoare: cojocelul și haina de dimie albă.

Variantele de costume purtate în zonă, pe arii mai largi sau mai restrânse, își datorează numele pieselor care se purtau peste cămașa cu poale lungi și se încadrează în câteva tipuri:

-cu catrințe pereche, numite ,, pistelci”, purtate în față și în spate, cu influențe din Teleorman. Se păstrează un asemenea costum complet în Mitreni, fragmente la Radovanu și în alte localități. Pistelcile sunt țesute ,, lână în lână”, de formă dreptunghiulară, nu prea late, lungi peste genunchi. Fondul este de culoare închisă, decorat cu dungi verticale, alternate cu motive geometrice, mai accentuate pe marginea de jos și părțile laterale. Pistelca ,, de spate” era uneori mai simplu decorată. Culorile folosite la decor sunt roșu stins, maro, tente palide de galben uneori alb;

-cu fotă , țesută dreptunghiulară înfășurată în jurul șoldurilor. Decorul este grupat pe capete sub formă de dungi și alesături și sub formă de ,, bete” pe margini.  ( O astfel de fotă se păstrează la Valea Popii);

– cu ,,androc” – fustă largă, ciupag și șorț, purtat în localitățile unde tradiția s-a păstrat mai puțin, aceste așezări luând ființă mai recent. Androcul, țesut din in, bumbac, lână este răspândit în multe astfel de localități noi, dar apare și în satele vechi. Caracteristică pentru această piesă este lungimea până la glezne. Era amplu, permițând mișcarea. Țesătura era  păstrată în culoarea naturală a firelor din care era țesută sau era vopsită. Șorțul din față are aceleași caracteristici ca și cel de muncă, descris anterior, dar este mai amplu, iar materialul de țesut era de calitate superioară. Decorul este mai pronunțat, printre dungi apărând și motive geometrice mărunte

(se păstrează două bucăți la Valea Popii, țesute prin 1930). Acest șorț a fost repede înlocuit cu cel confecționat din țesături industriale. Pentru fetițe și fete foarte tinere, costumul păstrează modelele adultelor. O piesă specifică pentru această vârstă este șorțul confecționat din pânză albă, brodat cu motive geometrice sau vegetale în culori mai vii. Erau de dimensiuni mici pentru fetițe și mai mari, ușor încrețite, pentru fetele tinere, care îl purtau peste poalele albe separat croite, încrețite  întalie, lungi peste genunchi, atunci când se prindeau pentru prima dată în horă ( la 14 – 15 ani). ,,Ia” este o altă piesă specifică vârstelor mici, croite și decorate la fel cu partea de sus a cămășii pentru adulte.

Ca ,,podoabe”, răspândite în zonă au fost: ,, salbele de gât” din monede de aur sau argint. Numărul monedelor indica starea socială a purtătoarei, fiind foarte scumpe. S-au purtat salbe pe unul, două sau chiar trei rânduri. Astăzi asemenea aspecte se mai regăsesc doar în fotografii vechi. S-au mai purtat și mărgelele de sticlă, cumpărate din târguri, mai recent. ,, La modă” au fost și șirurile din boabe de ,, mărgean” (corali), aduse prin sate de negustori. Paietele și firul metalic introdus în țesătura pentru costume, deși au pătruns ( pe calea negoțului din zonă) de mulți ani, apar mai rar și nu sunt recunoscute de țărani ca făcând parte din costumul tradițional.

            Stresanta viață cotidiană din orașe ne determină, uneori, să uităm că totuși noi românii ne-am născut, ca popor, la sate. Rareori mai avem timp să ne căutăm rădăcinile adânc înfipte în cernoziomul Bărăganului și să ne mai rugăm la mormintele înaintașilor noștri. Acolo, în satele din Bărăgan,  timpul trece greu, încet, nimeni nu se grăbește, viața se scurge lin, profitând din plin de fiecare clipă. Oamenii sunt altfel, mai prietenoși, mai buni la suflet. Ei judecă altfel lucrurile, respectând obiceiuri străvechi și tradiții, dar punând pe primul loc omul, apoi pământul, pe care parcă vremurile de azi i-au făcut să nu-l mai prețuiască ca altădată, atunci când îl stropeau cu sânge.

            Țăranii din satele călărășene, atât câți au mai rămas,  inspiră aerul curat de  dimineață și se uită cu mândrie la grădina lor, la animalele din bătătură. Se duc apoi în câmp să vadă cum cresc culturile și speră încă în loialitatea arendașilor. Țăranii noștri trăiesc fără prea multe pretenții, fără să se întristeze prea des, se bucură și de ploaie, și de zapadă, și de soare, și de vant. Toate capriciile naturii pentru ei sunt binecuvântări, sunt dar de la Dumnezeu. Cu gândul la acești oameni minunați ai Bărăganului, din rândul cărora mă revendic, public aceste scurte considerații istorico-etnografice despre satele călărășene.

            Aşa cum o demonstrează numeroasele vestigii arheologice şi mărturii documentare, văile Argeşului, Mostiştei, Gălăţuiului, Dunării şi Borcei constituie leagăne de străveche locuire, ale căror începuturi se pierd în negura vremurilor. Din timpuri străvechi, actualul teritoriu al judeţului Călăraşi a constituit şi o zonă de legătură între Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră. Pe aici s-au încrucişat drumurile ce coborau din Transilvania sau din nordul Moldovei spre a ajunge la schelele de la Dunăre sau pentru a trece în Balcani sau la Marea Neagră.

