Lăsatul Secului reprezintă o sărbătoare care marchează ultima zi când se mai poate mânca de dulce, înainte de a începe unul dintre cele patru mari posturi rânduite de Biserica Ortodoxă, Postul Sfintelor Paști. În toate zonele rurale din țară Lăsatul Secului de Paști joacă un rol extrem de important și de acest moment sunt legate numeroase obiceiuri, care diferă de la o regiune la alta.

Obiceiurile de Lăsatul secului  declanșau ciclul de manifestări tradiționale care marcau, pe de o parte, sfârșitul câșlegiului și începutul postului mare pentru Sf. Paști, iar pe de alta, pregătirea oamenilor pentru începerea muncilor de primăvară. În ordinea în care se petrec, în ziua și noaptea de Lăsatul secului, precum și a doua zi dimineață, în satele județului  Călărași întâlnim următoarele obiceiuri: Spălatul vaselor, Iertăciunea, Bătutul halviței, Urlalia, Cucii, Jujăul, Descântatul pomilor, Încuratul cailor

Spălatul vaselor este un obicei întâlnit în aproape toate satele județului. În preziua lăsatului de sec, femeile spălau vasele folosite peste an, punându-le la păstrare, pe perioada postului mare de Paști, înlocuindu-le cu alte vase. După trecerea postului, vasele erau reintroduse în uz. Cei care nu dispuneau de mijloace pentru a cumpăra vase noi, le spălau pe cele vechi cu vrece de săpun pentru a înlătura orice urmă ,, de dulce”, întrucât se considera un mare păcat a nu respecta cu strictețe postul de Paști.

Spălatul vaselor de Lăsatul secului

Iertăciunea. Un obicei străvechi și creștinesc este IERTACIUNEA, ziua iertării. La slujba religioasă din Duminica Lăsatului de sec pentru brânză cei care aveau vreo dușmănie cu cineva îi pupau mâna celor cu care erau certați sau se aflau în dușmănie. Cei mai tineri pupau mâna celor mai în vârstă. Unii apelau și la serviciul preotului că să le citească și să le sfințească iertarea. În ziua de Iertăciune (Lăsată Secului), aceștia mergeau în vizită cu plocon la cei căruia le ceruseră iertare în biserică. Cei citiți de preot nu mai aveau voie să se certe niciodată cu persoana căreia îi ceruse iertăciunea. În fiecare an la Iertăciune actul iertării era reîntărit prin mergerea cu familia sa și cu plocon la familia iertătoare. Era o formă foarte eficientă de menținere a păcii în comunitatea de creștini. Odată iertat erai obligat să dai ajutor celuilalt ori de câteori erai solicitat. Spre exemplu, participau la claca pentru construirea casei, la clăcile de peste an, la ceata de seceriș, la ceata de treieriș, la acțiunile de cărat lemne din pădure. Întrajutorarea era tacită și obligatorie în fața preotului.

Bătutul halviței.  Mulți dintre locuitorii meleagurilor călărășene își amintesc de obiceiul de Batere a halviței, la care  participau atât copiii cât și adolescenții. Se obisnuia ca gazda să lege o bucată de halviță cu o sfoară și începea apoi să o plimbe prin fața copiilor, organizați în echipe de câte doi, având mâinile legate la spate. Fiecare copil sau adolescent încearca să prindă bucata de halviță cu gura, un lucru mai greu decât și-ar închipui mulți. Majoritatea celor care participau la această joacă organizată ajungeau să se murdărească din plin pe față și chiar pe haine. Se spunea că persoana care prindea halvița va avea un an pastoral rodnic. În plus, ca recompensă imediată, primeau bucata de halviță pentru care luptase.

Urlălia. În timp ce în seara de Lăsatul secului în case se petrece, pe străzi, copiii și tinerii aprind focuri mari, în jurul cărora se strâng cete, cete, între care se stabilește un dialog satiric similar ,, strigării peste sat” din alte zone, batjocorindu-se acele fete bătrâne și flăcăii fătălăi care nu au avut curajul să întemeieze familii. Iată un model de strigături de Urlălia, cules de mine din satul Vlad Țepeș: Urlălia măi! /Cine s-a măritat măi? /Ioana a lui Mămăligă nefiartă măi! /Ce i-a dat tac’su de zestre măi?/Doi cotoi în loc de boi/O pisică bălțată în loc de vacă fătată! În unele sate, tăciunii din focurile Urlaliei sunt puşi în cuibarele găinilor pentru sporul ouălor, sănătatea păsărilor. Urlalia se organiza pe fiecare uliță a satului de către bărbații căsătoriți cu participarea copiilor și adolescenților. Lucrurile se petreceau cam așa: Se lua o tiubgă în care se puneau încălțări vechi și paie. Tiubga se lega la capătul unei beldii și i se da foc în strigările de urlalia. Uneori beldia se înălța la colțul unei curți aflate la intersecția ulițelor, în partea opusă ariei cu nutreț și departe de casele locuite sau alte construcții din gospodărie.
În seara de  urlalia femeile bătrâne împărțeau copiilor ouă fierte albe, sare și turtă umplută cu ceapă sau fără umplutură. Urlalia este obicei al geto-dacilor menționat în scrierile anticilor. În ultimii ani, mai ales în unele cartiere din Călărași și Oltenița, se dă foc unor cauciucuri uzate, prilej de a mai face ceva mizerie pe străzile celor două municipii!

Urlalia

Jujăul. Un obicei curios se petrece tot a doua zi după Lăsatul secului. În urmă nu cu mulți  ani se l-am întâlnit și l-am filamat în câteva sate de pe linia Dunării. Este vorba de realizarea, la marginea satului, a unui dispozitiv format din ramuri de copac așezate în forma literei X de care este atârnată o sfoară sub formă de laț. Sătenii aduc aici câinii ,,nevrednici” și pisicile care fac stricăciuni în gospodărie. Animalele sunt prinse în laț după care funia se răsucește până la maxim. Apoi sătenii încep să tragă de cele două ramuri de copac. Se produce desfășurarea rapidă a frânghiei. Animalele sunt învârtite și aruncate la mare distanță. Se spune că după un asemenea episod animalele ori nu se mai întorc în sat, ori se desbară de obiceiurile proaste. În satele din Dobrogea, limitrofe Dunării, acest obicei este întâlnit sub numele de Tărbaca câinilor.

Jujăul

Descântatul pomilor. În prima zi a postului, dis de dimineață, femeile fac foc mic la rădăcina pomilor fructiferi, afumându-i și rostind anumite descântece cu valoare magică pentru a rodi. Se repetă de trei ori cuvintele: ,, Pomule, pomule rod să-mi dai, de nu te tai”.

Curățatul cailor. În ziua de Sf. Toader, la o săptămână după Lăsatul secului, caii sunt scoși din grajduri, după iernat. Sunt țesălați bine, curățați la copite, gătiți cu panglici, după care sunt călăriți prin sat, pentru a se reobișnui cu muncile pe care urmau să le înceapă. Obiceiul a fost preluat din satele de pe Dunăre din Oltenia, unde se păstrează și astăzi, organizându-se adevărate festivaluiri ale cailor de Sf. Toader.

