Este cunoscut faptul că unele din cele mai importante bătălii desfășurate în timpul Războiul ruso-turc din anii 1853-1854 au fost cele de la Oltenița și Silistra. Asediul Silistrei de către trupele rusești, cantonate în apropierea Călărașiului, începe pe 10 aprilie 1854 printr-un puternic bombardament.  Pe 28 mai 1854, Arab Tabia, una dintre fortificațiile Silistrei, este luată cu asalt de trupele rusești și, deși victoria era iminentă, este sunată retragerea. Pe 8-9 iunie 1854, cand toate pregătirile pentru asaltul final erau terminate, comandantul suprem al armatelor ruse, feldmareșalul Ivan Feodorovici Paskevici, ordona ridicarea asediului. Pe 13 iunie, garnizoana otomană din Silistra atacă trupele rusești ce se retrăgeau pe malul stâng al Dunării, obținând victoria. Trupele rusești se retrag și din Călărași,  locul lor fiind luat de trupele otomane care vor fi încartiruite în apropierea orașului.

          Acesta este contextul istoric în care, în iulie 1854, doctorul american James Oscar Noyes  – angajat de generalissimul Osman Pașa ca medic  pentru trupele turcești antrenate  în luptele cu rușii la Dunăre, în drum spre Silistra, poposește la Călărași, lăsându-ne o foarte interesantă descriere despre oraș, din care aflăm date deosebit de prețioase: populație, aspect general, viața comercială ș.a.

          După terminarea ostilităților și încheierea păcii în anul 1856 în așa-numitul Război al Crimeiei, americanul James Oscar Noyes  se reîntoarce în Statele Unite, unde în anul 1858 publică volumul Roumania: The Border Land of the Christian and the Turk.

Din această lucrare, așa cum a fost ea tradusă în cel de al VI-lea volum al seriei noi a colecției Călători străini despre țările române, am extras pasajele pe care le publicăm mai jos:

Imagine de luptă din Războiul Crimeiei

 “Ahmet Pașa era în tabară lângă Călărași. După imensul număr de vite și oi taiate pentru a hrăni 30 000 de soldați și după murdăria în toate cele a otomanilor, exceptând propria persoană și îmbrăcămintea, organele mele olfactive mi-au anunțat apropierea de tabară, încă  înainte de a vedea corturile verzi ale nizamilor(turcilor – nota ns.). Totuși, curând le-am văzut, departe, întinse în lungi șiruri pitorești. Dupa ele, orașul Calarasi și larga mlaștină mărginind malul stâng al Dunarii și dealurile Bulgariei conturându-se în catifelate tonuri de gri, la distanță.

Drumul <spre Călărași> ducea direct prin tabăra otomană…Unele trupe erau trecute în revistă, altele taiau animale sau trebăluiau în jurul focurilor de tabară iar altele, stând în grupuri, pe iarbă, fumau pipe lungi și-și îndulceau greutățile războiului cu naivele recitaluri ale orientalilor….

Imediat dupa bariera Călărașilor – un oraș românesc murdar de 5 000 de locuitori  – am observat lungile bordeie sau, mai degrabă, tranșee acoperite, în care fuseseră încartiruite trupele rusești în iarna trecută. Surugiul m-a lasat în plină strada. Lăsându-mi bagajul la pravălia unui evreu care, din fericire, vorbea nemțește, am pornit să-mi pun în ordine pașaportul pentru Silistra, unde speram să mă îndrept înainte de căderea nopții. Dar, cu toate acestea, ore prețioase au fost pierdute alergând de la comandantul militar la poliție si de la cea din urmă la Carantină. Pe șeful instituției menționate în urmă, fără a cărui semnătura era imposibil să traversez Dunărea, nu 1-am putut găsi acasă și  obținând o descriere a sa, am început să-lcaut pe străzi.

În timp ce hoinăream prin oraș, era aproape să cad într-o groapă din pământ ce nu era pazită, pe care, la început, am crezut-o a fi un puț,  dar am descoperit că era intrarea într-o imensă sală subterană folosită ca depozit pentru grâne. Hambare ca acesta sunt obișnuite în Țara Românească, ba chiar peste tot în răsărit.

Am vizitat, de asemenea, mormântul generalului Schilder(Karl Andreevici Schilder, general aghiotant rus și  un bun inginer. În 1834 a făcut proiectul unui submarin. În campania Dunarii din anul 1854 a proiectat planurile fortificațiilor liniilor inaintate ale armatei ruse din fața Silistrei. Pe când inspecta tranșeele, pe 1 iunie 1854, este rănit grav de o grenadă turcească  și va muri peste cateva zile, fiind înmormântat în curtea Biserici Sf. Nicolae – nota ns.) care a fost, cu desăvârsire, cel mai capabil bărbat din armata rusă în principate și s-a sacrificat în fața fortificatiilor Silistrei. Doarme lângă o mică biserică ortodoxa. Doi sau trei soldați români, îmbrăcați rusește, stăteau de gardă în apropiere.

Biserica Sf. Nicolae  în curtea căreia a fost înmormântat generalul Schilder

Cu multă greutate 1-am găsit, în sfârșit, pe ofițerul Carantinei, care se bucura în tihnă de ciubucul său în fața unui han turcesc, atât de nepăsător ca și când nu s-ar fi auzit vreodată de ciumă si holeră. Era o mostră perfectă a oficialităților guvernamentale din răsărit….

