Datorită poziționării sale în apropierea Silistrei, unde otomanii își creaseră un avanpost militar important la Dunăre, Călărașiul și localitățile din apropiere vor fi direct implicate în desele conflicte militare ruso-turce, multe dintre acestea implicând ocuparea Călărașiului, în repetate rânduri, fie de către turci fie de către ruși. Așa s-a întâmplat în timpul războaielor ruso-turce din 1769-1774, 1806-1812, 1828-1829 și 1853-1856.

Acest din urmă conflict militar regional, cunoscut în istorie sub denumirea de Războiul Crimeii(1853-1856), avea să facă cunoscut Călărașiul la nivelul întregii Europe datorită unor puternice lupte prin care trupele rusești, cantonate la Călărași, au încercat să ocupe Silistra.

După cum se cunoaște, cauza care a declanșat ostilitățile militare ruso-turce a constituit-o ocuparea abuzivă, în iulie 1853, a Principatelor danubiene de către armatele turcești. Cum Călărașiul ocupa o poziție strategică în planurile militare ale rușilor, un corp de armată, condus de generalul Schilder, sosea aici în iulie 1853, generalul fiind  încartiruit în casele lui Costache Chiralopol. De asemena, feldmareșalul Feodorovici Paschievici ocupase casele fostului ocârmuitor Grădișteanu, iar casele lui Grigore Poenaru, fostul arendaș al moșiei Călărași, fuseseră puse la dispoziția baronului Klott von Jungersburg. După cum afirma Pompei Samarian, într-o carte dedicată Istoriei Spitalului Călărași, care citează date din fosta Arhivă a Primăriei Călărași, “din 540 de case, câte erau pe acea vreme în urbea Știrbei, 365 au fost ocupate de cfartiruri rusești… De cum au venit aici, rușii au prins a-și întocmi spitale pentru nevolile lor; în acest scop au rechiziționat toate casele ai căror proprietari fugiseră…”

La începutul lunii octombrie 1853, când turcii declară război rușilor, la Călărași este adus și Corpul de armată condus de generalul Alexander von Luders, care va fi găzduit în casele lui Costache Maltezeanu, un fruntaș local, cel de al doilea primar al Călărașiului după eliberarea de la 24 septembrie 1852. La Călărași sunt aduși și cazacii generalului Bogușevschi, acesta fiind inițial încartiruit în casele lui Hagi Țoncovici. A mai fost adus un regiment de artilerie călăreață, comandantul acestuia, colonelul Samoilov, fiind  găzduit  în localul  Carantinei. La 13 decembrie 1853, generalul Gorceakov ordonă trupelor de la Călărași să treacă în regim de iarnă. Atunci se începe construirea unor cazărmi speciale pentru soldați, amplasate la marginea orașului.

Generalul Alexander von Luders

            Într-un articol publicat în ziarul local „Deșteptarea Ialomiței”, din 23 octombrie 1911, institutorul Nicolae Țopescu, bunicul regretatului jurnalist sportiv Cristian Țopescu, scria: “În primăvara anului 1854 atacul cetății Silistra a început din toate părțile cu furie. Lupta înverșunată se da la Arab Tabia(o construcție fortificată aflată pe cel mai înalt loc din apropierea Silistrei și dotată cu o puternică baterie de artilerie – nota ns.)… Armata de geniu încerca să submineze cetatea. Cu lucrările de subminare era însărcinat generalul aghiotant Schilder, inginer de mine. El fiind atins de un obuz, care i-a retezat piciorul, a murit aici, în Călărași, în casa Iliescu de pe Bulevard și a fost înmormântat la Biserica Catedrală unde era cimitirul.”

Tot în luptele cu turcii din fața orașului Silistra avea să fie rănit și feldmareșalul Paschievici, care va fi înlocuit de generalul Gorceakov, încartiruit și el în casele clucerului Grădișteanu, cele mai aspectuoase din Călărași la acea vreme.

Armatele turcești au rezistat în fața atacurilor pe care rușii le efectuau de pe Insula Hopa-Pastramagiu, unde își stabiliseră formațiunile de artilerie. Pentru a-și transporta cu ușurință aici soldații încartiruți la Călărași, rușii construiseră “două poduri, unul pe vase, în dreptul Feldpostului…(pe malul Borcei, în apropierea fostei Gări fluviale – nota ns.), și un pod fix, pe Gâtul Ezerului, cu lemnăria înfășurată în paie unse cu păcură, gata să li se dea foc la nevoie.”

Luptele ruso-turce din primăvara anului 1854, desfășurate în apropierea Călărașiului, i-a determinat pe unii artiști plastici să realizeze reprezentări ale luptelor respective sub titulatura de Bătălia de la Călărași. Este și cazul germanului G.N. Renner, din Nurenberg, a cărui pictură o reproducem mai jos.

Bătălia de la Călărași  Pictură de G.N. Renner

            După o lună de asediu, rușii se retrag din jurul Silistrei, trupele regrupându-se la Călărași, sub comanda generalului Alexander von Luders. Intervenția în război a austriecilor îi va obliga pe ruși să își retragă trupele din Principate, la sfârșitul lui iulie 1854 rușii părăsind Călărașiul, lasându-l aici pe generalul von Schilder, ale cărui rămășițe pământești aveau să fie repatriate, cu onoruri militare, pe 14 octombrie 1911,  împreună cu osemintele altui general rus, Prosorovschi, mort în războiul ruso-turc din 1828-1829 și îngropat tot în curtea Bisericii Catedrale. După cum consemnează ziarul local „Deșteptarea Ialomiței” din 30 octombrie 1911, osemenitele celor doi generali „s-au pus într-o urnă de stejar lustruit, făcută la școala de meserii din acest oraș, și au fost duse la capela cimitirului, de unde apoi acea urnă s-a pus într-un car mortuar al comunei și s-au transportat la gară, carul mortuar fiind precedat de preoții ruși care cântau, și urmat de aproape de ofițerii ruși cu capetele descoperite, apoi ofițeri români din garnizoană și trupele ce au dat onoruri militare.”  

La jumătatea lunii martie 1875 ieșea de sub tipar primul ziar călărășean, intitulat Ialomița. De atunci și pănă azi, timp de 145 de ani la Călărași s-au editat și tipărit peste 200 de ziare, reviste și buletine oficiale, la care trebuie adăugate numeroase titluri de cărți. Firesc, acest lucru a fost posibil datorită existenței aici, în urbea de pe malul Borcei a unor tipografii care au transpus în texte tipărite gândurile și creațiile unor gazetari locali sau oameni de cultură renumiți la nivel local și național.

Întrucât împreună cu Muzeul municipal Călărași pregătim o expoziție dedicată celor 145 de ani de presă călărășeană, ce va fi vernisată sâmbătă, 14 martie 2020, în articolul de astăzi vă voi prezenta tipografiile călărășene care au funcționat la Călărași în cei 145 de ani de când aici cuvântul scris are mirosul cernelei tipografice.

Prefectura județului Ialomița, care avea sediul la Călărași din anul 1833, include în Bugetul pe anul fiscal 1874/1875 suma de bani necesară cumpărării unei tipografii. La începutul anului 1875 utilajele tipografice sunt instalate la parterul clădirii din Știrbei Vodă, nr. 14, colț cu str. Valter Mărăcineanu, local în care funcționa Prefectura județului.  Aici, la Imprimeria districtului Ialomița, cum se numea oficial prima tipografie călărășeană, se vor tipări și primele ziare locale: “Ialomița”, începând din martie 1875, “Presentul”(1876) și “Corespondența”(1878).