            Primele sate din judeţ sunt atestate documentar încă din secolele al XIV-lea şi al XV-lea, dar felul cum sunt menţionate confirmă existenţa lor dinainte de aceste consemnări scrise. Marea lor majoritate apar în legătură cu daniile voievodale făcute mânăstirilor Cozia, Dealul, Radu Vodă, Cernica, Argeş, Snagov, Plumbuita, ş.a. sau unor dregători. De altfel, în perioada secolelor XVI-XVIII sunt cunoscute peste 13 mânăstiri care aveau proprietăţi în această parte a ţării.

            În ceea ce priveşte răspândirea aşezărilor în perioada secolului XIV-XVIII, se observă că în timp ce zona centrală a Bărăganului şi Câmpiei Mostiştei se menţine până târziu slab locuită, văile fluviilor sunt dens populate. Din cele peste 3000 de sate şi târguri citate de I.Donat în lucrarea sa „Aşezările omeneşti din Ţara Românească în secolele XIV-XVI, găsim pentru teritoriul judeţului nostru un număr de  56 de sate, dintre care amintim: Budeşti,  Spanţov, Chiselet, Chirnogi, Căscioarele, Ulmeni, Mânăstirea, Vărăşti, Ulmu, Ciocăneşti, Unirea, Jegălia, Cuneşti, Grădiştea, Călăraşi, Olteniţa ş.a. Treptat, începând cu sfârşitul secolului al XVIII-lea şi mai ales în prima jumătate a secolului XIX-lea, se constituie noi aşezări în spaţiile din cele două câmpii, dar fenomenul va fi mai evident după aplicarea reformei agrare din 1864 şi a vânzărilor succesive de suprafeţe de pământ din terenurile statului de la sfârşitul secolului XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea (Dorobanţu, Cuza Vodă, Curcani, Vlad Ţepeş, Dragoş Vodă, Ştefan Vodă, Independenţa ş.a.). Ultimele aşezări rurale din judeţ sunt apărute după aplicarea reformelor agrare din 1921 (Constantin Brâncoveanu, Ştefan cel Mare, Dragalina) şi 1945 (Dâlga şi Drajna).

În ceea ce priveşte o clasificare pe criterii etnografice a tipurilor de aşezări din judeţ deosebim:

1. a) localităţi după localizarea geografică în teren:

– aşezări situate în microdepresiuni uşor suspendate având vetrele amplasate între două dealuri domoale (Săruleşti, Frăsinet, Gurbăneşti, Sultana, Găunoşi);

– aşezări situate în trepte, amplasate pe terasele unor râuri sau lacuri (Valea Argovei, Mihai Viteazu, Vărăşti, Siliştea, Ileana, Nana, Lehliu Sat);

– aşezări de luncă situate pe văile principalelor cursuri de apă din judeţ (Budeşti, Şoldanu, Chiselet, Ulmeni, Spanţov, Mânăstirea, Ciocăneşti, Grădiştea, Roseţi, Jegălia, Borcea);

– aşezări de şes, amplasate în câmpie deschisă (Dor Mărunt, Dragoş Vodă, Perişoru, Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş, Lehliu Gară)

1. b) localităţi clasificate după morfologie:

– aşezări de formă neregulată, care sunt aşezări vechi şi s-au constituit prin amplasări succesive de locuinţe, fără să existe un plan dinainte stabilit (Mihai Viteazu, Lupşanu, Mânăstirea, Frăsinet, Valea Argovei, Săruleşti, Gurbăneşti, Ulmu);

– aşezări alungite de-a lungul unui drum principal sau care urmează firul unei ape (Ciocăneşti, Grădiştea, Jegălia, Borcea, ş.a.)

– aşezări geometrice, cu structură stradală rectangulară, sunt aşezări noi de regulă, înfiinţate la sfârşitul secolului XIX  și începutul secolului XX(Independenţa, Cuza Vodă, Ştefan Vodă, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Dragoş Vodă, Dragalina, Plevna, Nicolae Bălcescu, Alexandru Odobescu etc);

1. c) localităţi clasificate după profilul economico-funcţional:

– aşezări predominant agricole (Lehliu Sat, Dor Mărunt, Gurbăneşti, Vlad Ţepeş, Jegălia, Ştefan cel Mare, Lupşanu, etc)

– aşezări agricole pescăreşti (Ciocăneşti, Rasa, Independenţa, Valea Argovei, Mihai Viteazu, Lupşanu, Belciugatele, Ulme, ş.a.)

– aşezări agriole pastorale (Roseţi, Dichiseni, Borcea, Vărăşti, Spanţov, Luica, Nana)

– aşezări agricole specializate amplasate de regulă în apropierea oraşelor (Modelu, Tonea, Valea Roşie, Mitreni, Fundulea)

– aşezări industrial-comerciale (Călăraşi, Olteniţa, Lehliu Gară)

1. d) localităţi clasificate după regimul de proprietate.