M-am întors la hanul valah pe străzi aglomerate de ofițeri și soldați din tabăra vecină, ce umblau hai-hui. La han îmi puteau oferi cina, dar nu și cazare. Aceeași odaie servea de bucătărie și de sufragerie. Zugrăveala este un lux necunoscut la Călărași. În locul meselor și scaunelor erau bănci primitive, aranjate de-a lungul a două forme ce semănau cu acelea care îmi amintesc de prima hrana spirituală primită în vechea școală de țară(celebra pedeapsă  cu nuia în timp ce elevii neascultători  erau așezați cu fața în jos pe o banca de lemn – nota ns.). În locul consultării unei liste de bucate, trebuia doar să mă uit într-un șir de oale largi de aramă ce fierbeau pe un foc de cărbuni și să-mi aleg din ce vreau să-mi compun masa. Feluri diferite de carne și vegetale erau amestecate și condimentate pentru a produce varietatea râvnita de gustul românesc. Singur ardeiul roșu părea sa fie un ingredient comun. Bucătarul era și hangiu și ajutor de bucatar și distribuitor de rachiu. Am comandat să-mi fie umplut un blid dintr-una din crătiți, iar conținutul ei, un compromis incert între solid și fluid, cu o bucată de pâine spartană, a constituit masa mea de seară.

Nu mă așteptam la desfătarea unui pat pentru săptămânile ce vor veni și disperasem căutând o cameră sau un adăpost de orice fel când, un negustor grec din Galați s-a oferit, cu generozitate, să-și împartă camera cu mine. Am mers la un han din imprejurimi unde ne-au fost servite pipe și cafele a la turque….

Fiind imposibil să obțin o căruță care să mă ducă la Dunare, m-am târguit pentru un drum  cu un evreu care mergea la debarcader, cu un transport de mere din Călărași. A promis să fie gata la ora zece și a avut grijă să-și ceară piaștrii cu anticipație. Dar orele treceau unele după altele, iar evreul, agitându-se și tânguindu-se, încărca mere în căruța sa mizerabilă, până când nu a mai rămas spațiu pentru un loc.

M-am hotărât să pornesc pe jos și să-mi las bagajul la israelit, când colonelul Bent a venit din București. Îl întâlnisem adesea în București. Era în drum  spre Constantinopol cu depeșe de la Omer Pașa și mi-a oferit un loc în furgonul său acoperit. A fost obținut un schimb de cai  de la stația de poștă și o oră mai tarziu eram pe malul stâng al Dunării.”

În cărțile scrise până acum despre istoria orașului Călărași, precum și în articolele publicate în presa locală sau presa de specialitate, s-au făcut referiri și la consemnările unor călători străini care au poposit și pe meleagurile călărășene. Aceste relatări despre Călărași încep de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și se înmulțesc în prima jumătate a secolului următor. Dar, de regulă, aceste consemnări sunt sumare și nu surprind decât aspecte marginale ale urbei de pe Borcea.

Recent, am depistat un text mai elaborat despre Călărași, reprodus integral mai jos,  care descrie o vizită făcută la Călărași, în zilele de 13-14 septembrie 1835, de către consulul general al Franței la București și Iași, Adrien Louis Cochelet. Textul, eleborat chiar de către consul, a fost publicat la Paris în anul 1835 sub titlul Itineraire des Principaute de Valachie et de Moldavie, material preluat și tradus în volumul III al colecției Călători străini despre țările române.

“Am plecat din București în ziua de 13 septembrie 1835 la opt ceasuri dimineața, luând drumul Brăilei prin Călărași. De această dată aveam o trăsură ușoară dar solidă, capabilă să reziste la viteza călătoriei. Un vechi și credincios arnăut(soldat – nota ns.) al consulatului, albanezul Iane(foarte probabil armân – nota ns.), mă acompania. Stătea pe capra trăsurei, înarmat cu pușca sa lungă și frumos împodobită cu incrustații, pe care o ținea între genunchi, întotdeauna gata să intervină; avea la centură două pistoale și un iatagan. Mă puteam încrede deplin în el. Niciodată vreun servitor european nu și-a vegheat stăpănul cu mai multă credință ca acest om din Albania, viteaz, devotat și curajos. Am trecut repede prin stațiile(de poștă, acolo unde, de regulă, se schimbau caii-nota ns.): Tânganu, Drumul Scurt(Sărulești – nota ns.), Obilești(Valea Argovei – nota ns.), Bărăganul(Mihai Viteazul – nota ns.), Coadele(Independența – nota ns.), unde nu găseai nimic interesant și am sosit în Călărași la ora 4.

Arnăut de la începutul secolului al XIX-lea

Călărași este reședința unui ispravnic sau prefect(Călărașiul devenise  la 18 aprilie 1833, capitala-orașul de reședință al județului Ialomița – nota ns.). Era un tîrguleț compus dintr-o singură stradă, ce aparținea unei mănăstiri(mănăstirea și Spitalul Colțea din București – nota ns.). Singura sa importanță era că se afla în fața Silistrei, cetate turcească încă ocupată de două batalioane rusești de artilerie și 200 de cazaci (Silistra fusese ocupată de trupele rusești după Războiul ruso-turc din anii 1828-1829 încheiat cu Pac ea de la Adrianopole – nota ns.). Această ocupație avea să se sfârșească în curând.