Cartușul de reclamă al Imprimeriei districtului Ialomița publicat în ziarul “Ialomița”

            Imprimeria districtului Ialomița va funcționa pănâ în anul 1888, când încetează și apariția primului ziar călărășean. Prefectura va închiria tipografia lui Constantin I. Șeicărescu, care va fi primul tipograf particular de la Călărași, tipografia lui, modernizată, funcționând până în anii primului război mondial. La Tipografia lui Constantin I. Șeicărescu se vor tipări cele mai multe dintre ziarele  care au apărut la Călărași până la intrarea României în primul război mondial: “Ialomițeanul”, “Bărăganul”, “Luptătorul”, “Gazeta Ialomiței”, “Dunărea”, “Viitorul Ialomiței”. După cum se preciza în reclama pe care Constantin I. Șeicărescu o insera în paginile ziarelor pe care le publica, tipografia lui efectua “toate lucrările atingătoare de această artă în diferite formate și culori”(vezi mai jos cartușul cu reclama respectivă).

Un al doilea tipograf înregistrat oficial la Călărași a fost Ioan Georgescu, care apare în această calitate în Anuarul meseriilor din anul 1890. Nu a reușit însă să se impună pe plan local, tipografia lui realizând, mai ales, imprimate contabile. Ioan Georgescu rămâne însă în Istoria Călărașiului drept primul librar modern, calitate în care îl găsim încă din anul 1874.

În anul 1892 Dimitrie Nicolaescu înființează Librăria și Tipografia “Română”, aici tipărindu-se și ziarul local “Borcea”. În reclama ce o făcea în paginile ziarului, D. Nicolaescu preciza că tipărește “ziare reviste și broșuri în limbile română, franceză și italiană”(vezi mai jos reclama).

Un alt vestit tipograf călărășean a fost V.R. Brăcăcescu, pe care îl întâlnim în această calitate în anul 1901, atunci când își cumpără instalații noi tipografice din Germania, deschizându-și tipografie, pe lângă librăria ce o avea în localitate încă din anul 1894. Cum V.R. Brăcăcescu a cochetat și cu politica, fiind membru al P.N.L., la tipografia lui au fost tipărite cele mai multe dintre ziarele liberale care au apărut la Călărași până în anul 1916(“Ialomița liberală”, “Liberalul”, “Viitorul Ialomiței”)

O reclamă a Librăriei și Tipografiei V.R. Brăcăcescu

            Dintre tipografiile călărășene care s-au înființat până la intrarea României în primul război mondial mai amintim și Tipografia”Minerva” a lui St. Avramescu și N. Benescu, care a funcționat până la naționalizarea din anul 1948. Aici s-a tipărit, printre altele, ziarul călărășean “Reforma”.

O reclamă a Tipografiei “Minerva”

            Perioada interbelică avea să aducă și în domeniul tipografiilor locale o diversificare a activității, mai ales că acum asistăm la explozia gazelelor locale, al căror număr crește de la un an la altul, ajungând la peste 20 în anul 1936. Dintre tipografi, se impune numele lui Ioniță Cristescu, înregistrat ca tipograf profesionist, cu tipografie proprie, încă din anul 1915. Tipografia lui a funcționat până la naționalizarea din iunie 1948(cu precizarea că în perioada 1924-1931 a funcționat ca Sucursală a Tipografiei SOCEC din București). Sub supravegherea profesionistă a lui Ioniță Cristescu au fost tipărite ziarele “Ialomița Nouă“, “Liga poporului Ialomițean”, “Glasul Poporului”, “Biruința”, “Pământul”, ș.a.

O reclamă  a Librăriei și Tipografiei Ioniță Cristescu

            Alături de Ioniță Cristescu un alt călărășean se va impune ca tipograf în această perioadă. Este vorba de Ioan Nicolescu, cel care va prelua în anul 1928 Tipografia “Cultura” a Camerei de agricultură Călărași, schimbându-i, mai apoi, numele în “Moderna”. În tipografiile girate de Ioan Nicolescu s-au tipărit ziarele “Liga poporului ialomițean”, “Bărăganul”, “Acțiunea”, “Mișcarea noastră”, “Fierul Roșu”, ș.a.

O reclamă a Tipografiei “Cultura”

            La Călărași a funcționat și o tipografie organizată ca societate în nume colectiv. Este vorba de Tipografia Noastră, înființată în anul 1923 și ajunsă și ea, după 1938, sub conducerea priceputului tipograf Ioan M. Nicolescu. La această tipografie au fost tipărite ziarele “Drapelul Ialomiței”, “Voința Ialomiței”, “Pământul”(1942-1944).

O reclamă a tipografiei „Tipografia Noastră”

            De precizat că ziarul “Biruința” reușește să-și cumpere o tipografie proprie, unde își va tipări numerele editate în anii 1936-1939. La fel va face și gazetarul George Vârtejanu, administratorul ziarului “Fapta”, care-și va înființa o tipografie proprie ce va funcționa până la naționalizarea din iunie 1948 și unde vor fi tipărite și numerele din anii 1944-1947 ale ziarului “Glasul Bărăganului”, în timp ce mai vechea Tipografie “Minerva” tipărea ziarul “Ialomița liberă“, oficiosul Comitetului județean PCR. De altfel, cele trei tipografii, Ioniță Crisitescu, George Vârtejanu și  “Minerva” vor fi naționalizate după 11 iunie 1948 și transformate în Centrele tipografice 1, 2 și 3. La Centrul tipografic nr. 3 Călărași avea să se tipărească ultimul ziar călărășean de până la reinvestirea urbei de pe Borcea în calitatea de reședință de județ în ianuarie 1981. Este vorba despre ziarul “Zori Noi”, oficios al Comitetului raional PMR Călărași, care a apărut în perioada 1952-1958.

Chiar dacă din anul 1958 nu s-au mai tipărit ziare la Călărași pănâ în anul 1981, activitatea tipografică a continuat, preluată de fosta întreprindere de industrie locală “11 iunie 1948”. În anul 1981 avea să se amenajeze o tipografie modernă, cu rotativă, unde se tipărea ofciosul PCR Călărași, intitulat “Vremuri noi”.

După 1990, odată cu explozia publicațiilor private, asistăm și la renașterea tipografiilor private locale, unele cu o activitate efemeră, dar și altele care s-au impus în viața economică locală, precum Media Print, Alas sau Grafopress.

Cel mai longeviv tipograf călărășean IONIȚĂ CRISTESCU

PRIMII  PREFECȚI  DE  CĂLĂRAȘI

Regulamentul Organic al Valahiei, intrat în vigoare la 1 iulie 1831, stabilea că cele 18 județe ale Țării Românești vor fi conduse de ocârmuitori(prefecții de azi), iar plășile, ca structuri administrative ale județelor, erau conduse de subocârmuitori. Atât ocărmuitorii, cât și subocârmuitorii erau considerați funcționari publici și urmau să fie desemnați numai din rândul boierilor. Mandatul ocârmuitorilor era, de regulă, de 4 ani, iar cel al subocârmuitorilor de 3 ani. În cazul ocârmuitorilor de județ, art. 352 stabilea faptul că aceștia erau numiți de domnitor dintre doi candidați propuși de către Sfatul Administrativ al Țării Românești.(Guvernul de la acea vreme)

            Atribuțiile ocârmuitorilor de județ aveau să fie explicitate în Regulamentul pentru osebirea căderilor și datoriilor între partea judecătorească și otcarmuitoare a județelor, adoptat în anul 1832, reglemetare care la art. 4 stipula: “Ocârmuitorul fieșcăruia județ fiind însărcinat cu privegherea asupra pazei bunei orândueli în tot coprinsul județului său, și răspunzător pentru onrice neorânduială și turburare s-ar întâmpla din a lui neîngrijire, va fi dator a iscodi și a afla în orașul de căpetenie prin polițaiu director, iar în celălalt coprins al județului prin subocarmuitorii plășilor,  toate faptele câte se vor întâmpla împotriva bunei orândueli, bunelor năravuri și a siguranței obștii.”