Curățatul cailor 

Cucii. Obiceiul cucilor îl întâlnim în localitățile de pe linia Dunării și a brațului Borcea, dar și în unele sate din Câmpie, unde elementul etnic bulgăresc este apreciabil. Ca obicei, diferă de la sat la sat. Unii sunt mascați în straie femeiești și poartă un bici cu o opincă veche la capătul biciului. Este deasemenea obicei al geților care locuiau între Carpați și Balcani (Hemus), pe ambele maluri ale Dunării inferioare și mijlocii. Bulgarii vin la acest obicei cu o altă tradiție bulgărească care se mai întâlnește pe Volga, în locurile de unde au plecat avarii spre Europa. Nunta cucilor și folosirea unui sidile (în care se strecoară laptele prins pentru a se face brânză) umplute cu cenușă din vatra casei și cu care se lovesc cei întâlniți pe ulita. Acestea sunt considerate adaosuri ale bulgarilor la obiceiurile geto-dacilor. În unele sate de pe malul Dunării cucii bulgărești și cucii valahi se organizează separat. Din păcate existau și încăierări între cete. La români cucii nu intrau în casă ci se manifestau numai pe ulita principală și numai în timpul zilei. După amiază tinerii nu se mai  făceau cuci. La bulgari cucii făceau și o mireasa a cucilor și intrau în case, se așezau la masă și mâncau. Se demascau doar dacă era recunoscuți. Pe Volga, locuitorii de azi au aceste tradiții ca bulgarii dar nu agresează pe nimeni. Cu săculețele cu cenușe din vatra casei se apără de cei ce vor să îi demaște cu forța. Cucii românești au influență și de la romani, care aveau obiceiul FEBRALIA(Tinerii foloseu fîșii de piele  legate în mănuchi cu care erau atinși trecători). Acest obicei a dat numele lunii februarie. Superstițiile legate de cuci sunt multe. Se zicea  că cine  nu primește o lovitura de la cuci acela nu va fi sănătos peste an. Obiceiul a fost răspândit aproape în toate satele județului, cunoscându-se în variante deosebite, cum sunt cucii frumoși din Cuza Vodă sau cucii mici de la Ciocănești. Se consideră că acest obicei este întâlnit mai ales în sudul Dunării și el provine din fondul tracic, fiind legat de anumite ritualuri păgâne. De câțiva ani, la Brănești, în județul Ilfov, unde există o importantă comunitate de bulgari, se organizează “Festivalul cucilor”.

Cucii

Prin anul 1980, când lucram la Biroul de turism pentru tineret, am ajuns pentru prima oară la Balcic. Ca absolvent al Facutății de istorie, și căruia profesorul Gheorghe Dumitrașcu(Dumnezeu să-l odihnească), slobod la gură, îi spusese ceva despre vremurile când acest oraș aparținuse României și unde Regina Maria construise o frumoasă reședință de vară, am încercat să găsesc urmele a ceea ce fusese cândva Balcicul.  Dar nu erau pe atunci prea multe urme  despre vremurile de altădată. Doar în capela Stella Maris, numele sfinților erau în limba română, în rest nu prea găseai semne ale administrației romanești. Ici și colo, câte ceva despre Queen Mary și câțiva bătrâni curajoși care, cu fereală, ne-au răspuns la două-trei întrebări în limba română.

După o bucată bună timp, la începutul anilor ’90, m-am decis să urmez Școala doctorală și să realizez o teză de doctorat cu titlul Administrația românească în Cadrilater(1913-1940), teză pe care am susținut-o cu succes la Universitatea București în anul 1999, avându-l drept conducător științific pe academicianul Dan Berindei. Cu prilejul cercetărilor am reușit să culeg informații deosebit de interesante despre orășelul Balcic, pe care Regina Maria l-a transformat într-o adevărată bijuterie a Coroanei României Mari.

Cei care au fost atrași de la început de frumusețile naturale ale Balcicului și a ale Coastei de Argint au fost, cum era și normal, artiștii plastici, dintre care amintim pe Gheorghe Petrașcu,  Ion Theodorescu-Sion, Ipolit Strâmbu, Iosif Iser și Alexandru Satmary, nimeni altul decât fiul vestitului fotograf al Casei Regale, Carol Popp de Satmary. Pe 3 august 1915, timp de o oră, Regina Maria, împreună cu prințul moștenitor Carol, vizitează pentru prima data Balcicul. După cum menționează istoricul Lucian Boia, într-o recentă  lucrare dedicată Balcicului, “reginei i-a plăcut Balcicul, dar așa cum îi plăceau multe lucruri, n-a avut o tresărire specială. N-a fost dragoste la prima vedere. Să lăsăm atunci lucrurile în voia destinului. Poate cine știe, la a doua vedere…”

            Într-adevăr, peste 9 ani, la 9 octombrie 1924, când Regina Maria revine la Balcic, la insistențele pictorului Alexandru Satmary, se îndrăgostește brusc de un loc superb pe malul mării care aparținea însă altui proprietar. Extaziată de ceea ce i se păruse a fi locul visurilor sale, Regina Maria a exclamat: “Ah! Mi-ar plăcea acest loc! Toată viața mi-am dorit un astfel de loc, imaginându-mi că-l pot găsi doar în Italia, și iată-l aici, la Balcic. Simt că trebuie să am acest loc!…” Regina reușește să cumpere locul pe care va fi ridicată o casă proiectată în stil turcesc de către pictorul Alexandru Satmary, ajutat de arhitectul Emil Guneș. Construcția era gata în vara anului 1926. Regina Maria îi pune și un nume exotic: Tehna Juvah, ceea ce în turcește însemna Cuibul liniștit.   Din momentul inaugurării reședinței de vară a Reginei Maria, începe adevărata operă de renaștere a micuțului oraș portuar de la Marea Neagră, devenit locul predilect în care oamenii de afaceri, oamenii politici, artiști și intelectuali își vor îndrepta pașii în repetate rânduri, construindu-și aici, după modelul reginei Maria, vile de o frumusețe arhitecturală deosebită sau întemeindu-și afaceri în domeniul transportului maritim și turismului.

Poetul și scriitorul Emanoil Bucuța, autorul unei prime realizări monografice despre Balcic, avea să consemneze frumusețea Complexului de construcții și grădini în trepte pe care le realizase Regina Maria la Balcic: “Pânzele de uitare pe care le lăsaseră peste el secolele au căzut. Locul îngust ca o firidă de femeie clasică a Mării, a început să fie săpat după planurile unui pictor, făcut pentru acest rost arhitect… Ziduri puternice de cetate s-au înălţat şi, peste ele, odăile cu tavan jos, pline de aerul sărat și de lumina verde-albastră, turnul visat întâi altfel şi apoi ascuțit în glugă de minaret, ca să se potrivească parcă dorinței musulmanilor de aici, care-i zic Reginei Maria, Sultana, şi mai ales prispele cu troiţe bizantine, scaune de piatră veneţieine, stâlpi dalmatini şi ulcioare şi vase mari de flori, clasice. Întreg peretele malului înalt de 30 ori de 40 de metri a fost căptuşit cu piatra roşie a locului, cu scări şi ganguri, pridvoare şi colţuri de privire, având cerul orizontului înainte, schimbat cu fiecare pas mai sus. De pe ele cad în perdele colorate curmeiele şi agăţătoarele, menite să facă din tot acest deal o singură grădină atârnată.”