L-am rugat pe Domn(Alexandru Ghica, domn al Țării Românești între anii 1834-1842, care a vizitat Călărașiul în două rânduri, în 1834 și 1837) să mă scutească pe drum de plictiseala primirilor oficiale; dar nu m-am putut sustrage ospitalității binevoitoare a românilor, care profită de ocazii pentru a le face străinilor o primire bună și mai ales unui consul. Ispravnicul(prefectul de județ de mai tîrziu – nota ns.) m-a găzduit la unul dintre cei doi arendași ai Călărașilor, care mi-a oferit pentru noapte o cameră mică, dar curată, unde am dormit pe un pat foarte bun, după ce am cinat minunat.

La Călărași este un stabiliment de carantină foarte bine întreținut(Carantina se afla pe locul unde s-a construit în anul 1897 Casarma Pompierilor, local în care astăzi funcționează Arhivele Naționale – nota ns.), care s-ar mai putea mări. 150 de soldați din miliția română, chipeși și bine instruiți, erau încazarmați la locuitori, care se plângeau că nu aveau decât două încăperi, pentru el și familia sa. Ispravnicul, care știa că sunt un fost prefect se arătă îngrijorat de aceasta; îmi vorbi despre un spital pentru miliție(care s-a și realizat – nota ns.) și de alte proiecte; am discutat despre administrație ca niște vechi colegi și în fine m-a rugat pentru a interveni pe lângă domn în favoarea județului său, ceea ce i-am și promis. Am observat câteva clădiri noi. Se începuse a se folosi olanele pentru acoperișuri. În sfârșit se simțea o mișcare spre progres.

Cu poștalionul prin Bărăgan

A doua zi la orele șase dimineața eram în trăsură. Zece cai înhămați erau gata. Lângă ei doi surugii, cu căciulile în mâini, așteptau respectuos ordinul de plecare. Când Iane l-a dat și-au făcut cruce, au sărit sprinteni pe caii fără scări și fără șei și au pornit ca vântul, îndemnându-i cu gura și cu mâna.”

Întâmplător mi-a căzut în mână o boșură intitulată prețios Povestea Dunării călărășene,  în care, cu surprindere am regăsit pasaje întregi copiate, fără ghilimele, din cartea mea Județul Călărași – Studiu istorico-etnografic, apărută la Editura Agora din Călărași în anul 2010. Din pagina de titlu aflăm că ne aflăm în fața unei publicații “realizată de Consiliul județean Călărași în cadrul Proiectului Valorificarea și conservarea tradițiilor pescărești pe maulul Dunării Călărășene, proiect finanțat prin POP 2007-2013. Cod proiect RO 41 201113 07 04 0632.” Anul publicării: 2014. Din presa locală am aflat că eleborarea textului broșurii respective ar fi fost realizată, pe bază de contract, de o firmă de consultanță din București, suma încastă de firma respectivă fiind mai mult decât considerabilă.

Ceea ce mă deranjează, și este foarte grav din punctul de vedere al reglementărilor legale care protejează dreptul de autor, este faptul că deși există o Bibliografie la finalul broșurii respective, lucrarea mea, citată mai sus, nu este menționată, deși sunt trecut în acea listă bibliografică cu alte două lucrări(Isoria orașului Călărași și Călărașii în literatura română). Tot din presa locală am  înțeles că broșura respectivă, a fost tipărită într-un tiraj de 3000 de exemplare(!!!), dar a fost retrasă rapid din spațiul public ca urmare a unor constatări de nelegalitate făcute de Curtea de conturi.

Dar să vedem, concret, în ce constă furtul intelectual pe care îl reclam în spațiul public.

Iată textul din subcapitoul Pescuitul publicat și asumat de mine în anul 2010:

Condițiile fizico-geografice de care dispune zona județului Călărași, au favorizat, încă din cele mai vechi timpuri, existența unei faune ihtiologice de o mare bogăție și varietate, care a constituit dintotdeauna o însemnată sursă de hrană pentru autohtoni. De-a lungul Dunării și a brațului Borcea, arheologii au descoperit numeroase harpoane făcute din corn de cerb sau din os, care datează încă din mezolitic și dovedesc o specializare clară a locuitorilor așezărilor din zonă. Informațiile arheologice aveau să fie confirmate mai târziu de alte surse documentare. Astfel, conform afirmațiilor lui Arrian, în anul 355 î.d.Hr., locuitorii din satele de pe malul stâng al Dunării își construiseră bărci monoxile și ,,se foloseau de ele pentru pescuitul în fluviu”, iar Claudius Aelianus, în prima jumătate a secolului III d.Hr., scrie, referitor la tehnica pescuitului somnului din Dunăre: ,,Dacă omului îi stă la îndemână o pereche de cai, folosește caii. El duce pe umeri jugul, merge acolo unde socotește că este bine să se așeze și crede că e loc prielnic de pescuit. Leagă de mijlocul jugului capătul unei funii trainice și foarte potrivită pentru tras, punând nutreț din belșug boilor sau cailor. În partea cealaltă leagă de funie o undiță puternică și grozav de ascuțită. Înfige în ea un plămân de taur și o aruncă somnului din Istru, momindu-l cu o mâncare foarte plăcută. Când simte carnea de taur, peștele pornește îndată s-o prindă. Deschide gura mare și fără să simtă e străpuns de undița pe care am amintit-o. Dorind să scape de nenorocirea ce l-a copleșit, smucește în jos și scutură funia cât poate de tare. Pescarul bagă de seamă. El mână boii sau caii. Peștele e biruit și e tras pe țărm.”