Pe 18 aprilie 1833, când se luase decizia mutării la Călărași a capitalei județului Ialomița, ocârmuitor de județ era serdarul Dumitru Polizu, care fusese numit în funcție la 22 septembrie 1832. După 4 ani de mandat, pe 10 octombrie 1836 era numit un nou ocârmuitor, în persoana comisului Iancu Grădișteanu, mare boier din Familia Grădiștenilor, fiu al marelui vornic Scarlat Grădișteanu. Om cu mulți bani, Iancu Grădișteanu închireiază de la Epitropia Colței un loc de casă la Călărași, pe malul Borcei, unde construiește o casă foarte frumoasă, care în perioada interbelică a intrat în proprietatea lui Tache Mateescu.  Casa respectivă a rezistat până după 1977, fiind demolată și pe locul ei ridicându-se unul din cele două blocuri cu 8 nivele din apropierea Hotelului Călărași.

Iancu Grădișteanu nu și-a dus mandatul până la capăt fiind, destituit de domnitorul Dimitrie Ghica pe data de 12 iulie 1837, după ce în prealabil candidase și fusese ales deputat, faptă ce contravenea prevederilor Regulamentului Organic. În locul lui domnitorul îl desemnează ca ocârmuitor pe clucerul Ioan Rahtivan, un boier originar din Prahova, care în anul 1831 îndeplinise și funcția de primar al Ploieștiului. Ioan Rahtivan va fi înlocuit la începutul anului 1842 de către Costache Filipescu, boier de neam din cunoscuta familie a Filipeștilor, dar care va fi repede destituit, la 11 martie 1843, datorită atitudinii sale autoritare și violenței dovedite față de subordonați.

            Pentru anii 1843 și 1844 documentele vremii îl amintesc ocârmuitor la Călărași pe maiorul Gheorghe Manu, fiul marelui vistiernic Mihail Manu, venit din Fanar și stabilit la București. Maiorului Gheorghe Manu  i se mai spunea „boierul Iorgu” deoarece era frate cu Ion(Iancu) Manu, mare proprietar care avea o moșie întinsă la Budești, localitate din fostul județ Ilfov, care face parte astăzi din județul Călărași, fost ocârmuitor de Galați și Ilfov, prefectul Poliției Capitalei, în timpul domnitorului Gheorghe Bibescu, când a organizat Corpul pompierilor militari din București, ministru al Afacerilor Străine, sub Barbu Știrbei și membru al Căimăcămiei în 1858, împreună cu Emanoil Băleanu și Ioan Filipescu. De asemenea, prefectul Gheorghe Manu a fost unchiul generalului George Manu, cel care va ajunge premierul României în perioada anilor 1889-1891.

Ion(Iancu) Manu. Pictură de Ion Negulici

            În Almanahul Statului pe anul 1846 este menționat ca ocârmuitor al județului Ialomița, serdarul Manolache Grădișteanu, care fusese numit în funcție încă de la începutul anului 1845, după ce, în prealabil, fusese șeful Secretariatului Statului. Făcea parte din Familia Grădișteanu și era fiul lui Grigore Grădișteanu, mare comis și mare vornic, fiind unul din cei patru copii pe care Grigore Grădișteanu i-a avut din căsătoria cu Eufrosina Rosetti. Manolache Grădișteanu a deținut funcția de ocârmuitor al județului până la declanșarea Revoluției din  1848, când, după cum afirmă pictorul călărășean Constantin Predeleanu, primul istoric al acestor meleaguri, “fugi cu evenimentele”.

Manolache Grădișteanu

La 11 iunie 1848, domnitorul Gheorghe Bibescu acceptă Proclamația de la Islaz și demisionează. Se formează un Guvern provizoriu, în frunte cu mitropolitul Neofit, care pe 15 iunie se instalează la București. Sunt apoi numiți și noii ocârmuitori de județe. La Călărași este instalat ca ocârmuitor al fostului județ Ialomița Dimitrie Ciocârdia, judecător la Tribunalul Ialomița din anul  1846.( Dimitrie Ciocârdia s-a născut la 10 ianuarie 1789, la Săcuieni, în județul Dâmbovița, a avut gradul de praporgic în miliţia românească, înfiinţată în anul 1830. Domnitorul Alexandru Dimitrie Ghica l-a ridicat la gradul de căpitan, în anul 1831, luându-l ca ajutant domnesc, până în anul 1843 a îndeplinit funcţii înalte în cadrul oştirii. Apoi a fost judecător, prezident al tribunalului şi cârmuitor al judeţului Ialomiţa, procuror al Guvernului provizoriu (după 1848). După 1848, considerat proscris politic, e împiedicat să revină în armată. Unionist, a făcut parte din Comitetul Central al Unirii, constituit în 1857 la Bucureşti.  A decedat la București, pe 1 ianuarie 1860.) Despre momentul desemnării ca ocârmuitor de județ, Constantin Predeleanu avea să consemneze că  “acesta a fost transportat în oraș în trăsură trasă de brațele acelora ce erau pentru liberatate.”

Dimitrie Cicârdia nu va rămâne multă vreme la Călărași întrucât este chemat la București unde este numit procuror acuzator în procesul intentat de Guvernul Provizoriu coloneilor I. Odobescu şi I. Solomon şi maiorului Grigore Lăcusteanu, acuzați de tentativă de rebeliune contrarevoluționară. În acest context, în documentele contemporane îl găsim ca ocârmuitor de județ pe D.G. Matisa, care figurează ca administrator al județului(denumirea dată ocârmuitorilor de Guvernul revoluționar provizoriu) în lunile august și septembrie 1848.

După înăbușirea Revoluției și debarcarea Guvernului revoluționar la Călărași este numit ca ocârmuitor  Mihalache(Mihai) Rahtivan, care s-a ocupat mai mult de identificarea și încarcerarea fruntașilor locali care au susținut măsurile Guvernului revoluționar provizoriu. Din dispoziția lui, pe 8 octombrie 1848 este arestat și trimis la București fruntașul revoluționar călărășean Răducan Ceaușescu, care va sta întemnițat până la 9 iunie 1849.

Pentru anul 1850 Aureliu V. Ursescu îl menționează ca ocârmuitor pe serdarul Alexandru Emanoil Florescu, despre care Pompei Samarian spune că va deveni apoi un personaj politic important în administrația centrală: “a fost, pe rând, prefect al Capitalei, membru în Divanul Ad-hoc, ministru de control în 1862 și mai apoi ministru de lucrări publice.”