             În decursul evoluţiei lor istorice, localităţile judeţului au avut o situaţie diferită în ceea ce priveşte regimul proprietăţii. Astfel putem întâlni cazuri în care s-au înfiinţat pe moşii particulare (situație în care s-au aflat mai multe sate, inclusiv cele două orașe mari de azi, Călăraşiul şi Olteniţa) sau terenurile pe care s-au ridicat aşezările au aparţinut dintotdeauna localnicilor care au fost oameni liberi.  În aceeaşi situaţie se află şi satele constituite prin vânzări de teren din moşiile statului.

            Ca o concluzie se impune constatarea că asemenea altor zone etnografice din ţară şi în judeţul Călăraşi se constată că tipul de aşezare nu este dat o dată pentru totdeauna, ci  se modifică în funcţie de evoluţia generală a societăţii, în contextul calitativ diferit al orânduirilor sociale, pe măsura valorificării resurselor economice locale.

Sunt în istoria noastră multimilenară fapte şi momente de referinţă care au marcat evoluţia poporului român, pentru care valori şi idealuri cum au fost statornicia în vatra strămoşească, libertatea şi neatârnarea, străbat ca un fir roşu prin veacuri. În rândul acestora, cucerirea în urmă cu 141 ani a Independenţei de stat absolute a României se înscrie ca un eveniment de maximă importanţă pentru consolidarea edificiului statal modern şi înfăptuirea visului secular al înaintaşilor – Făurirea statului naţional unitar român, eveniment de la care au trecut aproape 100 de ani

Dorită de secole şi apărată cu arma în mână pe cîmpurile de luptă din Balcani, Independenţa a fost opera  energică a poporului român din toate colţurile ţării, ridicat acum ca un monolit pentru realizarea unui obiectiv istoric, ale cărei semnificații continuă să fie actuale şi astăzi, într-o lume tot mai integrată și cosmopolită.  De altfel, istoria Independenţei noastre este o istorie a trecutului, a prezentului şi a viitorului, pentru că toate faptele importante ale înaintaşilor noștri trebuie să fie mai mult apreciate de cei de azi, dacă se dorește cu adevărat ca  poporul român să fie respectat și apreciat de popoarele lumii.

Din file îngălbenite de vreme, păstrate cu sfinţenie în casa de istorie a patriei – Arhivele Naționale – desprindem pentru cititorii noştri două documente.

Primul document, datat la 3 mai 1877, este un Raport întocmit, la Oltenița, de către locotenentul Fotino în care sunt descrise acțiunile militare prin care trupele românești din localitate, atacate de trupele turcești din Turtucaia, răspund cu foc de artilerie acestora.

Pe la orele 3 1/4 inamicul din înălţimile fortificaţiei ale Turtucaiei au început a arunca obuze pe teritoriul nostru; după al 7-lea foc mi-a dat ordin dl colonel Peretz, comandantul avangardei, de a răspunde prin focuri asupra oraşului Turtucaia.

            Lupta continuă de o parte şi de alta, fără ca inamicul să poată face cea mai mică stricăciune bateriei. Atunci inamicul trimise un monitor care era înarmat cu 6 piese de artilerie: acest vas îşi combina acţiunea cu aceea a bateriilor dar toate fuse de prisos, căci efectul fură nul.

            În rezumat efectul bateriei noastre a fost că a împiedicat monitorul de a aborda coastele noastre, lucru ce l-au încercat. A dat foc oraşului Turtucaia în 3 locuri şi a făcut să înceteze şi focurile bateriilor inamice.

            Trupa s-a condus foarte bine. Toţi servanţii de tunuri şi ajutorii de servanţi s-au condus admirabil.

În timp ce mulţi dintre locuitorii judeţului nostru plecaseră pe frontul din Balcani pentru a apăra, cu arma în mînă, idealurile sfinte ale libertăţii şi independenţei, părinţii, mamele şi soţiile acestora au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru susţinerea morală şi materială a războiului. Astfel, şi Nicolae Mănescu, președintele Comitetului permanent al județului Ialomița(președinte al Consiliului județean de azi – nota ns.) și  Mihai Gheorghescu, membru al Comitetului permanent(consilier județean – nota ns.), ambii din Călăraşi, ofereau, în folosul armatei române, o treime din salariul lor.

Redăm în continuare, conţinutul documentului în cauză:

Călăraşi, 20 Mai 1877

Domnule Ministru,

            Faţă de grava situaţie în care se găseşte astăzi ţara, mai cu seamă din momentul proclamării independenţei ei absolute, pe care trebuie s-o susţinem chiar cu preţul sîngelui.

            Subsemnaţii până la contribuţiunea de sînge ce trebuie să dăm acestei ţări în care ne-am născut, vă rugăm domnule ministru  să binevoiţi a primi ca ofrandă  pentru Stat a treia parte din salariul nostru adică: Eu Nicolae Mănescu ca preşedinte al Comitetului permanent Ialomiţa şi eu Mihai Gheorghescu ca membru al acestui comitet.

            Acest mic obol îl oferim cu începere de la 1 Mai curent, chiar pînă la încheierea păcei dacă vom avea onoarea a ocupa aceste funcţiuni sau oricare altele în mod eventual.

            Binevoiţi a primi asigurarea profundului nostru respect.”