Și în secolele următoare pescuitul este, pentru mulți din locuitorii așezărilor călărășene, o îndeletnicire importantă, peștele fiind marea bogăție a bălților, lacurilor și apelor curgătoare din această parte a țării. În evul mediu, toate mânăstirile mari și mici din Țara Românească obținuseră de la Mircea cel Bătrân și urmașii acestuia stăpânirea bălților și pescăriilor de la Dunăre. Mânăstirea Cozia avea bălțile de la ,,Săpatul până la gura Ialomiței”, balta Mamino și gârla Săltava. Mânăstirea Radu Vodă, controla vămile de pește de la Cornățel(Mânăstirea de azi) și Chiselet.

Și acum să vedem cum sunt plagiat în broșura în cauză:

Istoria a consemnat din cele mai vechi timpuri, condițiile fizico-geografice favorizând existența unei faune ihtiologice de o mare bogăție și varietate, care a făcut din pescuit o ocupație străveche și o sursă importantă de hrană pentru locuitorii de pe malurile Dunării.

În acest sens, cercetările arheologice au scos la iveală de-a lungul Dunării și brațului Borcea, numeroase harpoane făcute de corn de cerb sau din os, care datează din mezolitic și dovedesc că pescuitul era una din ocupațiile de bază ale locuitorilor din această zonă.

Această preocupare este scoasă în evidență și de mărturiile documentare. Astfel, conform afirmațiilor lui Arrian, în anul 335 î.e.n. Alexandru Macedon, în expediția întreprinsă la nord de Dunăre…în bărci indigene din trunchiuri de copaci scobite… întrucât riveranii Istrului “se folosesc de ele pentru pescuitul în fluviu”, iar Claudius Aelianus,  în prima jumătate a secolului III d.Hr., scrie, referitor la tehnica pescuitului somnului din Dunăre: ,,Dacă omului îi stă la îndemână o pereche de cai, folosește caii. El duce pe umeri jugul, merge acolo unde socotește că este bine să se așeze și crede că e loc prielnic de pescuit. Leagă de mijlocul jugului capătul unei funii trainice și foarte potrivită pentru tras, punând nutreț din belșug boilor sau cailor. În partea cealaltă leagă de funie o undiță puternică și grozav de ascuțită. Înfige în ea un plămân de taur și o aruncă somnului din Istru, momindu-l cu o mâncare foarte plăcută. Când simte carnea de taur, peștele pornește îndată s-o prindă. Deschide gura mare și fără să simtă e străpuns de undița pe care am amintit-o. Dorind să scape de nenorocirea ce l-a copleșit, smucește în jos și scutură funia cât poate de tare. Pescarul bagă de seamă. El mână boii sau caii. Peștele e biruit și e tras pe țărm.”

Dacă în epocile vechi dreptul la pescuit s-a regăsit în obiciul pământului, în evul mediu, mănăstirile care aveau proprietăți în zonă au ajuns stăpâne peste peste bălțile și pescăriile de la Dunăre. Astfel, mănăstirea Cozia avea bălțile de la “Săpatul până la gura Ialomiței, balta Mamino și gârla Săltava.” Mănăstirea Radu Vodă din București, “controla vămile pește de la Cornățel(astăzi Mănăstirea) și Chiselet.”

Și exemplele pot continua!

NOTĂ: Textele plagiate sunt bolduite și subliniate.

         Delavrancea – desen de Dumitru Nicolae

Când ne gândim la Barbu Ștefănescu Delavrancea(n. 11 aprilie 1858, București, d. 29 aprilie 1918, Iași)  sigur îl revedem în memorie pe celebrul actor George Calboreanu glăsuind cu gravitate cuvintele lui Ștefan cel Mare din Apus de soare: “Moldova nu este a mea și nici a voastră ci a urmașilor urmașilor noștri, în veacul vecilor!”. Ni-l mai amintim din nuvelele Sultănica și Hagi Tudose sau din basmul Neghiniță, care ne-au delectat în anii copilariei. Dar înainte de toate, Delavrancea rămâne în literatura română ca dramaturgul care ne-a lăsat celebra trilogie moldovenească: Apus de soare(1909), Viforul(1910) și Luceafărul(1910)

          O aplecare mai atentă asupra biografiei și activității lui Barbu Ștefănescu Delavrancea mi-a permis să descoper interesante legături ale scriitorului cu meleagurile călărășene. Astfel, tatăl său, Ștefan ”căruță-goală“, pe numele adevărat Ștefan Tudorică Albu,  descendent din familia unor ciobani vrînceni, ”strămutat în marginea Bucureștilor, în căutarea unei munci mai rodnice“, a fost împroprietărit la Sohatu-în actualul județ Călărași, ca urmare a legii rurale din 1864 elaborate de Cuza-Vodă și Mihail Kogălniceanu.

Copil fiind, Delavrancea pleca din prispa coşcovită de ploi a căsuţei lor din mahalaua Delea Nouă, din Bucureşti, în dricul căruţii tatălui său, spre orizontul nemărginit al Sohatului, pentru a-şi purta mai departe, în curtea bunicilor, sau pe malul Mostiştei, imaginaţia şi visele de copil. “Ca şi-n alte situaţii, se agăţa de scurteica lungă şi îmblănită cu mârsă neagră a tatălui, linguşindu-l, mângâindu-l pe obraji şi pe pletele-i rotunjite, rugându-l să-l ducă la bunici cu căruţa, la Sohatu. Să ţină şi el biciuşca şi hăţurile, să uite pentru o vreme de mahala, de rochiţa liliachie în care îl îmbrăca mama, să se simtă şi el bărbat, un alt fel de „căruţă-goală“, pe drumul spre porturile dunărene spre care tatăl său, starostele grânarilor din Bariera Vergului, îşi purta cârdul de căruţe cu grâu sau cu orz.”