Despre înfăptuirile sale de la Balcic, însăşi regina Maria avea să consemneze în paginile revistei “Analele Dobrogei”, Anul IX, vol. II/1928: “Acest colţ era fermecător. Și avusei senzaţia stranie de a-l fi căutat toată viaţa şi de a-l fi găsit în sfârşit. Un loc de vis… Și într-adevăr acest loc de vis deveni al meu… Pe el am construit o casă albă, modestă, cu acoperişul plat, în armonie cu atmosfera orientală dimprejur. Și am numit-o “Tenha Juvah”, ceea ce înseamnă pe turceşte: “Cuibul singuratic”. Una peste alta, am construit grădini mici, în terasă, fiecare purtând numele unei fiinţe iubite: Mircea, Ferdinand, Carol, Elisabeta, Mignon, Nicolae, Ileana, Sandro, Mihai, Petru-Duşan, Helena, George.  Fiecare din grădinile acestea pietruite, sunt pline de flori, grădini de amintiri, în care am semănat dragoste, visuri, nădejdi şi chiar lacrimi… Aici vin când sunt obosită, ca să mă împrospătez cu vlagă când viața mi se pare grea… Poarta mea este întotdeauna deschisă  pentru bună venire. Aici toţi oaspeţii căutători de frumuseţe sunt primiţi bucuros.”

Regina Maria era pasionată de flori şi a reuşit să creeze aici o adevărată grădină botanică, cu 3000 de specii de plante, unele rare, dar şi cu peste 250 de specii de cactuşi, care au transformat locul într-unul unic în Europa Centrală şi de Est. Cele 12 grădini sunt create nu doar pentru frumuseţe, fiecare aranjament şi fiecare plantă reprezintă un simbol. Se remarcă labirintul cretan, cu materialele de construcţie aduse chiar din Insula Creta. Sau Grădina Divină, cu alei pavate cu piatră adusă din Maroc.

Atât de mult a iubit Regina Maria aceste locuri ale Cadrilaterului, încât în testamentul său avea să treacă, ca ultima sa dorinţă, următoarele: “ Am cerut fiului meu, Regele Carol II, ca inima mea să fie adusă şi aşezată în “Stella Maris”, biserica ce am clădit-o la marginea mării… Cu trupul voi odihni la Curtea de Argeş, lângă iubitul meu soţ, Regele Ferdinand, dar doresc ca inima Mea să fie aşezată sub lespezile bisericii ce am clădit-o pe malul Mării Negre, în Cadrilater.”

Și astăzi, după atâția ani, dacă vizitezi cu ochii deschiși aceste locuri și apelezi și la puțină istorie, fiecare colţişor din vechiul Balcic îți spune o poveste. Și nu trebuie să uiți ca aici era raiul artiştilor interbelici, pe care Regina Maria i-a încurajat şi sprijinit toată viaţa. Și ce mare dreptate are istoricul Lucian Boia atunci când afirma că în ultimii ani, la Balcic “se petrece și un fel de recuperare românească. După ce fusese complet pierdut și dat uitării, printr-o mișcare de balans a istoriei, Balcicul parcă vrea să se reîntoarcă pțin. Se aude din nou vorbindu-se românește, fenomen explicabil, fiindcă cei mai mulți dintre vizitatori sunt români. Pe când Balcicul era românesc, mulți bulgari nu vorbeau românește. Nu-i nimic, învață acum. Cel puțin cei care lucrează în hoteluri, restaurante și magazine cu suveniruri… Regina Maria se bucură de toate onorurile… de onoruri turistice, îndeosebi. A redevenit patroana locurilor. Cel mai modern dintre hoteluri îi poartă numele. Peste tot se vând gadgeturi de tot felul cu chipul ei.”

În anul 1995, când publicam, la Editura Pământul,  cartea Județul Călărași. Istorie – Tradiții – Cultură, scriam în debutul capitolului despre istoria meleagurilor călărășene: “Pământ cu vechi tradiţii în istoria multimilenară a patriei noastre, teritoriul actual al județului Călărași a cunoscut, odată cu scurgerea veacurilor, toate etapele dezvoltării istorice a poporului român.” Îmi întemeiam afirmația pe faptul că dovezile materiale scoase la iveală de săpăturile arheologice sistematice sau întâmplătoare, precum și mărturiile documentare, atestă, pe de o parte, vechimea existenței populației  pe aceste meleaguri, preocupările ei productive, iar pe de altă parte, unitatea și continuitatea în timp și spațiu a locuitorilor de pe malurile Dunării și Borcii, a Argeșului, Mostiștei și Gălățuiului.

Săpăturile arheologice efectuate  începând cu prima jumătate a secolului trecut dovedesc că pe teritoriul judeţului Călăraşi civilizaţia şi cultura materială specific umană datează încă din neoliticul timpuriu, ceea ce face ca meleagurile călărăşene să fie incluse în aria geografică în care s-a desfăşurat procesul de antropogeneză. Una dintre cele mai vechi așezări umane din Muntenia,  atestată arheologic, este cea dezvoltată în urmă cu aproape 6000 de ani  pe insula Grădiștea Ulmilor din fostul lac Boian, zonă aflată astăzi pe teritoriul administrativ al comunei Ciocănești, județul Călărași.

Lacul Boian, cu o suprafață de aproximativ 6000 de ha, a făcut parte din salba de lacuri dunărene Greaca – Boian – Iezerul Călărași, adevărate bijuterii naturale din fosta zonă umedă a Dunării. Din păcate, aceaste trei lacuri, un adevărat paradis faunistic și piscicol, au căzut victimă politicii de dezvoltare extensivă a agriculturii socialiste, fiind îndiguite și desecate la începutul anilor ’60, pe terenul astfel recuperat înființându-se fostele IAS-uri Chirnogi, Ciocănești și Grădiștea.

Pe insula Grădiștea Ulmilor, din mijlocul lacului Boian, în anul 1923, arheologii Al. Vulpe și Vladimir Dumitrescu au început efectuarea unor săpături arheologice sistematice care au pus în evidență existența aici a unei așezări stabile, datate de la sfârșitul mileniului V- începutul mileniului IV î. d. Hr. Mai târziu, în anul 1958, având în vedere perspectiva îndiguirii și desecării lacului Boian, cercetările arheologice de la Grădiștea Ulmilor vor fi reluate și adâncite de o echipă condusă de arheologul Eugen Comșa.  Pe baza studierii materialelor arheologice descoperite pe insulă, istoricii au ajuns la concluzia că se află în fața unor comunități umane cu o viață materială și spirituală avansată pentru acea epocă, botezând-o, din punct de vedere istoric, Cultura Boian. Cercetări ulterioare aveau să confirme faptul că așezări similare au existat și în alte locuri din Bărăgan, amplasate în apropierea  Dunării, Borcii și pe malurile Argeșului, Mostiștei și Gălățuiului. Mai mult, comunități umane cu același caracteristici ale vieții economico-sociale și cu aceleași manifestări cultural-spirituale au ocupat un areal imens, din Nordul Moldovei și Estul Transilvaniei și până la valea râului Marița din Bulgaria.