N.Mănescu, M.Gheorghescu

                Despre ce a fost în Decembrie 1989, Revoluție populară sau Lovitură de stat orchestrată pe fondul nemultumirilor generale ale românilor față de Regimul Ceaușescu,  cred că istoria va da cât de curând un verdict cât mai aproape de adevăr.

                În ceea ce ne privește, evenimentele desfășurate la Călărași la  sfârșitul lunii decembrie 1989 ne sunt încă proaspte în memorie. Mai mult, în urmă cu ceva vreme, pregătisem pentru publicare niște însemnări personale, pe care le intitulasem „Șapte zile, cât șapte ani”, proiect pe care nu știu din ce motive l-am abandonat. În esență, încercam să descriu, așa cum le-am trăit eu, primele zile tulburi ale instalării noii puteri politice  la Călărași, începând cu evenimentele petrecute la 22 decembrie 1989, când foștii lideri locali comuniști, în frunte cu Ioan Iuliu Foriș, ultimul prim-secretar al Comitetului județean PCR, au fost arestați și duși la Unitatea militară de aviație de la Fetești, unde au fost deținuți până pe 31.12.1989, când au fost puși în libertate și li s-a stabilit regim de domiciliu forțat.

                Atunci, la cald, s-au spus vrute și nevrute despre regimul de detenție la care au fost supuși foștii lideri comuniști călărășeni. Mai târziu, din cărți pe care le-au publicat atât Ioan Foriș, cât și Gheorghe Glodeanu, acesta din urmă fost lider politic comunist la Ialomița dar pe care evenimentele din 22 decembrie l-au găsit în județul Călărași și, în consecință, a fost arestat și depus la aceeași unitate militară din Fetești, am aflat că la Fetești scurtul regim de detenție al foștilor lideri comuniști locali a fost mai degrabă un sejur plăcut!

                Despre perioada detenției de la Fetești, prin hazard, recent am intrat în posesia unor documente originale, de fapt declarațiile olografe ale tuturor celor deținuți la Fetești în perioada 22 decembrie-31 decembrie 1989. Voi publica doar câteva dintre acestea, cu precizarea că toate documentele originale care se află acum în posesia mea vor fi predate Filialei Călărași a Arhivelor Naționale, pentru că, în opinia mea, fac parte din Fondul Arhivistic Național.

                Voi mai publica un proces-verbal din 28 decembrie 1989, din care rezultă că la acea dată, procurorii din județ constituiseră un Comitet de sprijin al Consiliului județean provizoriu al Frontului Salvării Naționale, noua structură de putere de la Călărași, al cărei președinte fusese desemnat, în noaptea de 22 decembrie 1989, avocatul Doru Ioan Tărăcilă.

Declarația lui Ioan Foriș, din 31 decembrie 1989, când este eliberat de la U.M. 01844

Declarația lui Ioan Foriș din 27.01.1990, prin care anunță că își stabilește domiciliul în orașul Satu Mare

Declarația lui Gheorghe Glodeanu din 31.12.1989

Declarația lui Gheorghe Dragomir, ultimul primar comunist al municipiului Călărași

Declarația lui Chiriță Elena, fostă Secretar cu propaganda din 02.01.1990, care din emoție și-o datează 02.01.1989!

Proces-verbal de constituire a Comitetului de sprijin al procurorilor

Caloianul este un obicei popular practicat în trecut pentru aducerea ploii în vreme de secetă sau în zilele de după Paște. Caloianul era solul trimis de oameni la zeul ploii, pentru a-l îndupleca să dezlege ploile. Astfel, pe vreme de secetă, fetele şi femeile de la ţară făceau un omuleţ din lut galben (numit „Caloian”) pe care-l puneau într-un sicriu şi pe care-l boceau ca pe un mort, imitînd astfel ritualul înmormîntării. Femeile cîntau o poezie anume şi apoi îngropau omul din lut lîngă o fîntînă. După trei zile îl dezgropau şi-l aruncau pe apă, pentru a tulbura apele şi norii, aşa cum se întîmplă înainte de a ploua. De ziua Caloianului, bărbaţii arau doar pînă la amiază, iar restul zilei petreceau.

Obiceiul își are originea în epoca precreștină. Legendele tracice spuneau că, după ce marele poet şi profet Orfeu a fost decapitat de către preotesele Soarelui, capul lui a fost aruncat în rîul Naparis(vechea denumire a Ialomiței) şi, plutind pe apă, a continuat să cînte. Cu prilejul acelui tragic eveniment, a început să plouă vijelios, fenomenul ţinînd cîteva zile.

De atunci, tracii, ca să provoace ploile şi să stingă seceta, au creat unul din misterele orfice, punînd o păpuşă într-o corăbioară şi dîndu-i drumul pe apă. Obiceiul a căpătat denumirea de GAL-LIEN „Care pluteşte; Care zboară; Care sare; Care năvăleşte”, strămoșii noștri moștenindu-l cu denumirea Caloian.