În ziarul „Lumina”/14 mai 2014, din care am reprodus citatul de mai sus, Dumitru Manolache menționa referitor la vacanțele petrecute la Sohatu de către Barbu Ștefănescu Delavrancea: „Aici, în această curte părăsită astăzi, inundată de clorofilă, aici, în cătunul Broscari din Sohatu, venea Barbu, mezinul lui Ştefan „Căruţă-Goală“, în vacanţe. Aici spunea sărut-mâna bunicilor, se lăsa momit cu alune şi stafide, ca un răsfăţat, adormind uneori vrăjit în poala bunicii sub nuc, cu basmul zânei florilor reverberând în creier. Neştiutor şi fără de griji, alerga cu picioarele goale, zgâriate, rănite de scaieţi, prin praful cătunului, sau spre fundul grădinii, se căţăra prin zarzări şi duzi primenit de soare, în rostogoliri de râsete şi nevinovate gălăgii. Aici îi învăţa pe verii mai mari sau mai mici jocurile mahalalei lui, de-a „puia-gaia“, „v-aţi ascunselea“, „d-a hâra“, „d-a poarca“, sau pierdea ziua la pescuit pe Valea Rasei.”

Barbu Ștefănescu Delavrancea, absolvent al Facultății de drept, a fost și un vestit avocat, rămânând celebru în lumea justiției prin pledoariile sale de la bară. În această calitate îl vom găsi ca apărător, timp de 7 ani(1900-1907) în cunoscutul Proces al cioroienilor din comuna Roseți, care a durat aproape 50 de ani(1863-1912), prin care țăranii liberi din satul înființat de Ioan Rosetti s-au luptat prin toate instanțele posibile pentru a li se recunoaște drepturile înscrise în zapisurile(act de împriprietărire) încheiate în anul 1841, atunci când se puneau bazele satului liber Roseți, pe care Ioan Rosetti  îl dorea chiar reședință a județului Ialomița, atâta vreme cât orașul Călărași era un oraș aflat pe proprietatea Spitalului Colțea din București, iar locuitorii săi nu erau proprietari pe locurile pe care își aveau casele și acareturile. Este interesant cum a ajuns Delavrancea să-i apere atâta timp pe țăranii din Roseți. Prin intermediul lui Ioan Slavici(care a făcut parte din comisia de acordare a titlului de institutor și a rămas plăcut impresionat de prestația candidatului)  îl cunoaște pe Gheorghe Bădulescu, institutor la Roseți, cu care stabilește o relație foarte prietenească, botezându-i cei doi copii. În  calitatea de naș, se deplasează la Roseți și așa află povestea cioroienilor, devenind avocatul acestora.

         Primăria Călărași  realizată după planurile arhitectului Ion N. Socolescu

Un alt caz celebru apărat de Delavrancea îl constituie cel al cunoscutului arhitect prahovean Ion N. Socolescu, nimeni altul decât cel care în anii 1886-1887 a proiectat clădirea Primăriei Călărași, la solicitarea autorităților vremii. În anul 1903 Ion Socolescu este acuzat că și-ar fi incendiat casa din București pentru a încasa prima de asigurare. După toate aparențele, arhitectul era considerat ca și victimă sigură, urmând să fie condamnat. Numai că Delavrancea are o prestație deosebită și reușește să obțină achitarea clientului său. Despre acest eveniment s-a scris mult în presa vremii. Noi reținem doar câteva consemnări din volumul Amintiri al Lui Ion Valjan: “Asist la proces cu smerenia cu care un monah tânăr, abia călugărit, ar asista la o slujbă oficiată de toți mitropoliții țării laolaltă. Adversarii lui Delavrancea sunt Alexandru Djuvara și Take Ionescu. Am văzut atâta încrucișări de spade în acest proces epocal și atâtea scântei sărind din ciocnirea lor, din atacuri și replici, încât am ieșit din proces ca dintr-o viziune de epopee în care s-a dezlănțuit o luptă între titani. Tot baraoul e convins că pledoaria lui Delavrancea va rămâne cea mai frumoasă pagină de antologie a barei.”

Sriitorul Ștefan Bănulescu s-a născut la  8 septembrie 1926, în comuna Făcăeni, județul Ialomița, fiind al optulea fiu dintre cei unsprezece ai plugarilor Ion și Elena Bănulescu. Urmează cursurile primare în satul natal, după care, în perioada anilor 1938-1945, urmează și absolvă cursurile Liceului Știrbei Vodă din Călărași. În perioada 1948 – 1952 îl găsim student al   Facultății de Filologie din București, unde i-a avut ca profesori pe George Călinescu, Tudor Vianu, Alexandru Rosetti, Iorgu Iordan, Alexandru Graur. În anul 1949 debutează în revista Viața românească, iar între anii 1954 – 1959 îl găsim redactor la revista Gazeta literară de sub direcția prozatorului Zaharia Stancu. Continuă să publice în diferite periodice pentru ca în anul 1965 să se producă debutul său editorial cu o carte de literatură, la vârsta de 39 de ani. Este vorba de   volumul de nuvele Iarna Bărbaților , pentru care primește Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor. Vor urma numeroase alte volume, fiind deosebit de bine primite cele din ciclul Cartea Milionarului. În anul 1994 publică, la Editura Nemira, volumul Scrisori din Provincia de Sud-Est sau O bătălie cu povestiri, care conține foarte multe pasaje ce descriu cu lux de amănunte viața economico-socială și cultural-spirituală a orașului Călărași în anii de dinainte de declanșarea celui de al doilea război mondial. Din acest volum am selectat câteva pasaje semnificative care pot fi considerate, fără nici un fel de exagerare, pagini documentare despre Călărașiul interbelic. Sriitorul își sfârșește viața la București, pe 25 mai 1998, lăsând în urmă o operă literară remarcabilă.