Alexandru Emanoil Florescu

            Ultimii doi ani ai perioadei de până la eliberarea orașului(1851-1852) au fost marcați de personalitatea ocârmuitorului Iorgu Lenș, fiul lui Filip Lenș, descendent dintr-o familie cu origini florentine şi franceze. Filip Lenş a ocupat mai multe dregătorii în Muntenia, fiind, pe rând, cămăraş, clucer, mare vornic (director în Departamentul Treburilor Din Lăuntru), mare vistiernic şi mare logofăt al dreptăţii (ministru al justiţiei). A fost proprietar al unor întinse moşii din judeţul Ialomiţa, la Ţăndărei, Luciu şi Mărculeşti, din exploatarea cărora a adunat o avere considerabilă. În anul 1821 construiește în București una dintre cele mai frumoase case, care a rezistat pănă astăzi. După moartea lui Filip Lenș, petrecută în anul 1853, casa din București este moștenită de către fiul său, Iorgu Filip Lenș, ocârmuitorul de la Călărași, care în anul 1886 o va vinde omului politic și juristului Gheorghe Vernescu, motiv pentru care clădirea respectivă a rămas în mentalul colectiv al bucureștenilor drept Casa Vernescu, actualmente Casinoul Vernescu.

Biserica Sf. Împărați din Volna ridicată pe locul donat de prefectul Iorgu Lenș

Ca ocârmuitor de județ în timpul căruia s-au derulat toate procedurile administrative și tehnice privind eliberarea orașului Călărași, Iorgu Filip Lenș a cumpărat mai multe proprietăți în Călărași, pe care le va dona pentru construirea Bisericii Sf. Împărați din Volna și a Spitalului județean.

Regulamentul Organic al Valahiei, intrat în vigoare la 1 iulie 1831, creiază pentru Țara Românească un fel de Parlament unicameral, denumit Obicinuita Obștească Adunare, care era alcătuită din 42 de membri, la care se adăuga mitropolitul Țării Românești, ce îndeplinea funcția de președinte al Adunării.   Art. 45 din Regulament făcea următoarele precizări referitoare la modul de constituire al Adunării: 3 membri de drept(episcopii de Râmnic, Buzău și Argeș); 20 boieri de rangul I(trebuiau să aibă cel puțin 30 de ani și să provină din familiile de boieri pământeni);  18 deputați aleși din rândul boierilor din județe(câte unul pentru fiecare județ), la aceștia adăugându-se un deputat  pentru orașul Craiova. Alegerea deputaților județeni se făcea prin convocarea boerilor cu drept de vot la reședința județului. Mandatul deputaților era de 5 ani, iar sesiunile Adunării începeau la 1 decembrie al fiecărui an și durau două luni de zile.

Pentru județul Ialomița, alegerea primului deputat județean avusese loc la Urziceni, fosta capitală a județului, pe data de 3 noiembrie 1831 când în această calitate a fost ales stolnicul Gheorghe Lehliu, proprietar a mai multor moșii din fostul județ Ialomița, inclusiv cea pe care se constituise satul  Lehliu. La momentul alegerii ca deputat de Ialomița, Gheorghe Lehliu deținea și funcția de președinte al Tribunalului de Ialomița, care își avea sediul tot la Urziceni. Începând cu 1 mai 1833 pe Gheorghe Lehliu îl găsim la Călărași, atât ca deputat, cât și ca președinte al Tribunalului județean, funcții pe care le-a îndeplinit până la moartea sa, în anul 1836.

În noiembrie 1836, la Călărași, are loc alegerea noului deputat de Ialomița. Câștigător la vot este Iancu Grădișteanu. Dar întrucât acesta deținea și funcția de ocârmuitor al județului și Regulamentul Organic interzicea ocârmuitorilor să fie și deputați, alegerea lui Grădișteanu este invalidată pe 17 mai 1837, de către domnitorul Alexandru Dimitrie Ghica. La Călărași sunt organizate noi alegeri și din toamna anului 1837 județul Ialomița este reprezentat în Adunarea Obștească de către paharnicul Iancu Roseti.( Paharnicul Iancu(Ioan) Roseti, din marea familie a Roseteștilor, prin căsătoria cu Safta Crețulescu, fiica banului Constantin Crețulescu, devine proprietar al unei mari moșii din apropierea Călărașiului pe care, începând cu anul 1840, întemeiază o frumoasă așezare pe care și-o dorea să ajungă chiar oraș: comuna Roseți de astăzi.)

Adunarea Obștească a Țării Românești în decembrie 1837. Printre deputați se afla și paharnicul Iancu Roseti. Gravură de Auguste Raffet

            Pentru următorul mandat de 5 ani(1841-1846) este ales maiorul Nicolae Lahovari, “cu 32 de glasuri din 59 ce au fost de față.”   Nicolae Lahovary,  fiul lui Manolache, fost ispravnic de Vâlcea și caimacam de Craiova, deținea o mare suprafață de teren arabil în comuna Făcăeni din fostul județ Ialomița. Ajunge colonel în anul 1846 și se stinge din viață în anul 1879, lăsând averea din Ialomița drept moștenire fiului său Alexandru.(Alexandru N. Lahovary avea să devină unul dintre primii mari politicieni români legați de aceste meleaguri unde poseda moșii întinse. Ministru în mai multe guverne conservatoare, Alexandru Lahovari a ocupat succesiv, din noiembrie 1888 și până în octombrie 1895, portofoliile domeniilor, lucrărilor publice și afacerilor străine, legându-și numele de mari servicii aduse țării.)

Alexandru N. Lahovary

            Ultimul deputat ales la Călărași până la izbucnirea Revoluției de la 1848 a fost pitarul Dimitrie Lehliu, frate cu stolnicul Gheorghe Lehliu, fost deputat și președinte al Tribunalului județean. Erau fiii paharnicului Enache Lehliu, care în timpul domnitorului fanariot Constantin Mavrocordat adună o frumoasă avere, printre care și o mare moșie în fostul județ Ialomița, care la sfârșitul secolului al XIX-lea ajunge în proprietatea lui Negroponte Ulise. În anul 1906 Aureliu Ursescu, secretarul Consiuliului județean, consemna, referitor la mărimea moșiei foștilor deputați, întemeietori ai satului Lehliu: “o suprafață  de 3400 ha teren arabil, 250 ha islaz, 8 hectare heleșteu și 50 ha pădure”

După înăbușirea Revoluției de la 1848, Adunarea obștească a Munteniei n-a mai fost convocată. După Convenția de la Balta Liman(1849) se crează Divanul Obștesc al Țării Românești, alcătuit din personalități ale vremii cu atribuții funcționărești. Competențele Divanului erau acum mai restrânse și din acest organism care-l sprijinea pe domnitor în conducerea treburilor statului nu mai făceau parte înaltele fețe bisericești, care erau invitate să participe numai atunci când se discutau treburi ale Bisericii ortodoxe.

Când dorește să reconstituie trecutul și evoluția unor state, regiuni sau localități, istoricul apelează la o multitudine de informații documentare, pornind de la urmele materiale oferite de arheologie și terminând cu documentele digitale ale zilelor noastre. În cadrul acestor izvoare documentare, cele cartografice pot oferi o sumedenie de informații, pornind de la cele privind amplasarea fizico-geografică până la informații de natură arhitecturală, în cazul planurilor topografice. De aceea, în demersul său istoriografic, cercetătorul nu le poate ignora, dimpotrivă, este apropape obligat să le folosească.