În ceea ce privește așezarea de la Grădiștea Ulmilor, cercetările arheologice au dovedit că ne aflăm în fața unei așezări stabile, protejată de șanțuri de apărare și compusă din locuințe supraterane, de formă rectangulară, spațioase, construite din paiantă.    Referitor la viața economică concluziile arheologului Eugen Comșa converg spre faptulcă oamenii din așezarea de la Grădiștea Ulmilor încep  să valorifice bogățiile solului din zonă prin exploatarea resurselor și prin practicarea agriculturii. Munca efectuată în comun de toți membrii comunității duce la o împărțire echitabilă a produselor obținute.  Grânele nu erau adunate în depozite colective ci erau împărțite după cules. Munca în comun duce la o proprietate comună asupra  locuințelor, a uneltelor principale, a bărcilor și în special a pământului și apelor, cu toate produsele lor. Ocupațiile practicate de locuitorii așezării de la Grădiștea Ulmilor pot fi împărţite în două categorii: cele privind obţinerea hranei (cultivarea primitivă a plantelor, creşterea animalelor domestice, vânătoarea, pescuitul şi culesul) şi cele privind realizarea uneltelor şi restul ocupaţiilor (prelucrarea silexului, a oaselor, a coarnelor, a lemnului, torsul, împletitul şi olăritul).

Documentările arheologice arată că la culesul grâului erau folosite un fel de seceri compuse dintr-un mâner arcuit, probabil de lemn  (sau mandibule de bovine) cu o despicătură în lungul lui, în care erau fixate segmente de lame de silex. De asemenea au fost găsite resturi de: bovine, ovicaprine, porcine, chiar şi de câini.

O mențiune aparte se cuvine a fi făcută pentru tehnica olăritului, comună tuturor locuitorilor din toate așezările  culturii Boian. Materia primă pentru modelarea vaselor (argila) era scoasă din malurile teraselor din câmpie sau din coastele golaşe ale dealurilor din apropierea aşezărilor. Toată ceramica a fost lucrată cu mâna, eventual cu folosirea, în anumite cazuri, a unor suporturi mici, probabil de piatră ce puteau fi rotite. Ceramica culturii Boian a fost împărţită pe categorii în funcţie de compoziţia pastei (sau tehnica de lucru), formă şi decor. Dintre vasele utilizate de purtătorii culturii Boian putem aminti: borcane (cu corpul bombat, cu pereţii arcuiţi sau bitronconici), castroane, tăviţe de formă rectangulară cu câteva picioruşe înalte şi zvelte, pahare, vasele piriforme, străchini tronconice (cu buza îngroşată, cu faţătă deasupra), capace în formă de calotă sferică, cu partea de deasupra dreaptă şi cea inferioară cilindrică scundă. Decorul este alcătuit din motive realizate prin excizie, asociate adesea cu grupuri de linii incizate.

Ca elemente ale vieții spirituale, putem afirma că locuitorii de la Grădiștea Ulmilor credeau în viața de apoi. Astfel, morții erau înhumați în necropole(cimitire) comune, toți în poziție chircită. Descoperirea necropolei făcută de Eugen Comșa în anul 1958  sugerează că oamenii din așezarea de la Grădiștea Ulmilor aveau grijă să asigure celor decedați un loc comun. După cum oamenii vii aveau nevoie să trăiască în comun, tot așa pentru decedați era asigurat locul comun în apropierea așezării propriu-zise. Obiceiul reflectă credința într-o viață de după moarte, caracterizată prin aceleași necesități ca și ale oamenilor în viață, de aceea în morminte se punea mâncare, unelte, podoabe, sau vase de lut ars.

Ca evoluție istorică, așezarea de la Grădiștea Ulmilor este atestată arheologic până în epoca bronzului, după care se pare că oamenii de aici trec în terasă unde se vor amesteca cu localnicii și vor pune bazele a două dintre cele mai vechi așezări rurale din zonă: Ciocănești și Vărăști.

                Datorăm unor călători transilvăneni numeroase informații privitoare la portul popular și obiceiurile locuitorilor așezărilor din Bărăgan din secolul al XIX-lea. Ion Codru Drăgușanu vizitează, în perioada anilor 1837-1840, satele Cuza Vodă și Tonea, unde participă chiar la o nuntă despre care lasă interesante amintiri, iar dr. Gheorghe Crăiniceanu publică în anul 1895 rezultatele unor cercetări privind portul popular din satele de pe Borcea.

                Mai puțin cunoscute au fost informațiile consemnate de un alt transilvănean care a vizitat satele din Bărăgan prin anii 1881-1883. Este vorba de Nicolae Iuga Tudoran, din Săcele – Brașov, tatăl cunoscutului scriitor, dramaturg și etnograf Victor Tudoran, cel care a publicat, prin anii ’70 caietele cu observații etnografice ale tatălui său, referitoare la modul de viață, tradițiile și obiceiurile folclorice ale locuitorilor satelor din Bărăgan.

                Iată, după cele scrise de Nicolae Iuga Tudoran, cum se desfășura o horă țărănească în acea vreme:

                „Nenea Mușat Găzdaru avea patru fete și nici un băiat. Fetele erau mai mari ca mine. Nenea Mușat era un bun gospodar și înstărit. Cele mai mari se găteau de horă, că era ziua de Drăgaică. Se îmbrăcaseră cu o rochie de lână subțirică, cafenie și cu două vărgi late cam de  două degete, însă roșii sau vinete, după cum au avut gust, pe poale, și cu polca din aceeași stofă. Cămăși din pânză de casă țărănească din bumbac, pe cap o basma din stambă, în diferite culori.

                În picioare purtau niște papuci, cărora le ziceau lătrăi, fiindcă atunci când mergeau plescăiau cu tălpița de picioare. Așa se găteau numai când se duceau la horă și duminica la nunți și alte petreceri, însă numai cele bogate. Cele sărace se duceau în picioarele goale. Vara și iarna, când se duceau în vecini, și cele bogate și cele sărace, se duceau numai în picioarele goale, chiar dacă era zăpadă pe jos, nu aveau nici un habar.

                Ne-am dus și noi să vedem hora. Pe un loc gol era lume adunată în partea dreaptă a drumului. Fete, flăcăi și oameni tineri și bătrâni cu femeile ședeau care pe jos, care pe niște scânduri și priveau la horă. Doi țigani, unul cu vioara și altul cu cobza, cântau flăcăilor un fel de horă, căreia îi ziceau bătuta.

                Flăcăii erau îmbrăcați în cămăși de pânză de casă și izmene, la cei mai înstăriți din bumbac, încinși peste mijloc cu bete făcute de casă, în fel de fel de culori. Cu pălării și mâțe făcute la Brașov, cu flori la pălărie și în picioare cu opinci. Cei mai sărăcuți erau îmbrăcați cu cămăși din pânză  de in sau cânepă, izmene la fel și încinși cu betele peste mijloc, cu pălării tot de mâțe și cu flori la pălării.

                Jocurile lor erau: bătuta, brâul, lezeasca – un fel de sârbă și horă mare, aproape ca Hora Unirii – și altele tot naționale.

                Bătrânii și însurații stăteau roată și priveau la joc. Bătrânii erau îmbrăcați în cămeși de in sau de bumbac cu șalvari – pantaloni cu turul mare – încât puțin nu ajungeau la pământ, garnisiți pe la buzunare cu șireturi negre și jos la glezne strânși pe picior de credeai că sunt puși în niște fuse.”