 Două tradiții mari avusese orașul: școala și armata. Și când venisem din satul meu natal în oraș, Călărașii mi se arătau ca un oraș al școlarilor și al soldaților. Avea trei regimente, unul de infanterie, altul de artilerie și altul de cavalerie. Patru licee de băieți și două de fete, școală de arte și meserii, școli agricole și alte asemenea așezăminte în care se învăța fie cartea, fie fasonarea uneltei sau măcinarea boabei de grâu. Mai fiecare casă a orașului era gazdă de școlari. Satele ialomițene îți trimteau aici copiii după terminarea școlii primare pentru a învăța la liceu, la comerț, sau în școlile industriale, plata <chiriei> făcându-se îndeobște în natură, în făină, mălai, ouă, ceapă și fasole. Era o competiție de gazde pentru toate pungile…

Forfota acestei lumi de uniforme școlare și militare prin curți, pe străzi, în piețe, la Te Deum-uri, pe Corsoul orașului – strada Știrbey Vodă, unde se plimbau în fiecare seară, între orele șase și nouă, atât liceanul cât și cătana învoită de la regiment, dădea nu numai culoare și o mișcare aparte, ci și o marcă de carte și de istorie  acestei localităși încercate de la începuturile călărașilor ștafetari ce purtau scrisorile cu sigilii între sultani și oamenii țarului și între atâția alții…

Strada Grivița nu avea nici prăvălii, nici instituții.Orientată Nord-Sud-Est, începea din Bărăgan și ieșea în Bărăgan, nefiind, însă, calea directă de acces a carelor ce veneau dinspre câmpie; ele intrau fie pe strada Dobrogei(actuala str. Sloboziei – nota ns.), fie pe strada București, amândouă străzi comerciale, dominate de prăvălii și de depozite de mărfuri de toate felurile.

Liceul Știrbei Vodă avea fațada spre strada București, o latură a clădirii spre strada Dobrogei, iar gardul cu suliți de fier din spate, pe unde era poarta de intrare și de ieșire a elevilor, dădea spre strada Griviței. Intrau, adică din Grivița în curtea școlii și erau vecini cu mișcarea continuă a lumii orașului ce forfotea pe strada Dobrogei și pe strada București, în jurul zecilor de prăvălii și de depozite cu firme colorate, cu patroni proțăpiți în fața ușilor, proaspăt frizați, puși la costume elegante, cu lanțuri groase de ceasornic, atârnate între un nasture și buzunarul vestei.

În primele zile, școlarul venit în clasa întâia la liceul Știrbei Vodă, intrând în curtea liceului prin Grivița, aruncându-și ochii pe latura din stânga, pe strada Dobrogei, putea prinde în priviri pe o rază mare șirul de firme comerciale, curelăria “Prodanoff”, vitrinele cu stofe ale bogasierilor Sumbassacu și fiii, filialele atelierelor de mecanico-dinamică ale fraților Prinni, italieni tot atât de vechi în ființa orașului ca și familia lui Deghetto; apoi, printre atâtea alte firme de croitori, băcănii, căvăfii, de banci agricole de credit, de cancelarii avocățești și, dacă-ți rătăceai privirea numai puțin și pe strada București, în fața liceului, descopereai vecinătatea altui convoi de firme: farmacia lui Beroniade, restaurantul atenianului Pausania Peciu, prăvăliile de vinuri întinse între cele două capete îndepărtate ale străzii, de la Baboia, dinspre marginea lui 23 Infanterie, la sud, până la nord, spre Lacea, spre zidurile Regimentului 5 Cavalerie…

Și cu greu ți-ar fi scăpat din priviri în acea mișcare zgomotoasă de pe străzile Dobrogea și București figura distinsă, elegantă a bancherului Vasile Buricescu, care se plimba în multe ceasuri din zi cu mâinile la spate de colo-colo pe un trotuar și pe altul….Buricescu, după spusele unora fratele lui Ion F. Buricescu, pe care localnicii susțineau că-l văzuseră trecut printre numele filozofilor prin cărți și prin gazete, bancherul, zic, ținea de fapt în mână o bună parte din oraș: avea el însuși depozite de cereale, părți la capitalurile lui Sumbasacu, ale morilor Vineșiu și Lutz, aceștia doi din urmă cei mai bogați oameni ai localității…

Ca școlar, făceai prospecțiune zilnică în această lume, fiind trecător ceas de ceas printre acești oameni ai orașului cu capitaluri de toate mărimile,  de la Vineșiu, Buricescu și Bazacopol, până la ultimul alvițar ce-și purta marfa într-un mic coș de răchită și și-o vindea la gardul liceului Știrbei Vodă, liceului comercial, liceului de fete Sf. Gheorghe, liceelor industriale de băieți și fete, școlii de arte și meserii sau la zaplazurile celor șapte școli primare ale orașului, unde alvițarii, bombonarii, covrigarii și iaurgii din periferia Măgurenilor luau parte la programa cotidiană de învățământ, dominând recreațiile elevilor, strigându-și marfa în limba valahă, turcă, albaneză, greacă, bulgară și rusă…