Cea mai veche atestare a acestei datini pare a fi o relatare a lui Diodor Sicul: „În Phrygia, întîmplîndu-se odată să cadă o epidemie asupra oamenilor, iar de altă parte suferind şi pămîntul de secetă, oamenii consultară oracolul asupra mijloacelor prin care să depărteze de la ei aceste calamităţi, iar oracolul le răspunse că să înmormînteze trupul lui Attys şi să o venereze pe Kybele ca divinitate. Însă, din pricina vechimii, din trupul lui Attys nu mai rămăsese nimic, phrygienii au făcut imaginea tînărului, pe care apoi, plîngînd-o, o înmormîntară, îndeplinind şi onorurile funebre potrivite cu soarta lui, şi acest obicei ei îl ţin constant pînă în zilele noastre”.

Obiceiul Caloianului este respectat în diferite zone ale României. Creștinii au adoptat acest obicei, legândul de Ziua Înălțării Domnului. Încă din zori, fetele de la 5-6 ani în sus se strîng la un loc şi se împart, după vîrstă, în două sau mai multe cete. Fiecare ceată îşi alege o conducătoare.

Fetele fac o păpuşă de lut, un om mic, pe care îl împodobesc cu panglici, cîrpe colorate şi flori, iar pe cap îi pun drept căciulă o coajă de ou roşu, oul înroşit fiind un străvechi simbol al (Re-) Învierii, al Soarelui care răsare în fiecare dimineaţă. În unele sate, micul idol de lut este îmbrăcat în straie ţărăneşti, cu opincuţe şi căciuliţă. Păpuşa se numeşte Caloian sau Scaloian.

Fetele pun Caloianul într-un sicriu mic, bine încleiat ca să plutească pe apă, sau îl pun pe o scîndură, îl înconjoară cu coji de ouă roşii, păstrate de la Paşte, precum şi cu fel de fel de flori, între care predomină busuiocul,  și îl duc apoi pe malul vreunei ape sau îl îngroapă  într-un loc ascuns.

Profesorul Mihail Vulpescu, originar din Lupșanu, județul Călărași, unul din marii etnologi ai României interbelice, scria în ziarul “Gazeta ialomițenilor” din 15 iunie 1937: Unul din numeroasele obiceiuri care s-au păstrat pe Bărăgan, în forma poate cea mai completă ca elemente sacerdotale, este desigur Caloianul. S-a crezut și se crede încă despre acest obicei că el se efectuează pentru a invoca ploile. Dintru început trebuie bine precizat: În aceeași măsură Caloianu sau Scaloianu este și un obiceiu care se face pentru a sărbători tinerețea, egală sfârșitului primăverii.”

Iată cum descrie Mihail Vulpescu obiceiul Caloianului, așa cum l-a cunoscut pe meleagurile natale: În ajunul celei de a treia joi după Duminica Tomei, fetițe de 5-6 ani, fete mai măricele de 6-12 ani, fete mai mari, codane, între 14-16 ani, 18-20 ami, femei de curând măritate și femei ce pot atinge vârsta de 40 de ani, în grupuri serbează obiceiul Scaloianului. Partea bărbătească nu se amestecă în nici un fel. Numai la sfârșit flăcăii sunt invitați la masa comună… Fiecare grup se împarte după cum urmează: două-trei fete se duc pe la prieteni și cunoștințe și cer merinde(făină, păsări, ouă, unt, untură și tot cu ce se poate organiza o masă copioasă). Tot ele sunt acelea care vor prepara și masa. Restul grupului oficiază: unele fac pe dascălii și pe preoții, tămâind, – altele pe rudele mortului, pe plângătoarele, pe bocitoarele. Una din ele, mai îndemânatecă, face cu ajutorul celorlalte, din pâmânt galben, cu nisip amestecat, o figurină de om, nu mai mare de 25 de cm., reprezentând pe Scaloian… Figurina o așează într-o cutie de forma unui coșciug. În cele patru colțuri pun sfeșnice, făcute tot din pământ în care pun lumânări. După ce se termină pregătirea figurinei de lut Se ia sulul de la războiul de țesut pe care îl îmbracă întocmai ca pe o femeie… Odată astfel îmbrăcat îi zic Muma Soarelui sau Muma Ploii și această păpușă mare se va afla în fruntea cortegiului care îl va conduce pe ultimul drum pe Scaloian.

În drumul lor fetele plâng, bocindu-l astfel pe Scaloian:

Iene, Iene

Scaloiene,

Te caută măta

Prin pădurea deasă

Cu inima arsă.

Iene, Iene

Scaloiene,

Ea te caută ‘ntr-una

Te strigă cu gura

Iene, Iene

Scaloiene

Prin pădurea rară

Cu inima amară.

Scaloiță, Iță

Pui de coconiță

Deschide-o portiță,

Porțile Cerului

Iene, Iene

Scaloiene!

Ca să curgă ploile

Ploile ca gârlile

Iene, Iene

Scaloiene!

Nopțile și zilele

Să se facă grânele

Grânele, porumbele.

Este cert că rostul acestui ritual, păstrat încă și astăzi în multe sate călărășene, este de a alunga seceta și a invoca venirea ploii atât de necesară grâului ,, la băgatul spicului”, cât și porumbului (A nu se uita zicala foarte frecventă în zonă:,,dacă plouă în mai, avem mălai”).

După înmormîntare, Caloianului i se face pomană, timp în care este bocit din nou: Iene, Scaloiene!?Tinerel te-am îngropat,/De pomană că ţi-am dat,/Apă multă şi vin mult/Să dea Domnul ca un sfînt,/Apă multă să ne ude,/Să ne facă poame multe!