Călărășenii care intenționează să ajungă la Balcic sau la Varna, aleg, de regulă, distanța cea mai scurtă și intră în Bulgaria pe la Silistra. În drum spre destinația lor  finală trec obligatoriu prin orașul Dobrici, fost Tolbuhin, rebotezat de bulgari prin anii ’90.  De fapt, orașul a fost înființat prin secolul al XVI-lea de către Hacioğlu Pazarcik, pe ruinele unei așezări mai vechi pe care turcii, în expansiunea lor balcanică, o trecuseră prin foc și sabie. De la numele acestui întemeietor, localitatea s-a numit Bazargic, până în anul 1878, când Bulgaria este recunoscută ca stat autonom și orășelul amplasat la jumătatea distanței dintre Silistra și Varna  devine Dobrici. După Pacea de la București din agust 1913 Cadrilaterul este încorporat Regatului României. Din respect pentru tradiția locală și pentru faptul că marea majoritate a orașului o constituiau turcii, autoritățile românești rebotează orașul după numele întemeietorului său: Bazargic.

Chiar dacă în timpul administrației românești(1913-1940) orașul se modernizează și apar numeroase clădiri administrative și obiective economico-sociale noi, Bazargicul își păstrează și în această vreme aspectul său pitoresc de oraș oriental.

Prezentăm, mai jos, însoțite de imagini de epocă, o frumoasă descriere a Bazargicului preluată din revista “Realitatea ilustrată” din 15 august 1939.

În Bazargic nu există tramvai sau taxi. De multe ori, nefiind trăsuri, te mulţumeşti să o iei apostoleşte. De la gară, un boulevard destul de lung şi prost întreţinut te conduce în centru. Natural. Te aştepţi la un “centru”puţin stilat, un centru care să facă faţă lucrurilor. Deloc. O moschee veche şi cocoşată străpunge cerul albastru cu turnul ei. În plin centru e o baie comunală cu amestec de mănăstire. Mulţumit de faptul că bazargicenii au dat loc de frunte curăţeniei, mai trec cu vederea; dar baia aceasta datează de vreo 600 de ani şi tot primitivă e. N’are duş, n’are cazane, doar câteva pietre încălzite pe care te culci şi câţiva inşi care aruncă cu apă pe tine. Baia a fost construită de turci…

Centrul Bazargicului se mărgineşte la o întretăiere de mai multe străzi, fără nici o importanţă. Şi totuşi Bazargicul e un oraş frumos. Frumos nu prin luxul şi noua arhitectură adoptată, ci prin farmecul oriental, încă nepierdut. Viaţa de veselie şi amor se reduce la vizitarea câtorva restaurante, care în timpul verii îţi servesc băutură caldă. La Bazargic fiind lipsă de apă, e normal să nu fie nici gheaţă…

O lume cosmopolită îmbogăţeşte populaţia acestui oraş. Turci, bulgari, tătari, ruşi, armeni, prea puţini evrei şi peste 50% români.Totuşi, spre seară, strada îţi pare o babilonie. Nu înţelegi nimic. Însoţit de câţiva reprezentanţi ai condeiului din localitate, am început să fac cunoştinţă cu oraşul Bazargic. Prima dată e prea puţin atrăgător, stil oriental, dar mai târziu îţi devine simpatico. Iar seara – pe la ora 8 – am început să-i simt farmecul. În Bazargic, pe strada principală ce duce la grădină, te poţi aştepta să întâlneşti pe stradă de la cuconiţa cea mai cochetă şi mai stilată, până la bătrânul turc ce-şi duce oile şi purceluşii la apă…

Viaţa acestui oraş, care-i o învâlmăşeală de orientalism şi de occidentalism, îţi prilejuieşte momente de distracţiune. Cele 2-3 localuri din centru cu lumea cea mai selectă îţi oferă o bere rece şi un şpriţ cumsecade mai ales, seara când începe să cânte orchestra rusească, iar Lola, simpatica diseusă, apare pe scenă. Restaurantul “Central” e singurul refugiu, unde Iordache, simpaticul chelner, ştie ce să servească. Dar oraşul – la periferie – avea aspectul că plânge. Vaietul acela turcesc, casele de pământ joase, viaţa dezordonată, dădea impresia că e în veşnic doliu. Bazargicul plânge. Bazargicul – la “Central” – râde.

Anul trecut s-au împlinit 90 de ani de la trecerea în neființă a Regelui Ferdinand I, cel loial, Întregitorul de neam și țară, așa cum a fost el cunoscut de generaţia care a pregătit şi a participat la războiul întregirii, și la acțiunile patriotice de  înfăptuire a marelui ideal naţional: Făurirea României Mari.  Dincolo de unele slăbiciuni manifestate pe perioada celor 13 ani de domnie(1914-1927), Regele Ferdinand I a fost un simbol de loialitate. Tot ceea ce a întreprins din momentul când a păşit pe teritoriul acestei ţări, s-a subordonat misiunii pe care şi-o asumase în calitate de prinţ moştenitor, iar după septembrie 1914, ca rege al României, preocupându-se să conducă țara spre realizarea obiectivului de unitate națională pe care știa că românii și-l doresc de secole.

Ferdinand I a fost iubit de popor, alături de consoarta sa Regina Maria. Multe municipalități, mai ales din teritoriile venite de curând la Patria Mamă, au luat inițiativa de a-i recunoaște meritele și de a-i cinsti memoria prin ridicarea unor statui care să-l înfățișeze în calitatea sa de rege al tuturor românilor.

Soclu statuii ridicat în toamna anului 1938

Printre primele provincii noi în care a fost cinstită memoria  Regelui Ferdinand s-a înscris și Cadrileterul. Astfel, la mai puțin de patru luni de la moartea regelui, în curtea Regimentului 40 Infanterie din Bazargic, capitala județului Caliacra,  pe 8 noiembrie 1927 se dezvelea o statuie a Regelui Ferdinand  de 3,5 m, care-l reprezenta pe suveran în uniformă militară. Realizată de sculptorul Ion Dimitriu-Bârlad, statuia a costat 80.000 de lei, adunați prin subscripție publică, printre donatori regăsindu-se și primele familii de coloniști armâni care se stabiliseră recent în județul Caliacra.

Nici silistrenii nu vor rămâne mai prejos și, la inițiativa fostului prefect Tașcu Pucerea și a profesorului Pericle Papahagi se va constitui un Comitet de inițiativă pentru ridicarea unei impresionante statui a Regelui Ferdinand care urma să fie amplasată chiar în centrul orașului, în fața Geamiei Bairachlă, cel mai mare monument de cult musulman existent  în întreg Cadrilaterul.

Monumentul înainte de inaugurare

Comitetul local de iniţiativă s-a reunit în prima sa ședință la 6 mai 1938 şi a decis ca la 10 mai 1938 să pună piatra de temelie a viitorului simbol al cinstirii memoriei Regelui Ferdinand. Totodată s-a deschis o listă de subscripție publică, Primăria Silistra și Prefectura de Durostor fiind cei mai mari contributori. Comanda realizării statuii a fost lansată către același sculptor Ion Dimitriu Bârlad, care face o deplasare la Silistra și împreună cu membrii comitetului de inițiativă stabilesc locul amplasării și ridicarea soclului, sarcina ce râmănea în responsabilitatea municipalității Silistra.