În cazul nostru, pentru prima dată așezarea de la cotul Borcei apare consemnată pe o hartă contemporană  la 1700, când satul Lichirești este menționat în opera cartografică a stolnicului Constantin Cantacuzino, tipărită la Padova, în Italia. Și în alte realizări cartografice din secolul al XVIII-lea, cum a fost cea de la 1718 a iatalianului Anton Maria del Chiaro,  care este de fapt o reeditare cu caractere latine a Hărții stolnicului Constantin Cantacuzino, precum și în cele  atribuite lui Ruhedorf și Schmidt, ambele datate la 1788, așezarea de la cotul Borcii este menționată tot sub denumirea de Lichirești. În schimb, în Harta austriacă de la 1791(așa numita Hartă Specht),  localitatea ce ne interesează apare consemnată sub numele de “Călărași vel(sau) Lichirești”. Pe harta din 1700 a stolnicului Cantacuzino, Lichireștiul este amplasat la nordul Ezerului. Desigur că orietnarea este greșită, dar ceea ce interesează este faptul că localitatea este menționată ca fiind un sat mare. Tot greșită este poziționarea satului Lichirești și în Harta lui P. Santini, tipărită la Veneția în anul 1777(localitatea apare amplasată în extremitatea de nord a Lacului Jegălia). În schimb, într-o realizare cartografică după descrierea generalului Bauer de la 1780 satul Lichirești apare cel mai corect amplasat. Publicăm, mai jos, extrase după toate aceste șase hărți din secolul al XVIII-lea.

Extras din Harta lui Anton Maria del Chiaro de la 1718

Extras din Harta lui P. Santini de la 1777

Extras din Harta Valahiei de la 1780 realizată după descrierea lui  Bauer

Extras din Harta lui Ruhedorf din anul 1788

Extras din Harta lui Schmidt din anul 1788

Extras din Harta austriacă(Specht) de la 1791

            De la începutul secolului al XIX-lea găsim mai multe opere cartografice în care este menționat și Călărașiul. Din anul 1812 amintim lucrarea Topografische karte der Grosse und kleinen Walachei, realizată pe baza ridicărilor topografice făcute de austrieci în timpul confruntărilor militare din anul 1790. Redăm, mai jos, un extras din harta respectivă.

Opera cartografică care ne oferă cele mai multe informații despre Călărașiul începutului de secol XIX este Harta rusă din 1828-1829, intitulată “Harta teatrului de război în Europa, în anii 1828 și 1829…cu ridicările militare ale Moldovei, Valahiei și ale regiunii Babadagului. Gravatä la depoul topografic militar 1835” 

În această hartă Călărașiul este reprezentat foarte bine din punct de vedere al amplasamentului geografic. Totodată, după numărul de gospodării(165) precizat în hartă, Călărașiul era cea mai mare localitate din fostul județ Ialomița. Totodată se precizează existența aici a unei biserici și a unei carantine, plus două mori de apă amplasate pe Borcea, în aval de satul Măgureni, unde exista de asemenea o biserică, după cum se poate observa din extrasul reprodus mai jos.

Extras din Harta rusă de la 1828-1829

În baza art. 306 din Regulamentul Organic pentru Muntenia, se hotărăște înființarea de școli naționale(publice) în orașele reședință de județ. Se puneau astfel bazele unui învățământ public de stat, cu obligativitatea pentru autoritățile locale de a include în buget sumele necesare pentru construcția și întreținerea unor asemenea școli. În acest sens, Eforia Școlilor naționale, organismul central de la București în sarcina căruia se afla coordonarea și  monitorizarea activității din școlile publice județene, a publicat, în septembrie 1833, Regulamentul Școalelor Publice, care detalia problemele de ordin organizatoric și structural al școlilor și a fixat orientarea și principiile de bază ale învățământului conform Regulamentelor Organice.

Întrucât  Călărașiul devenise reședința județului Ialomița, Eforia Școlilor solicită Ocârmuirii județului, cu adresa 368, din 12 octombrie 1833, să găsească un local în care să se instaleze Școala județului. Acestui demers îi răspunde Ocărmuirea de la Călărași, cu adresa nr. 5360, din 6 noiembrie 1833: ”Cu cinste primindu-se la Ocârmuire adresul cinstitei Eforii de supt nr. 368, s-au văzut cele coprinzătoare a se găsi o încăpere pentru şcoala naţională asupra căreia cu cinste să răspunde că asemenea încăpere precum se cere aici în Călăraşi nu se află, că este ştiut căci mai toate încăperile orăşanilor sunt numai cu câte o odaie şi osebit o alta mai mică, ce se numeşte tindă, care şi acelea sunt coprinse de cvartiruri ostăşeşti fără să fie una slobodă. Erau slobode două odăi ale bisericii, una mai mare şi alta mai mică, însă nu după ceruta mărime, dar până în primăvara viitoare se puteau întrebuinţa într-această lucrare, apoi şi acestea s-au coprins acum de smătritele magazii de aici din Călăraşi. Şi precum se arată, nemaifiind nici o casă slobodă, nu rămâne alta decât să fie îngăduială până în primăvară când se va pregăti şcoala ce acum să lucrează. Iar mobilele ce sunt trebuincioase la şcoală nefiind cunoscute ocârmuirii, să binevoiască cinstita Eforie a le da în cunoştinţă ocârmuirii spre a se îndatora orăşanii din vreme să le pregătească.”

În aceste condiții, încă din primul buget întocmit de Comisia oraşului Călăraşi în noiembrie 1833 se prevăzuse suma de 4500 de lei “să se facă o școală pentru învățătura copiilor, care școală, cu îndemnare și ajutorul Ocârmuirii și a polcovnicului Grigore, arendaș, sau și pus în lucrare.”

            Construcția fusese începută pe un loc pe care Epitropia Spitalului Colțea din București, proprietarul moșiei Lichirești îl donase Ocârmuirii județului pentru „acea încăpere de școală.” Actul de donație va fi consfințit prin Jurnalul Epitropiei Spitalului Colțea, încheiat  la 20 decembrie 1834. Documentul la care am făcut referire, mai preciza că terenul respectiv se afla pe malul Borcei, în apropierea uliței principale a târgului, „încă doisprezece stânjeni în lat și optsprezece stânjeni în lung… care loc, spre pomenire atât a ctitorilor ce au făcut danie această moşie la spital, cât şi altor ajutători la întocmirea şi facerea acestui lucru folositor obştii şi plăcut atât lui Dumnezeu cât şi oamenilor, să fie apărat de plata embatichiu ce plătesc alţii, rămâiind nesupărat în veci.”

                   Extras din Planul orașului Călărași în care este identificat localul Școlii publice construite la Călărași. Pe același amplasament s-a ridicat Școala de băieți nr. 2, pe locul respectiv aflându-se azi Blocul cu CEC-ul, de pe fosta stradă Scânteia

Deși clădirea școlii era gata din vara anului 1836, datorită faptului că nu avea încă mobilierul adecvat începerii cursurilor, Eforia Școlilor va trimite un profesor pentru Școala națională de la Călărași deabia pe 1 septembrie 1837, în persoana lui Ion Gherasim Gorjanu, fost, până la cea dată, profesor la Școala din Văleni de Munte. Școala, care fusese înființată și funcționa ca școală publică cu dublă funcționalitate(asigura instruirea copiilor de vârstă școlară după o programă națională, dar asigura și pregătirea și perfecționarea viitorilor învățători de la sate) a funcționat până la Revoluția din 1848, fiind redeschisă la 1 ianuarie 1851, dată de la care documentele înregistrează a funcționare continuă, școala publică respectivă  devenind, peste ani, Gimnaziul „Carol I” de astăzi.

Școala publică de la Călărași a fost vizitată de numeroase oficialități ale vremii. Astfel, cu prilejul examenului de sfârșit de an de la 30 iunie 1845 orașul de pe Borcea este vizitat de Petrache Poenaru, conducătorul Eforiei Școlilor de la acea vreme(un fel de ministru al Educației), nimeni altul decât inventatorul stiloului de astăzi.