Alteori, fetele îmbracă un sul cu straie femeieşti şi umblă cu el pe la casele oamenilor; iar la casa unde se duc, gazda trebuie să ude acel sul cu apă, apoi le dă făină, ouă, unt şi altele. Cu ceea ce adună fac şi ele plăcinte, bucate, aducînd şi vin, şi aceasta se numeşte Pomana Caloianului. Iar acelui sul îmbrăcat i se spune, ca şi omului de lut, tot Caloian ori Scaloian

Paparudele, menționate de asemenea ca obicei, în lucrările profesorului  Mihai Vulpescu, au constituit o prezență în satele călărășene până în urmă cu nu prea mulți ani.

Obiceiul Paparudelor reprezintă o practică magico-rituală de provocare a ploilor, desfășurată într-una din joile după Paşti sau, pur și simplu, în timp de secetă. Originile Paparudei datează încă din vechime, cînd femeile trace care participau la misterele dionysiace erau numite Piroboridavae, adică „Înflăcărate; Exaltate; Harnice”. Aceste mistere sau ritualuri se desfăşurau noaptea pe munţi, la lumina faclelor, cu o muzică asurzitoare. Participanţii dansau urlînd frenetic, în hore ameţitoare, pînă la epuizare. În special femeile ţineau aceste hore nocturne, îmbrăcate în veşminte lungi, fluturînde, făcute din blănuri de vulpe, peste care se puneau piei de căprioară şi, pe cap, coarne. La această ţinută se mai adăugau şerpii, ţinuţi în mîini, sau pumnale cu vîrful ascuns sub iederă. Chiar şi azi se mai spune că dacă se agită şerpii în vîrful unui băţ, va ploua.

Dimitrie Cantemir în „Descrierea Moldovei” pomenește și descrie acest obicei, atît de popular în vremea aceea la sate, dar și în micile tîrguri. Obiceiul paparudelor în Moldova era descris ca fiind un joc al fetelor foarte tinere, care, îmbrăcate în frunze, foi și iarbă, jucau pe ulițele satelor, oprindu-se la porțile caselor, unde gospodina le uda cu apă, în timp ce acestea invocau ploaia, cântînd.

„Paparuda” este un personaj mitologic, închipuit ca o femeie, îmbrăcată în zdrenţe, şi care aduce ploaie. Este un obicei executat pe timp de secetă. Datina are ca scop invocarea protecţiei cerului asupra recoltelor. Copiii şi tinerii împletesc cununi pe care le împodobesc cu panglici. Apoi dansează şi trec din casă în casă. Stăpînii caselor aruncă după ei cu apă sau lapte. Copiii şi tinerii trebuie să primească un ban sau grîu, mălai, făină, fasole.

Semnatarul acestui  articol a văzut desfășurându-se acest obicei la  Vlad Țepeș, prin anii  60. În verile cu secetă prelungită, grupuri de fete, în picioarele goale și cu fuste confecționate din frunze de bozii, colindau satul recitând:

Paparudă rudă,

Vino de ne udă,

Ca sa-nceapă ploaie,

Să curgă șiroaie,

Cu găleata, lata,

Peste toată gloata.

Unde dă cu maiul,

Să crească mălaiul;

Unde dă cu sapa,

Să curgă și apa.

Hai, Mărie să sarim,

Paparudele!

Că știi iarna ce pățim,

Paparudele!

Ca pasărea prin copaci,

Ploaie multă ca să faci!

Fetele erau întâmpinate de gospodine care le udau picioarele cu apă. Se crede că în acest fel, norii, cei atât de mult așteptați, își vor face prezența și vor satisface nevoia de apă a lanurilor de grâu și porumb.

Tot Paparudele trebuie să ţină, într-o anume zi, „Dansul Paparudelor”. Această zi era hotărîtă în joia a patra de după Paşte, sau, în alte zone, odată cu Caloianul. În vreme de secetă, acest obicei se repetă şi în iunie şi iulie. Exista credinţa că acelei case unde nu joacă Paparudele nu îi va merge bine în vara ce urmează. Frunzişul cu care se îmbracă Paparudele e bun de leac, dar numai pînă la ziua lor. După ce trece Ziua Paparudei, ierburile de leac nu mai au nicio putere.

Făurirea statului național unitar, proces istoric finalizat în urmă cu un secol, și crearea unei piețe unice pentru aproape 18 milioane de consumatori a favorizat atât  dezvoltarea economico-socială a României, cât și uniformizarea și diversificarea învățământul de toate gradele. În cadrul învățământului secundar, cel comercial cunoaște cel mai înalt grad de dezvoltare, după cum reiese din statisticile perioadei. În acest context, din inițiativa recent înființatei Camerei de comerț și industrie, la Călărași, în septembrie 1925, se înființează o Școală elementară de comerț cu o durată de 3 ani și care cuprindea pe absolvenții școlii primare, în vârstă de 11 – 12 ani. În afara orelor de clasă propriu-zise, în cadrul cărora se accentua predarea unor noțiuni legate de comerț, elevii efectuau și practică la prăvălii și magazine, fiind repartizați de Camera de comerț și industrie Călărași. După aboslvirea cursurilor, elevilor li se elibera un ”certificat de absolvire”, în virtutea căruia puteau fi angajați într-un stabiliment comercial local, ca ”băieți de prăvălie”.