Foarte hotărâți, silistrenii se pun pe treabă și în toamnă soclul era gata. Sculptorul Dimitriu Bârlad reușește și el să termine mulajul care se toarnă apoi în bronz. În aprilie 1939 statuia de 3 m, care-l înfățișa pe regele Ferdinand în poziția în picioare, sosea la Silistra. Este pusă rapid pe soclu, placat cu marmură, și se fac pregătirile oficiale pentru desvelirea statuii și sfințirea monumentului, eveniment care are loc pe 18 iunie 1939. La ceremonie a participat ministrul Propagandei, Eugen Titeanu, precum și alte numeroase persoane oficiale din capitală, de la Constanța, Bazargic și județul Durostor.

O imagine de ansamblu a monumentului

Ecourile acțiunii patriotice  de la Silistra au trecut repede munții, fiind salutată și de românii din Ardeal. Iată ce scria despre evenimentul de la Silistra ziarul “Unirea Poporului” din 25 iunie 1939, care apărea la Blaj, în inima Transilvaniei: Duminica trecută orașul Silistra din Dobrogea a îmbrăcat haină de mare sărbătoare. S-a dezvelit în această zi statuia ridicată marelui Rege Ferdinand I, făuritorul României de azi. Din toate părțile Dobrogei și ale Ținutului Mării au venit la această sărbătoare numeroase delegații de săteni și coloniști.

Evenimentele din luna septembrie 1940 au impus României pierderea celor două judeţe dobrogene, Durostor și Caliacra. În condiţiile evacuării s-a reuşit demontarea statuii lui Ferdinand I, care a fost transportată la Cernavodă. Edilii oraşului au făcut demersuri ca să le fie repartizată definitiv, dar Ministerul Cultelor şi Artelor a preferat repartizarea lucrării la Călăraşi, întrucât și Primăria de aici, condusă de Eugen Cialâc, solicitase acest lucru. Așa se face că în toamna anului statuia Regelui Ferdinand este adusă la Călărași. Încep discuțiile privind locul în care urma să fie amplasată, printre propuneri alfându-se și actuala Piață Centrală a orașului. Se fac și demersurile administrative necesare, numai că în iunie 1941 România intră în război și problema ampasării la Călărași a statuii lui Ferdinand rămâne în suspans. Ceea ce a urmat după război este lesne de imaginat. Comuniștii au dat la topit, împreună cu alte statui din bronz, și statuia Regelui Ferdinand.

A trebuit să treacă foarte mulți ani până când fostul primar Nicolae Dragu avea să amplaseze în Parcul municipal, pe Aleea voievozilor, un bust al Regelui Ferdinad I.

Statuia Regelui Ferdinand de la Călărași

Turtucaia(actualmente Tutrakan – în Republica Bulgaria) este o localitate de pe malul drept al Dunării, situată  în fața Olteniței, care este legată începând din antichitate de istoria meleagurilor călărășene. Aici romanii ridicaseră încă din secolul I î. d. Hr. un oraș fortificat numit Transmarisca, iar Constantin cel Mare își așezase ctitoria sa Constantiniana Dafne pe malul stâng, pentru ca împreună, cele două cetăți să supravegheze și să controleze circulația pe Dunăre.

Mai târziu, în evul mediu, unii domnitori trec pe la Oltenița(atestată documentar la 13 aprilie 1515) și Turtucaia în drumul lor către și de la Istanbul, acolo unde erau chemați la ordine de către sultanii Înaltei Porți. Așa procedează și Constantin Vodă Brâncoveanu, care în anul 1703, când se întorcea de la Istanbul, trecea Dunărea pe la Turtucaia către Oltenița și de aici la reședința sa de vară de la Obilești(Valea Argovei).

Nu întâmplător domnitorii români treceau pe la Turtucaia. Ei știau faptul că aici exista o comunitate importantă de români, care, așa cum o mărturisesc documentele vremii, își întemeiaseră propria școală cu predare în limba română încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, școală care a funcționat fără întrerupere până la încorporarea Cadrilaterului la Regatul României, în urma Păcii de la București din august 1913.

Devenită parte componentă a statului român, arondată județului Durostor, cu reședința la Silistra, Turtucaia avea să fie cunoscută în anii interbelici ca o localitate pitorească, în care realizările administrației românești coexistau cu tradițiile orașului turcesc de altădată.

O interesantă descriere a orașului Turtucaia din anul 1935 am întâlnit pe blogul De ieri, de azi care reproduce un articol din revista “Realitatea ilustrată” din 11 decembrie 1935, intitulat Orașul pictorilor.

Pentru cititorii blogului meu am selectat câteva pasaje interesante din articolul mai sus menționat.

„Pe când vaporaşul nostru se apropia de dealurile Turtucăii apăru, pe neaşteptate, întreaga panoramă a oraşului: case şi căsuţe cu ceardacuri ciudate, acoperite cu țiglă roşcată, pierdute discret în verdeaţa pomilor. De departe, idilicele locuinţe par un fel de jucării suprapuse, etajate anume pe coline, amintind priveliştea peisagiilor japoneze. Ți s’ar părea că eşti în apropiere de Tokio, dacă ochii n’ar prinde, dintr’o dată turnurile bizantine ale bisericuței creştine şi cele două minarete cu cerdac şi vârfuri ascuțite, profilându-se pe cer…

 „Turtucaia româneasca este  singurul loc din Europa unde se mai pot vedea azi cadâne cu şalvari şi mahomedani cu fes si turban. În preajma debarcaderului, pe mal, se zăreşte, în neorânduială, nişte ferărie veche, mâncată de rugină. E aproape să fie înghițită de fluviu; cu tot aspectul ei monstruos, grămada de blocuri de oțel groase cât un perete, unele întregi, altele sparte, trântite la întâmplare, pare să fie o amestecătura netrebnică. Când apele cresc, aceste triste și sinistre simboluri dispar sub valuri. În schimb, atenția este atrasă de cele trei mori de apă, mori patriarhale, cari înveselesc priveliştea, întruchipând – prin contrast – belşugul şi buna înţelegere dintre oameni. Pe străzile patriarhale ale Turtucăii cadânele care se îndreapta agale spre moschee cu fața acoperită  „cu un fel de față de masă trasă peste cap”. Acestea sunt cele sărace. Femeile din mica burghezie sau cele mai de rang, poartă un costum întreg, cu fustă, purtând şalvarii pe dedesupt. Fusta are două foi: una se lasă în jos, iar pe cealaltă o ridică peste cap, de la brâu. Le plac grozav papucii coloraţi şi de multe ori se înghesuesc în faţa vre-unei prăvălii, unde se vede această încălţăminte prinsă grămadă pe nişte scânduri aşezate vertical.