                                        Localul în care a funcționat Clubul englezilor
Foarte probabil că cei peste o sută de călărășeni care lucrează astăzi în Marea Britanie nu știu că prin anii 1963-1965 în jur de 100 de britanici au fost găzduiți în urbea de pe Borcea și au lucrat efectiv la Călărași. Este vorba de ingineri, tehnicieni și muncitori, aduși aici împreună cu familiile lor pentru a asigura instalarea și punerea în funcțiune a celor 3 mașini de hartie(A,B,C) de la fostul Combinat de Celuloză și Hârtie – CCH Călărași.
Dar să o luăm cu începutul. În anul 1960, fosta conducere de partid și de stat din România hotărăște construirea la Călărași a unui mare combinat de celuloză și hârtie, care urma să valorifice paiele de cereale, o mare bogăție din totdeauna a Câmpiei Bărăganului. Odată decizia luată, prin anul 1961 încep lucrările de construcție ale combinatului, care se finalizează în 1963(de acest moment se leagă și venirea mea, în 1962, în orașul Călărași, tata angajându-se dulgher la Șantierul care ridica combinatul). Urma echiparea cu utilajele necesare pentru producerea celulozei și a hârtiei din paie. Cum utilajele pentru fabricarea hârtiei fuseseră importate, “la țiplă” din Marea Britanie(este vorba de linii tehnologice fabricate în 1939 și care n-au mai putut fi puse în operă în Anglia din cauza izbucnirii celui de al doilea război mondial) a fost nevoie ca pentru instalarea lor și pentru punerea în funcțiune să fie aduși specialiști din Anglia. Așa se face că timp de aproape trei ani de zile Călărașiul a devenit gazda a numeroși englezi. Pentru ei se construiseră cele două blocuri din Centrul orașului, aflate în apropierea Pieței Centrale. Tot pentru ei, în spatele localului unde funcționa Cofetăria Violeta și unde în anii interbelici funcționase Cazinoul orașului, se amenajase celebrul Club al englezilor, al cărui administrator era Stanciu Oancea, tatăl colegului meu de bancă, Stanciu Constantin, de la Șc. 2 și de la Lic. 2. Clădirea, care era de o frumusețe arhitecturală deosebită, a fost demolată la începutul anilor ’70 pentru a se construi aici fostul Magazin universal “Select”( unde astăzi funcționează Fabrica de confecții Baden).
Îmi amintesc cu câtă curiozitate îi priveau călărășenii pe britanici. Atunci, noi copiii din zonă, elevi la Șc.2 din piață, am mestecat pentru prima dată gumă adevărată, iar cei mai mari se delectau cu câte o țigară fină, oferită de tânărul Richard, cel care conducea o limuzină atât de lată că atunci când circula pe străzile orașului aveam impresia că ocupă întreg carosabilul. Apropo de acest Richard, îmi amintesc că îi sucise capul fetei dr. Anghelide, care domicilia chiar lângă Clubul englezilor și blocul în care locuia Richard.
După ce și-au finalizat treaba și cele 3 fabrici de hârtie au fost puse în funcțiune, englezii au părăsit orașul prin 1965, în locul lor fiind aduși ingineri, maiștri și muncitori specialiști de la fabrica de hârtie de la Piatra Neamț, cărora le-au fost repartizate și apartamentele din Centru, unde fuseseră cazați englezii.
Localul în care a funcționat Clubul englezilor

Sfântul Nicolae de la Mira Lichiei

După cum este cunoscut multora dintre prietenii mei de pe Faceebook, vechea denumire a orașului de pe Borcea a fost LICHIREȘTI. Despre proveniența acestui nume au existat mai multe variante. Cea mai plauzibilă este aceea formulată de marele istoric român Nicolae Iorga, conform căreia denumirea ar veni de la hramul primei biserici construite aici, înainte de anul 1630(este vorba de Catedrala din Centrul vechi al orașului), biserică ca purta hramul Sfântului Nicolae de la Mira Lichiei. De aici credincioșii și-ar fi zis lichireșteni, nume care s-a translatat mai apoi întregii localități: Lichirești, devenită Călărași, după 1700.
Sfantul Ierarh Nicolae este cel mai cunoscut sfant al Bisericii noastre creștin ortodoxe. Indiferent pe cine intrebi, iti poate spune despre el ca este sfantul care aduce daruri. Noaptea dinaintea zilei de 6 decembrie este cunoscuta ca fiind noaptea darurilor. Este momentul in care vine „Mos Nicolae”.
Sfantul Ierarh Nicolae nu este un personaj mitologic. A fost arhiepiscopul Mirei, o localitate din vechea Lichia, in Asia Mica. Teodor Anagnostul, autorul „Istoriei Tripartite”, afirma ca Sfantul Ierarh Nicolae a participat la primul Sinod Ecumenic de la Niceea, din anul 325. Pentru ca acest autor s-a folosit de documentele provenite direct de la primul Sinod Ecumenic sau de la persoanele care au participat la acest sinod, istoricitatea Sfantului Nicolae nu trebuie pusa sub semnul intrebarii.
Amintim ca la sinodul de la Niceea, din anul 325, a fost condamnata erezia lui Arie, care sustinea ca Iisus Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu, ci doar un om cu puteri supranaturale. Potrivit Traditiei, atat de puternic a argumentat Sfantul Nicolae si atat de incapatanat a fost Arie, incat, ingrijorat de ruptura care se putea face in Biserica, Nicolae i-a dat ereticului o palma in cadrul sinodului. De la palma Sfantului Nicolae a ramas obiceiul ca, in ziua de 5 decembrie, cei neascultatori sa fie atinși cu nuielușa, in semn de avertisment.
Dar nu prin aceasta fapta a ajuns Sfantul Nicolae intruchiparea darniciei lui Dumnezeu. Potrivit traditiei, Sfantul Nicolae a aflat intr-o zi, ca un tata din cetatea Mira, de durere ca este lipsit de ajutor in a-si marita fiicele, dorea sa le ofere spre desfranare. Sfantul Nicolae i-a daruit omului aflat in nevoie trei pungi cu aur, iar fiicele acestuia s-au putut casatori. De atunci si pana in zilele noastre, in fiecare noapte a Sfantului Nicolae, cei dragi si in special copiii primesc daruri de la Sfantul Nicolae.
Ziua trecerii Sfantului Nicolae la cele vesnice a fost data de 6 decembrie 334, potrivit lucrarii „Legenda Aurea” („Legenda Sanctorum”) a lui Jacoppo da Voragine (+ 1298). In prezent, moastele sale se afla la Bari, din anul 1087. Mentionam ca in biserica „Sfantul Gheorghe Nou” din Bucuresti, se afla mana dreapta a Sfantului Nicolae. Exista credinta ca aceasta mana i-a fost trimisa lui Mihai Viteazul chiar de Cardinalul de Bari, printr-un pelerin roman, in semn de pretuire pentru lupta domnitorului impotriva paganismului.