În perioada 1925-1927, Şcoala elementară de comerţ a funcţionat sub direcţia profesorului G. V. Constantinescu. După data de 24 septembrie 1927, la conducerea şcolii a fost numit V. D. Marinescu. Dar școala nu dispunea de local propriu, funcționând pentru început, într-o încăpere anexă a localului Camerei de comerț și industrie. Pentru rezolvarea acestei probleme dificile, în sensul construirii unui local adecvat, Aurel Ionescu Isac, președintele Camerei de comerț, a trimis o circulară în județ, în vara anului 1926, prin care făcea apel la cei cu oarecare stare să doneze sume de bani în vederea construirii unui local pentru școala elementară de comerț. Acest apel găsește ecou în rândul multor călărășeni, care subvenționează construirea localului cu diferite sume de bani, ce se adaugă celor 799.678 lei donați, în același scop de Camera de comerț din București.

Odată adunată suma necesară, Camera de comerț și industrie Călărași scoate la licitație construirea localului școlii de comerț, construcție luată în antrepriză de arhitectul Sima Vasilescu, din București. Pe 25 iulie 1928, se încheia contractul pentru construirea localului, iar peste un an, în octombrie 1929, elevii de la  școala elementară și cei de la școala superioară, recent înființată, se mutau într-un local corespunzător alcătuit din parter și etaj, amplasat în  piața orașului (în acel local funcționează astăzi Corpul A al Colegiul economic Călărași). Dorinţa de a construi o sala de gimnastică şi o sală de festivităţi nu s-a putut concretiza, iar partea clădirii unde se află acum cancelaria profesorilor s-a construit după 1929.

Corpul A al Colegiului economic Călărași construit în anii 1928-1929

Cursurile școlare se desfășurau în conformitate cu planurile de învățământ elaborate de Ministerul Instrucțiunii, iar profesorii erau recrutați de la celelalte școli secundare din oraș, sau dintre angajații Camerei de comerț din localitate. Corpul profesoral al școlii comerciale era alcătuit, în anul 1928, din următorii: Virgil D. Marinescu – director și profesor de contabilitate, Calistrat Popărăscu – secretar și profesor de muzică, Petre Popescu- profesor de română, Ion R. Săvulescu – profesor de producție și contabilitate, Alexandru Nițescu – profesor de geografie, A. Ionescu Isac – profesor de producție, Elena Teodorof – profesoară de caligrafie ș.a.

Așa cum am mai menționat, din anul  1928 – 1929 școlii elementare i se adaugă și cursul superior, pentru început doar clasa a V-a, ulterior completându-se toate cele 4 clase, iar după 1936, conform prevederilor Legii învățământului comercial secundar, școala elementară și superioară de comerț din localitate devine Liceul comercial Călărași.

Condus cu pricepere de directorul Virgil Deghetto, liceul comercial de la Călărași va scoate câteva serii de absolvenți bine pregătiți de un colectiv profesoral calificat. Mulți din absolvenții liceului au ocupat funcții economice de răspundere, iar o altă parte, după trecerea examenului de bacalaureat, au urmat cursurile învățământului superior economic.

Activitatea Liceului comercial de la Călărași va continua și în anii celui de al doilea război mondial, localul său aparținând unei instituții cu caracter privat nefiind preluat de autoritățile militare, așa cum s-a procedat în cazul localurilor altor școli publice. Situația avea să se agraveze  la sfârșitul anului 1943 și începutul anului 1944, când inevitabila înfrângere a Germaniei în războiul antisovietic devenise o evidență și, din ordinele directe ale lui Antonescu, se trecuse la pregătirea teritoriului țării pentru război. În aceste condiții, la nivelul unităților școlare secundare din Călărași se înființase un comitet interșcolar, al cărui președinte fusese numit Gheorghe Vasilescu, directorul liceului ”Știrbei Vodă”, care avea ca principală atribuție organizarea activității școlare în condiții de război și evacuarea arhivelor liceelor în comuna Rasa.

 Chiar în condiții de război, Liceul comercial Călărași va reuși, chiar dacă mai devreme, să-și încheie situația școlară pe anul școlar 1943/1944.   Deschiderea noului an școlar 1944/1945 avea loc în condiții dificile, dar majoritatea elevilor se vor prezenta la cursuri programa școlară nesuferind mari modificări  până în anul 1946, când Liceul comercial de la Călărași se transformă în gimnaziu unic.

Începând din anul 1948, odată cu aplicarea primei legi comuniste a învățământului, Gimnaziul unic comercial devine Școala medie tehnică comercială Călărași. Continuatoare a tradițiilor fostului liceu comercial, noua unitate școlară, reprofilată, funcționa tot în localul din piața  orașului și avea drept scop pregătirea cadrelor necesare comerțului de stat. În 1949 își schimbă denumirea în Şcoala Tehnică de Administraţie Economică Mixtă. Pe timpul celor 4 ani de studiu, elevii primeau, prin obiectele prevăzute în planul de învățământ, noțiuni de cultură generală (34 % din totalul orelor prevăzute în plan), de cultură tehnică generală și  specială (49 %), iar restul timpului îl dedicau practicii în unități ale Ministerului Comerțului și Alimentației, în a cărui subordine se afla.