Deşi se spune că turcii sunt indolenţi, totuşi i-am văzut muncind din greu, tăind cu hărnicie lemne, cărând saci şi alte greutăţi enorme în spinare, pe urcuşurile Turtucăii. Pe de altă parte, unii stau ore întregi nemişcaţi prin faţa vreunei prăvălii, hibernează mai ales prin cafenele. Casele vechi pitoreşti din Turtucaia au un fel de etaj, într’un colţ, cu un cerdac frânt. Dedesubt, la parter, se văd două uşi: una dă în cafenea, unde intră bătrânii, cu turban şi fes, aşezându-se pe o laviţă lată turcească, cu tavanul peste cap. A doua uşă tot la stradă, în rând cu uşa cafenelii, dă în pivniţa casei. De altfel să nu ne mire prea mult – ciudăţenia acestei arhitecturi. Chiar în Bucureşti, pe Calea Moşilor spre Moşi şi în alte părţi, am văzut uşi la trotoar, cari dau în pivniţa casei. Cum strada a devenit cu timpul un important centru comercial, aceste pivniţe au fost transformate în prăvălii…

Administraţia Ţurtucaii şi-a propus să modernizeze localitatea dându-i aspectul unui oraş obișnuit. Multe case, străzi întregi pitoreşti, iubite de pictorii noştri, au şi fost dărâmate. Grădina cu monumentul turcesc a devenit depozit de lemne. A fost doborâtă la pământ şi una dintre cele două moschee, rămânând în picioare doar minaretul ei. Turnul a devenit un loc favorit de joc pentru copii, care se suie veseli şi sgomotosi în cerdacul circular şi de acolo strigă : „Alah! Alah!”, încercând să imite pe bătrânul muezin care a plecat nu de mult la Adrianopol. Pe malul Dunării a fost dărâmată o stradă întreagă…

Vizitatorii bucureşteni nu prind de obicei aceste aprecieri, puţin măgulitoare, deoarece ei preferă cafeneaua „Kîuciuc-Capşa”, dintr’un pavilion de scânduri, pe unde nu vin turci, dar care are faima de-a servi o cafea extraordinară. Nu este vară, în care oraşul să nu fie vizitat de pictori bucureşteni. Aproape nu e pictor român, care să nu fi trecut prin Turtucaia. Maestrul Artacchino, unul dintre cei îndrăgostiţi de portul dunărean, ne spunea:

– Să-i sugeraţi primarului din Turtucaia ideea că oraşul nou să-l construiască pe malul Dunării încolo. Are loc destul în faţa Olteniţei. Să lase în pace oraşul vechi, care are un farmec deosebit, fiind un punct de atracţie pentru artişti, pictori şi alţi vizitatori. S’ar putea întemeia aci o frumoasă staţie climaterică. Odată cu banalizarea oraşului, vor fi goniţi toţi vizitatorii. În loc să se desfiinţeze monumentele istorice ar trebui, dimpotrivă, reconstruită moscheea, păstrându-se diferitele colţuri pitoreşti ale vechiului oraş turcesc. De asemeni ar trebui făcute înlesniri simpaticei populaţii mahomedane care, plecând, ia cu dânsa mare parte din farmecul acestei bijuterii de pe malul bătrânului Danubiu.”

Charles-Angelique de Talleyrand-Perigord s-a născut la Paris, pe 8 noiembrie 1821, fiind nepot de fiu vitreg al celebrului revoluționar și om politic francez Charles-Maurice de Talleyrand, unul din colaboratorii apropiați ai lui Napoleon I.

Charles-Angelique va intra de tânăr în diplomație, în care calitate, după Congresul de pace de la Paris din anul 1856, va fi numit comisar și trimis special al împăratului Napoleon al III-lea în Principatele Române pentru a supraveghea modul de desfășurare a lucrărilor divanurilor ad-hoc din Muntenia și Moldova, care erau chemate să hotărască în problema Unirii celor două principate române.

Prestația lui în Principate este apreciată la Paris, motiv pentru care împăratul Napoleon III,  în anul 1860 îl decorează cu Legiunea de onoare și îl numește ambasador extraordinar pe lângă Casa de Savoia din Italia unificată. Urmează alte două numiri la ambasadele Franței din Berlin(1863) și Sankt Petersburg(1864-1869).

Charles-Angelique de Talleyrand-Perigord trecea în lumea celor drepți la 29 februarie 1896.

În calitatea sa de comisar al Guvernului Franței, însărcinat cu supravegherea desfășurării activității divanurilor ad-hoc din Muntenia și Moldova,  Charles-Angelique de Talleyrand-Perigord pleca din Paris în martie 1857, cu destinația Istanbul, urmând ca de acolo, tot cu vaporul, să ajungă la Constanța și de aici, cu poștalionul, să facă drumul până la București.

Dar așa cum îi scria într-un Raport din 25 martie 1857, trimis din București contelui Walewski – ministrul de externe al lui Napoleon III, din cauza vremii nefavorabile este obligat să acosteze în portul Balcik și de aici să ia poștalionul prin Imperiul otoman până la Silistra, unde ajunge în după-amiaza zilei de 24 martie 1857. Iată ce spunea Talleyrand, în continuare, în Raportul la care am făcut referire:

“La ora 16,00 după-amiază am trecut Dunărea, undeva mai sus de Călărași… La Călărași, guvernatorul valah(de fapt administratorul județului Ialomița – nota ns.) mi-a pregătit cea mai strălucitoare primire. Caleștile trimise să mă întâmpine,  escortate de dorobanți și precedate de un pluton de lăncieri, m-au condus la Prefectură, pusă la dispoziția mea, unde toate trupele mă așteptau cu armele pregătite pentru onor. Alți soldați aveau torțe aprinse care  făceau un frumos joc de lumini. M-a întâmpinat la Călărași prințul Grigore Ghica, venit să-mi spună bun-venit în numele Caimacamului de la București. Cu acest prilej mi-a înmânat o scrisoare din partea Consulatului francez de la București.”

Talleyrand înoptează la Călărași și a doua zi pleacă spre București, unde avea să redacteze raportul către contele Walewski, din care am extras pasajul de mai sus.

După finalizarea lucrărilor divanurilor ad-hoc  comisarul Charles-Angelique de Talleyrand-Perigord trimitea ultimul său raport despre misiunea din Principatele Române. Și de data aceasta avea să reafirme că la Călărași, ca și în alte orașe pe care le vizitase, românii îl primiseră cu mare căldură și toți, în unanimitate, își exprimaseră dorința lor nestrămutată de a se uni într-o singură țară, ceea ce avea să se înfăptuiască în timpul lui Alexandru Ioan Cuza.

În noiembrie 1994 eram șeful Inspectoratului județean pentru cultură de la Călărași, funcție în care fusesem numit cu 5 ani în urmă. La sugestia și cu sprijinul scriitorului călărășean Ion Anghel Mânăstire, care pe atunci ocupa o funcție importantă în redacția Revistei Pentru Patrie, editată de Ministerul de Interne, l-am invitat să facă o vizită la Călărași pe poetul Marin Sorescu, care îndeplinea și funcția de minsitru al Culturii și, administrativ, era șeful meu direct.

Răposatul Marin Sorescu, un om de o simplitate și modestie ieșite din comun, a dat curs invitației noastre și a promis că vine la Călărași. Am organizat un program minimal, împreună cu Inspectoratul școlar județean, grație sprijinului primit de doi intelectuali de excepție care se aflau în fruntea acestei instituții: Nicolae Barzache – inspector școlar general și Stela Anghel – inspector școlar general adjunct.

Toate detaliile fiind puse la punct, pe 15 noiembrie 1994 Marin Sorescu sosește la Călărași. Dar nu vine singur, ci însoțit de alte trei mari personalități de excepție ale neamului românesc: președintele Academiei Române – criticul literar Eugen Simion, sscriitorul și povestitorul Mirecea Sântimbreanu și marele poet basarabean Grigore  Vieru. Nici nu se putea un careu de ași mai valoros ca acesta: Sorescu-Simion-Sântâmbreanu-Vieru.