Domnitorul Alexandru Dimitrie Ghica

În milenara sa existență, așezarea de la cotul Borcei a purtat mai multe nume, după cum menționa Pompei Samarian în inegalabila sa „Istorie o orașului Călărași de la origini până la anul 1852” și după cum am arătat și noi, în lucrările monografice dedicate municipiului Călărași. Sunt cunoscute astăzi numele de Lichirești, Călărași și Orașul Știrbei. Puțin știu însă faptul că la fel de bine urbea de la cotul Borcei ar fi putut purta numele de Alexandria, de la Alexandru D. Ghica, domnitorul Țării Românești (octombrie 1834 – octombrie 1842).
Călărașiul, devenit reședință a județului Ialomița, în aprilie 1833, întâmpina dificultăți deosebite în ceea ce privește dezvoltarea sa edilitar-urbanistică și economico-socială datorită situației sale de localitate care se afla pe o moșie privată, ce aparținea Spitalului Colțea din București, situație în care locuitorii orașului nu aveau calitatea de proprietari asupra terenurilor pe care își aveau locuințele sau acareturile comerciale. Din acest motiv, imediat după ce orașul lor devine capitală de județ, locuitorii săi vor încerca toate posibilitățile legale pentru a deveni proprietari asupra orașului lor. În acest sens vor adresa epistole atât conducerii Spitalului Colțea, cât și factorilor decizionali centrali, inclusiv domnitorilor vremii.
În acest context, o delegație a călărășenilor se va prezenta într-o audiență personală domnitorului Alexandru D. Ghica, care, în anul 1837, se afla pentru a doua oară la Călărași. De data aceasta, Alexandru Ghica a stat la Călărași timp de o săptămână, împreună cu domnitorul Moldovei, Mihail Sturza, în localul Carantinei, care se afla pe amplasamentul ocupat astăzi de clădirea Arhivelor Naționale. Delegația călărășenilor a fost bine primită de domnitor, care le-a promis sprijin în lupta lor pentru a deveni proprietari pe terenurile pe care aveau construcțiile. Mai mult, a primit cu bucurie propunerea delegaților ca în situația în care Călărașiul va deveni oraș liber, în semn de recunoștință pentru sprijinul acordat, acesta ar fi urmat să se numească Alexandria.
După terminarea perioadei de carantină, Alexandru Ghica trece Dunărea la Silistra, unde este primit de sultanul Abdul Medjid, aflat în vizită în fosta cetate Durostorum.
Reîntors la București, Alexandru Ghica va face demersuri pe lângă Epitropia Spitalului Colțea, în sensul celor promise călărășenilor. Însă intervențiile sale au rămas fără succes. Au profitat însă locuitorii unei tinere așezări din Câmpia Burnasului, întemeiată în anul 1834 de un grup de locuitori din Zimnicea și Mavrodin, care hotărăseră înființarea unei așezări libere după planul urbanistic elaborat de inginerul austriac Otto von Moritz. Cum pierduse partida cu Călărașiul, domnitorul Alexandru Ghica a aceeptat propunerea acestora din urmă, localitatea lor priminind numele de Alexandria, devenită, mai apoi, capitala județului Teleorman.
Ceea ce n-a reușit să facă pentru călărășeni domnitorul Alexandru D. Ghica, va face, în 1852, un alt domnitor al Țării Românești – Barbu Știrbei – , urmând ca noul oraș liber să se numească ORAȘUL ȘTIRBEI, așa cum era menționat în documentul oficial prin care urbea de la cotul Borcei devenea oraș liber. Și ca o ciudățenie, trebuie știut faptul că până astăzi nu există un alt document oficial prin care îndrăgitul nostru oraș să revină la denumirea tradițională de Călărași. Dar ceea ce n-au făcut oficialitățile vremii, au făcut locuitorii orașului, care au revenit tacit la denumirea de Călărași, numele domnitorului eliberator Barbu Știrbei regăsindu-se doar în denumirea primului liceu călărășean, denumire pe care o poartă și astăzi Colegiul național de la Călărași.