Într-un raport din 1949 trimis Ministerului este menţionată următoarea împărţire a localului şcolii: cinci  săli de curs, un laborator de fizico-chimice,  o sală de lectură, un cabinet medical, o cancelarie, biblioteca în cancelaria profesorilor şi într-o cameră separată, trei săli pentru birouri, o cameră rezervată pentru oaspeţi şi două camere de locuit la subsol, folosite de personalul de serviciu. Raportul mai menţionează existenţa a 305 elevi înscrişi, 175 fiind de la ţară; în aceste condiţii, o dificultate sesizată de raport era faptul că şcoala nu avea internat.  De fapt, şcoala avea 7 clase de elevi, două funcţionând în localul Şcolii Elementare de fete, nr.1 din apropiere.

           În 1951 cele două săli puse la dispoziţie de şcoala de fete sunt pierdute, aşa că elevii învăţau şi după-amiaza. Şi iarăşi se cerea, de  această dată Ministerului Comerţului de care aparţinea şcoala, un arhitect pentru a studia posibilitatea de mărire a localului.  Cum majoritatea elevilor şcolii veneau de la ţară a fost nevoie de o cantină şi de un internat. În 1951 s-a obţinut de la Sfatul Popular Călăraşi un local aproape de şcoală, unde a fost amenajată o cantină, pusă la dispoziţia elevilor săraci de la ţară. Ca teren sportiv era folosit cel aflat lângă şcoală( „Terenul sportiv Progresul” – devenit mai târziu „Navrom”) şi închiriat de la Sfatul Popular. Internatul urma să se înfiinţeze în 1952, dar proiectul  nu a mai fost dus la bun sfârsit. Şcoala Tehnică de Administraţie Economică Mixtă a funcţionat până în 1955 când a fost desfiinţată. Elevii săi au fost transferaţi la liceul de fete şi la liceul de băieţi. În localul său avea să se mute așa numita Școală medie mixtă nr. 2, devenită, mai apoi, Școala generală nr. 2 Călărași.

Bine pregătiți de colectivul profesoral, condus de directorul Ștefănescu Vintilă, din care făceau parte, printre alții, Georgescu Laurențiu, Deghetto Virgil, Lambescu Romulus,        Minculescu Ileana, absolvenții școlii tehnice comerciale au ocupat funcții de răspundere în economia județului, dovedind temeinicia cunoștințelor însușite în anii școlarității, iar alții, continuându-și studiile, au devenit specialiști în materie, cum este cazul profesului universitar Ghiță P. Tănase.

Odată cu reformarea învățământului românesc în primii ani ai regimului Ceaușescu, fostul liceu comercial şi-a reluat profilul şi structura de învăţământ în 1966, sub denumirea de Liceul economic Călărași  şi a funcţionat în localul fostului Liceu real-umanist nr. 2, până în 1970. De la 1 septembrie 1970, Liceul Economic s-a mutat în localul Şcolii generale nr. 2, pentru care se construise un local nou în str. Grivița, elevii liceului revenind în imobilul inaugurat în 1929, în care îşi desfaşoară si astăzi cursurile, şcoala purtând de acum denumirea de Liceul Economic şi de Drept Administrativ.

            Un control efectuat de Inspectoratul Şcolar la 28 mai 1974, constata următoarele: liceul economic avea 280 de elevi în anii I-IV, clădirea şcolii este din cărămidă, acoperită cu ţiglă,  şi cuprindea cinci săli de clasă, un laborator de fizică-chimie, o sală de maşini, cabinetul directorului, cancelaria profesorilor şi secretariatul. Programul şcolar se desfăşura atât de dimineaţă, cât şi după-amiază, şcoala având 15 cadre didactice şi doi administratori. Şcoala nu avea nici cantină şi nici internat, elevii folosind cantina şi internatul Liceului Teoretic nr. 1.

Patronat de I.C.S.L.M. Călărași și aflat în subordinea Consiliului popular județean Ialomița, Liceul economic și de drept administrativ din Călărași pregătea forța de muncă necesară tuturor ramurilor economice din județ (comerț, industrie, agricultură, construcții, transporturi, instituții bancare și financiare etc.)

În 1993 liceul şi-a schimbat denumirea în cea de Grup Şcolar Economic Administrativ şi de Servicii Călăraşi. La 1 ianuarie 1999, Grupul Şcolar Economic Administrativ şi de Servicii şi Şcoala generală nr.2 şi-au reunit colectivele de cadre didactice şi baza materială, căutând împreună succesul în frumosul demers al luminării minţii tinerilor pe care îi aveau sub oblăduire. Din octombrie 2000, noua școală poartă numele de Colegiul Economic Călăraşi, unitate de învățământ în care astăzi sunt cuprinși elevi de la clasa pregătitoare până la clasa a XII-a de liceu și care face parte din rândul unităților școlare de elită din județul Călărași, afirmație care este confirmată de rezultatele bune și foarte bune pe care elevii de aici le obțin la examenele naționale, la olimpiade și concursuri școlare, sub îndrumarea unui colectiv profesionist de cadre didactice.

O nouă promoție de absolvenți ai Colegiului economic Călărași