După primiri protocolare la  Inspectoratul județean pentru cultură  și la Inspectoratul școlar județean, începând cu ora 13,00, la Sala de festivități a Prefecturii județene, neîncăpătoare față de cei care doriseră să vadă acest careu de ași autentic, a avut loc un adevărat regal cutural. Bagheta a aparținut academicianului Eugen Simion care, cu alese cuvinte, a prezentat auditoriului pe cei trei invitați. Cuvintele rostite  de Marin Sorescu, dar mai ales  de  Grigore Vieru, au electrizat sala și la solicitarea publică, cei doi mari poeți ai neamului românesc au recitat din creațiile lor. O emoție deosebită a creat în rândul celor peste 200 de cadre didactice prezente în sală poemul În limba ta, rostit cu lacrimi în ochi de regretatul Grigore Vieru. Mie, la prezidiu, mi se făcuse pielea de găină. Și astăzi, când scriu aceste rânduri, am aceeași senzație și mă copleșesc semnificațiile acestor versuri:

În aceeași limbă / Toată lumea plânge,

În aceeași limbă / Râde un pământ.

Ci doar în limba ta / Durerea poți s-o mângâi,

Iar bucuria / S-o preschimbi în cânt.

În limba ta / Ți-e dor de mama,

Și vinul e mai vin, / Și prânzul e mai prânz.

Și doar în limba ta / Poți râde singur,

Și doar în limba ta / Te poți opri din plâns.

Iar când nu poți / Nici plânge și nici râde,

Când nu poți mângâia / Și nici cânta,

Cu-al tău pământ, / Cu cerul tău în față,

Tu taci atuncea / Tot în limba ta.

Seara, în foaierul Hotelului Călărași, la o întâlnire de suflet, au fost schimbate impresii, cei patru invitați rămânând plăcut impresionați atât de ceea ce au văzut aici, cât mai ales de modul în care au fost primiți. Grigore Vieru și-a amintit cu mare plăcere de o carte poștală trimisă de la Călărași, pe 1 decembrie 1989, înainte de prăbușirea comunismului, despre care spunea că a fost scrisă de participanții la o întâlnire cu un alt mare poet al neamului românesc: Ioan Alexandru. Eu, care știam despre ce este vorba, l-am provocat să dea mai multe detalii. Atunci Grigore Vieru îmi replică: “Stai puțin, tinere. Nu am venit la voi cu mâna goală.” Și a scos, dintr-o mapă hărtănită, cartea poștală cu imagini din Călărași trimisă de noi după întâlnirea cu Ioan Alexandru(despre acest episod într-o altă postare), citindu-ne semnatarii: “Ioan Alexandru, Pavel Șușară, Nicolae Drăghici, Vasile Colțea, Constantin Tudor…” Se oprește din citit și, ridicând ochii spre mine, mă întreabă: „Ești  dumneata?” Nu am mai avut cuvinte, dar am reușit să dau afirmativ din cap. M-a privit atunci cu multă simpatie și a mai adăugat doar atât: „Mare curaj ați mai avut!”

În noiembrie 1994 eram șeful Inspectoratului județean pentru cultură de la Călărași, funcție în care fusesem numit cu 5 ani în urmă. La sugestia și cu sprijinul scriitorului călărășean Ion Anghel Mânăstire, care pe atunci ocupa o funcție importantă în redacția Revistei Pentru Patrie, editată de Ministerul de Interne, l-am invitat să facă o vizită la Călărași pe poetul Marin Sorescu, care îndeplinea și funcția de minsitru al Culturii și, administrativ, era șeful meu direct.

Răposatul Marin Sorescu, un om de o simplitate și modestie ieșite din comun, a dat curs invitației noastre și a promis că vine la Călărași. Am organizat un program minimal, împreună cu Inspectoratul școlar județean, grație sprijinului primit de doi intelectuali de excepție care se aflau în fruntea acestei instituții: Nicolae Barzache – inspector școlar general și Stela Anghel – inspector școlar general adjunct.

Toate detaliile fiind puse la punct, pe 15 noiembrie 1994 Marin Sorescu sosește la Călărași. Dar nu vine singur, ci însoțit de alte trei mari personalități de excepție ale neamului românesc: președintele Academiei Române – criticul literar Eugen Simion, sscriitorul și povestitorul Mirecea Sântimbreanu și marele poet basarabean Grigore  Vieru. Nici nu se putea un careu de ași mai valoros ca acesta: Sorescu-Simion-Sântâmbreanu-Vieru.

După primiri protocolare la  Inspectoratul județean pentru cultură  și la Inspectoratul școlar județean, începând cu ora 13,00, la Sala de festivități a Prefecturii județene, neîncăpătoare față de cei care doriseră să vadă acest careu de ași autentic, a avut loc un adevărat regal cutural. Bagheta a aparținut academicianului Eugen Simion care, cu alese cuvinte, a prezentat auditoriului pe cei trei invitați. Cuvintele rostite  de Marin Sorescu, dar mai ales  de  Grigore Vieru, au electrizat sala și la solicitarea publică, cei doi mari poeți ai neamului românesc au recitat din creațiile lor. O emoție deosebită a creat în rândul celor peste 200 de cadre didactice prezente în sală poemul În limba ta, rostit cu lacrimi în ochi de regretatul George Vieru. Mie, la prezidiu, mi se făcuse pielea de găină. Și astăzi, când scriu aceste rânduri, am aceeași senzație și mă copleșesc semnificațiile acestor versuri:

În aceeași limbă / Toată lumea plânge,

În aceeași limbă / Râde un pământ.

Ci doar în limba ta / Durerea poți s-o mângâi,

Iar bucuria / S-o preschimbi în cânt.

În limba ta / Ți-e dor de mama,

Și vinul e mai vin, / Și prânzul e mai prânz.

Și doar în limba ta / Poți râde singur,

Și doar în limba ta / Te poți opri din plâns.

Iar când nu poți / Nici plânge și nici râde,

Când nu poți mângâia / Și nici cânta,

Cu-al tău pământ, / Cu cerul tău în față,

Tu taci atuncea / Tot în limba ta.

Seara, în foaierul Hotelului Călărași, la o întâlnire de suflet, au fost schimbate impresii, cei patru invitați rămânând plăcut impresionați atât de ceea ce au văzut aici, cât mai ales de modul în care au fost primiți. Grigore Vieru și-a amintit cu mare plăcere de o carte poștală trimisă de la Călărași, pe 1 decembrie 1989, înainte de prăbușirea comunismului, despre care spunea că a fost scrisă de participanții la o întâlnire cu un alt mare poet al neamului românesc: Ioan Alexandru. Eu, care știam despre ce este vorba, l-am provocat să dea mai multe detalii. Atunci George Vieru îmi replică: “Stai puțin, tinere. Nu am venit la voi cu mâna goală.” Și a scos, dintr-o mapă hărtănită, cartea poștală cu imagini din Călărași trimisă de noi după întâlnirea cu Ioan Alexandru(despre acest episod într-o altă postare), citindu-ne semnatarii: “Ioan Alexandru, Pavel Șușară, Nicolae Drăghici, Vasile Colțea, Constantin Tudor…” Se oprește din citit și, ridicând ochii spre mine, mă întreabă: „Ești  dumneata?” Nu am mai avut cuvinte, dar am reușit să dau afirmativ din cap. M-a privit atunci cu multă simpatie și a mai adăugat doar atât: „Mare curaj ați mai avut!”