Petrache Poenaru s-a născut pe 10 ianuarie 1799, la Benești, jud. Vâlcea. A fost secretarul personal al lui Tudor Vladimirescu, la insistențele căruia pleacă să studieze la Viena și Paris. La Paris își brevetează inventarea stiloului, sub numele Condeiul portăreț fără sfârșit, alimentându-se însuși cu cerneală. Dar întrucât nu a putut să-și multiplice în serie invenția, titlul de inventator al stiloului a fost atribuit lui Lewis Edson Waterman. Este primul român care a călătorit cu trenul tractat de  locomotiva cu abur(27 octombrie 1831, pe traseul Liverpool-Manchester). A fost unul dintre organizatorii învățământului național românesc, pe care l-a și condus între 1831-1848. A participat la Revoluția de la 1848, a susținut ideea Unirii Principatelor Române și a fost unul dintre apropiații lui Alexandru Ioan Cuza. Este co-fondatorul Școlii de poduri și șosele(actuala Universitate de Construcții din București). Membru titular al Academiei Române, se stinge din viață în București, la 2 octombrie 1875.

       Petrache Poenaru, inventatorul stiloului

Pe 30 iunie 1845, însoțit de aproape toate personalitățile locale(serdar Teodor Arion, sluger Spirache Cojescu, pitar Al. Manu, pitar Ioan Burdeanu, pitar Ion Periețeanu, Răducan Ceaușescu, Scarlat Doicescu, Minea Ioan, Hagi Tănase Țoncovici, Ioan Vasiliu, Iordan Opran și mulți alții. În total la examenul din 30 iunie 1845 au asistat 52 de călărășeni din categoria fruntașilor localității. Toți au semnat, alături de Petrache Poenaru, pe documentul ce s-a întocmit cu acest prilej), Petrache Poenaru  participă la examinarea elevilor, declarându-se extrem de mulțumit.

Documentul oficial care s-a încheiat după examinarea elevilor și care poartă și semnătura lui Petrache Poenaru, avea să consemneze: “Și auzind noi, toată orășeneasca adunare, ezacte și deslușitoare răspunsuri de la școlari patrusprezece, cât și de la candidații de învățători ce se cercetau față cu noi la citire și scriere frumoasă, la declinații și conjugări, la catehism, la cele patru lucrări aritmetice cu numere întregi și completite, la regula de trei, de dobânzi și tovărășii și la geografie și istoria Țării Românești și din care peste 25 având lămurită știință la aceste învățături merită a fi învățători, mărturisim a noastră mare mulțumire dumnealui mai sus numitului domn profesor(Grigore Constantinescu – nota ns.), pentru sârguință și osârdie pe care a împărtășit-o tinerimii…”

Atestat documentar la 1595, satul Lichirești, în jurul căruia se va dezvolta ulterior, târgul și orașul Călărași, își trage numele, așa cum afirma Pompei Samarian, de la hramul primului lăcaș de cult creștin-ortodox, ridicat aici cu mult înainte de atestarea sa documentară. Este vorba de actuala Biserică catedrală care a avut dintotdeauna hramul “Sfântul Nicolae al Mirei Lichiei”. De aici, de la Biserica Lichiei, își vor lua numele localnicii, care se vor numi lichireșteni, iar așezarea Lichirești.

După cum se poate constata din documentul postat în articolul  anterior, la momentul aplicării Legăturii lui Mihai Viteazul, satul Lichirești făcea parte din categoria localităților rurale boierești și aparținea postelnicului Dragul de la Slătioara(postelnicul era dregătorul cel mai apropriat de persoana voievodului, putând intra în iatacul domnesc chiar și nechemat. Treptat a dobândit sarcina de a introduce la domnitor soliile și pe cei veniți în audiență. Era ultimul membru al sfatului domnesc.)

Nu se păstrează documente referitoare la momentul la care localitatea medievală de la cotul Borcei a ajuns în posesia unui dregător de la Curtea domnească, dar foarte probabil că acest lucru s-a întâmplat după ce Mircea cel Bătrân a început seria daniilor către mânăstiri și boierii ce ocupau funcții dregătorești la Curte. Cum satele grupate în jurul marilor bălţi de la Dunăre și de pe brațul Borcea aduceau mari beneficii, nu numai în peşte ci şi în valoarea terenurilor agricole din vecinătatea lor, este firesc ca marii boieri să-și fi dorit să intre în posesia acestora. Așa se face că atât Crăcenii cât și Lichirești, împreună cu alte 21 de sate aflate pe Borcea vor intra toate în posesia unor boieri sau mânăstiri, aici neîntâlnindu-se sate de moșneni(oameni liberi), așa cum se întâmpla cu satele din centrul fostului județ Ialomița.

În numeroase situații daniile anumitor domnitori erau revocate de alți domnitori, în funcție de interese de moment, motiv pentru care întâlnim multe cazuri de reconfirmare a stăpânirii asupra satelor, a rumânilor din sate(denumirea istorică a țăranilor dependenți din satele domnești, boierești și mânăstirești), precum și a terenurilor din câmp și din baltă, majoritatea hrisoavelor domneşti de epocă fiind acte de întărirea daniilor şi doar un număr restrâns reprezentând actele de danie propriu-zisă, fapt care explică, pe lângă alte motive, necesitatea hrisoavelor domneşti de întărire pentru împiedicarea revocării sau confiscării.

Dragul postelnic de la Slătioara,  a avut cinci copii, din care pe o fată, Despina, a măritat-o în zilele domniei lui Alexandru Vodă Iliaș (1616-1618), cu Vlad vel logofăt Rudeanu și i-a dat zestre jumătate din moșia Lichirești. Cealaltă jumătate de moșie a rămas celorlalți copii ai Dragului de la Slătioara. Vlad Rudeanu și cu jupâneasa lui Despina au cumpărat de la frații ei și această jumătate de moșie, așa că la 1630 erau stăpâni pe toată moșia Lichirești. În acest timp, la Crăceni, moșia vecină cu Lichirești, era proprietar Ivașcu Drocneanu, vornicul de Băleni, văr bun cu Dragul Postelnic. El stăpânește moșia probabil prin soția lui, Sofia, fiica lui Gheorghe de Măgureni. De altfel, se știe că o Băleancă, după câțiva ani, a dăruit această moșie mănăstirii Radu Vodă din București, când a schimbat și numele din Crăceni în Măgureni. Între cei doi, Vlad Rudeanu și Ivașcu Drocneanu intervine conflictul generat de fuga rumânilor de la Lichirești la Crăceni, conflict rezolvat prin judecata celor 6 boieri, judecată confirmată și întărită prin hrisovul lui Leon Vodă din 12 august 1630.

Vlad Rudeanu moare în anul 1630, satul și moșia Lichirești rămânănd în proprietatea soției sale Despina, căreia, la 2 martie 1631, domnitorul Leon Vodă, îi reîntărește satul Lichirești, cu rumânii de acolo. Peste vreo cinci ani, în 1636, Ivașcu, vornicul de la Crăceni, crezând că poate noul domnitor, Matei Vodă Basarab, îi va fi mai favorabil, ia cu de la sine putere câțiva rumâni de pe moșia Lichirești și-i duse pe moșia lui. Se redeschide astfel judecata dintre Despina Rudeanca, remăritată acum cu Preda Spătaru, și Ivașcu, vornicul de la Crăceni. După cercetarea cauzei, domnitorul Matei Basarab intervine și emite un hrisov la 11 martie 1636 prin care Despina reprimește rumânii fugari, spre a-i ține în bună pace. Peste șapte ani, la 24 octombrie 1643, Matei Basarab emitea un nou hrisov pentru Despina și fiii ei Radu și Vlad întărindu-i dreptul de a lua dijmă “de la satul Lichirești, județul Ialomița, din păine, din mălai, din grâu, din stupi, din râmători, din oi, din baltă din zece pești un pește, sau din zece bani un ban.”

Hrisovul lui Matei Basarab din 24 octombrie 1643

Între timp Despina Rudeanu moare și moșia Lichirești trece în stăpânirea fiilor ei, Radu și Vlad, cărora domnitorul Radu Leon le întărește această posesiune prin hrisovul din 3 august 1666. După înstrăinări parțiale ale moșiei, la 16 noiembrie 1677, Lichireștiul are un singur proprietar, în persoana lui Constantin Preotescu, fiul lui Radu Rudeanu, fapt consfințit printr-un  zapis(act de întărire a proprietății) al foștilot prprietari, vornicul Vâlcu și fiul său, postelnicul Vâlcu. Prin acest act oficial, pe care-l publicăm mai jos în facsimil, lui Constantin Preotescu i se certifica dreptul deplin asupra satului și moșiei Lichirești.

Zapisul din 16 noiembrie 1677 care confirma proprietatea lui Constantin Preotescu asupra satului și moșiei Lichirești

 Peste numai patru ani, la 13 martie 1681, Constantin Preotescu, vindea satul și moșia Lichirești spătarului Mihai Cantacuzino, nepotul domnitorului Constantin Brâncoveanu.

Zapisul lui Constantin Preotescu prin care satul și moșia Lichirești sunt întărite spătarului Mihai Cantacuzino. Ca martori semnează Vâlcu, mare spătar și Dumitrașcu, mare paharnic

Mihail Cantacuzino (1640-1716), provenea dintr-o veche familie nobiliară cu rădăcini până în Imperiul Bizantin, fiind al șaselea fiu al marelui postelnic Constantin Cantacuzino. A fost spatar si mare stolnic la curtea Țării Românesti și unul dintre primii călători si exploratori romani. În peregrinarile sale, boierul muntean a ajuns în Palestina și în peninsula Sinai. Inspirat de ce văzuse pe meleagurile sfinte avea să înființeze o mânăstire pe care o va numi Sinaia. El este ctitorul Mânăstirii și Spitalului Colțea din București. În curtea spitalului se află și astăzi statuia ctitorului, realizată de sculptorul Karl Stork între anii 1865-1869 din marmură de Carrara.

Spătarul Mihail Cantacuzino(1640-1716), proprietar al satului și moșiei Lichirești

Nu s-au păstrat documente din care să reiasă modul în care spătarul Mihai Cantacuzino a administrat moșia de la Lichirești și în ce relații s-a aflat proprietarul cu locuitorii satului. Foarte probabil că că vechile obligații feudale, menționete deja în mai multe hrisoave domnești, s-au menținut, aducându-i spătarului importante venituri din dijma  percepută asupra produselor din câmp și a peștelui din baltă.

De asemenea nu sunt documente care să confirme prezența spătarului Mihai Cantacuzino la Lichirești. Un lucru este însă sigur și anume faptul că spătarul și-a folosit influența pe care a avut-o la curtea lui Constantin Vodă Brâncoveanu și reușește să ridice la rangul de Căpitănie a micuței unități de călărași de margine existentă la Lichirești, ca sat așezat la hotarul țării, spre Dunăre. Astfel, un document din 28 octombrie 1693 menționează un căpitan de călărași, care conducea detașamentul de la Lichirești, aflat până la acea dată în subordinea căpităniei de la Hodivoaia.

La sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea spătarul Mihai Cantacuzino ridică, la București, mânăstirea Colțea și primul spital din Țara Românească cu un număr de 24 de paturi. Deși există mai multe puncte de vedere în ceea ce privește perioada construirii și dării în folosință a mânăstirii și spitalului Colțea, care variază între anii 1695-1714, sigur în anul 1706 lucrările erau finalizate, așa cum reiese dintr-un document care se păstrează la Biblioteca Academiei și care se numește Condica Frățietății. Iată ce se menționa în documentul respectiv: “Condică sfântă închinată acestei biserici sfinte și cinstite cu numele celor 3 sfinți ierarhi, ridicată din temelie cu cheltuiala prea cinstitului și prea renumitului arhon mare spătar domnului domn Mihail Cantacuzino…” Primul care semna în această condică, la 23 mai 1706, era Mihai Cantacuzino: “Iar eu, ca cel mai mic dintre toți, pentru vecinică pomenire, am pus aici, sub cele scrise , numele meu: Mihail Cantacuzino” 

Gândită ca un așezământ monahal de binefacere, cu o școală slavonească și un spital cu 24 de paturi, pentru întreținerea Mănăstirii Colțea bogatul său ctitor “a înzestrat această mănăstire  cu bune moșii”, după cum consemna în cronica sa banul Mihail Cantacuzino. Alte două documente contemporane, Cartea arhiepiscopului Gavril, patriarhului ecumenic al Constantinopolului, din 18 octombrie 1702 și Cartea patriarhului Samuil al Alexandriei, datată la 15 iunie 1715, amintesc de faptul că spătarul Mihai Cantacuzino a dăruit mînăstirii Colțea din București mai multe moșii ale sale, fără însă să le nominalizeze.

Printre daniile cu care spatarul Mihail Cantacuzino a înzestrat Mănăstirea Colțea s-a aflat și moșia Lichirești, inclusiv satul Lichirești. Nu se știe precis când a fost făcută această donație. Firesc ar fi ca acest eveniment să se fi petrecut la terminarea spitalului Colțea, deci nu mai târziu de 1706, dar acte nu sunt. Oricum, donația trebuie să se fi făcut înainte de moartea spătarului Mihai Cantacuzino, întâmplată la 1716. Deabia la 1722 găsim primul document în care se vorbește de Lichirești, ca proprietate a spitalului Colțea, iar după alți doi ani, la 13 mai 1724, Daniil, mitropolitul Țării Românești, dă o carte de blestem către locuitorii Lichireștiului, prin care încredințează că moșia a fost dăruită de spătarul Mihai Cantacuzino pentru hrana și chiverniseala săracilor din Spitalul Colțea.

25 mai 1722. Angajamentul scris al  călărașilor  stabiliți în sat la Lichirești prin care se angajează să efectueze prestațiile datorate Epitropiei mănăstirii Colțea, proprietarul moșiei și satului Lichirești

CĂLĂRAȘI – 425

DOCUMENTUL DE ATESTARE DOCUMENTARĂ A MUNICIPIULUI CĂLĂRAȘI

            În acest an municipiul Călărași va sărbători  împlinirea a 425 de ani de atestare documentară, prilej pe care noi îl vom marca prin publicarea, sub egida Muzeului municipiului Călărași, a unui amplu volum intitulat O ISTORIE ILUSTRATĂ A MUNICIPIULUI CĂLĂRAȘI, lucrare care în momentul de față se află în proces de pregătire pentru tipar.

            Pentru citirorii mei de pe blog, voi prezenta, în avanpremieră, câteva fragmente din volumul la care am făcut referire. Și voi începe, așa cum este firesc, cu prezentarea documentului care atestă existența, la 1595, a localității Lichirești – prima denumire a municipiului Călărași de astăzi.

Una dintre caracteristicile evului mediu românesc a fost aceea că, odată cu constituirea statului feudal Țara Românească, în baza dreptului de stăpânire superioară asupra pământului(dominus eminens), domnitorul, ca stăpân suprem asupra pământului și asupra bălților, își va rezerva dreptul să dăruiască feudalilor, mănăstiri sau boieri, părți din moșiile satelor, ori sate întregi, împreună cu bălțile care le aparțineau. În felul acesta, prin actele de danie sau întărire, cunoaștem și primele atestări documentare a satelor de aici. Documentele păstrate menționează prezența acestor sate în momentul intrării lor în istoria scrisă, fără a constitui aceste documente actul de naștere a acestor sate.  Majoritatea actelor, considerate a fi prima atestare documentară, sunt acte de întărire a unor donații anterioare, ceea ce presupune existența lor mai veche cu două sau trei generații.

În ceea ce privește atestarea documentară a Lichireștiului, așezarea medievală amplasată în zona actualului centru civic al municipiului Călărași, încă din anul 1931, atunci când publica Istoria orașului Călărași de la origini până la anul 1852, Pompei Samarian, care avusese acces la  documentele din arhiva fostei Eforii a Spitalelor Civile din București, stabilea, pe bună dreptate, că atestarea documentară a Călărașiului data de pe vremea domnitorului Mihai Viteazul. Când făcea această afirmație, el se referea la așa numita Legătură de glie, document care din păcate nu se mai păstrează, dar  la care  fac referire multe alte documente emise de domnitorii munteni din prima jumătate a secolului al XVII-lea.  Chiar dacă Legătura lui Mihai  nu s-a mai păstrat până astăzi, marea majoritate a istoricilor români sunt de părere că Mihai Viteazul a luat această măsură în toamna anului 1595,  după Btălia de la Călugăreni din 23 august 1595. Iată pentru care motiv noi considerăm că în anul 2020 municipiul Călărași aniversează 425 de ani de la prima sa atestare documentară.

Pentru a stabili atestarea documentară a Călărașiului la 1595, Pompei Samarian publica, în anexa  cărții sale Istoria orașului Călărași de la origini până la anul 1852, două documente, unul din 25 iulie 1630 și cel de al doilea din 1 august 1630, documente care se referă la soluționare unui litigiu apărut apărut între satele mărginașe Lichirești și Crăceni în ceea ce privește situația unor rumâni din Lichirești care-și părăsiseră satul  și se stabiliseră la Crăceni pe la anul 1602. Soluția propusă de cei 6 boeri care judecaseră cauza stabilea ca rumânii pe care Legătura lui Mihai Viteazul îi apucase în Lichirești să fie retrocedați lui Vlad, mare logofăt, ginerele lui Dragul de la Slătioara, proprietarul satului și moșiei Lichirești la anul 1595.

Noi am descoperit în fondul documentar al Bibliotecii Academiei Române un alt document, mult mai complet și mai edificator în ceea ce privește atât atestarea documentară a Călărașiului, cât și faptul că satul Lichirești exista cu mult înainte de Legătura lui Mihai Viteazul. Este vorba de un hrisov al domnitorului Leon Tomșa, dat la București pe 12 august 1630, prin care întărea jupanului Vlad, ginerele lui Dragul postelnic, rumânii fugiți la Crăceni și pe care Legătura lui Mihai Viteazul îi prinsese în sat, la Lichirești.

Întrucât documentul în cauză aduce numeroase informații inedite  în ceea ce privește numele rumânilor, precum și aspecte etnice și sociale ale satului Lichirești și face afirmația explicită asupra faptului că  așezarea de la cotul Borcii exista cu mult înainte de Legătura lui Mihai Viteazul, publicăm textul integral al documentului în cauză, cât și un facsimil după originalul deținut de Biblioteca Academiei Române.

“Din mila lui Dumnezeu, Io Leon voievod și domn a toată țara Ungrovlahiei, fiul marelui și preabunului, răposatului Io Ștefa voevod. Dă domnia mea această poruncă a domniei mele cinstitului dregător al domniei mele jupan Valdul mare logofăt și cu fiii lui, câți i-a dăruit Dumnezeu, ca să-i fie niște vecini în sat la Lichirești, în județul Ialomița, însă din partea lui Ivașco vornicul, anume: Marin cu fiii săi și Dobrin, fratele lui Marin, cu fiii săi și iarăși Dobrin Costandă cu fiii săi și Mușat Cernătescul cu fiii săi și Mihăilă cel lung și Mușat Osiescul cu fiii lui și Neacșul și iarăși Mihăilă cu fiii lui și iarăși din partea lui Muja postelnic, Stoian cu fiii lui și Tudor și Stan cu fiii lor și Florea și Budea și Tăfală cu fiii lor.

Pentru că acești vecini(rumâni – nota ns., adică țărani aserviți care locuiau în satele boierești sau mănăstirești și care lucrau pe moșiile proprietarilor feudali) mai sus-ziși au fost de moștenire ai lui Dragul postelnic, socrul jupanului Vladul mare logofăt din sat de la Lichirești, încă de mai nainte vreme, din zilele altor domni bătrâni.(sublinierea ns.). Iar din zilele răposatului Șerban voievod, pe vremea când s-a bătut cu hanul la gura Teleajănului, atunci s-au risipit vecinii din Lichirești și s-au dus pe ocina jupanului Ivașco vornicul, la Crăceni.

Iar după aceea, când a fost acum, în zilele domniei mele, cinstitul dregător al domniei mele jupan Vladul mare logofăt, împreună cu jupan Ivașco vornic au luat între ei 6 boieri pe răvașe domnești dinaintea domniei mele din Divan, anume: din Blagodești, Ianiu postelnic și din Piersica, Voia și din Herești, Radul postelnic Năsturel și din Doicești, Radul postelnic și din Uscați, Danciul logofăt și din Cornățeni, Socol paharnic, ca să cerceteze și să adeverească pentru acești vecini mai sus-ziși, ai lui Dragul postelnic, care au fost din Lichirești,pe care vecini i-a apucat legătura lui Mihai voievod în sat la Lichirești, să fie pe seama cinstitului dregător al domniei mele, jupan Vladul mare logofăt, ginerele lui Dragul postelnic, iar vecinii pe care i-a apucat legătura lui  Mihai voievod în sat la Crăceni, ei să fie pe seama jupanului Ivașco vornicul. Astfel, întru aceea, cei 6 boieri mai sus-ziși au venit în sat la Lichirești împreună cu Andreiu spătar, fiul jupanului Vladul mare logofăt și împreună cu Gherghi spătar, fiul jupanului Ivașco vornic, de au cercetat și au adunat oameni buni, megieși dimprejurul locului, din sus și din jos. Și au adeverit acești boieri mai sus-ziși din gura lor și încă au și jurat pe sfânta evanghelie că vor spune cu dreptate.

Astfel ei așa au adeverit cu sufletele lor, că pe vecinii lui Dragul postelnic i-a apucat legătura lui Mihai voievod în satul lor, la Lichirești și au tot fost vecini la Lichirești până în zilele lui Șerban voievod, cum este scris mai sus. Astfel acești 6 boieri mai sus-scriși, ei încă așa au judecat și au dat cinstitului dregător al domniei mele jupan Vladul mare logofăt pe acești vecini mai sus-ziși, care sunt scriși pe rând. Iar jupanului Ivașco vornic i-au dat vecinii, anume: Mușat, fratele lui Costea cu fiii săi și Gradea și Babolea cu fiii săi și i-au dat lui Muja postelnic un vecin, anume Radul și au dat mănăstirii Virășul iarăși un vecin, anume Pătru. Și încă acești vecini mai sus-ziși, pe care i-au dat lui Ivașcu vornic și lui Muja și mănăstirii  Virăș, ei au fost toți de moștenire vecini din Lichirești și au venit în Crăceni mai dinainte de legătura lui Mihai voievod. Iar doi vecini, anume Mihăilă, fiul lui Țigulea și Costea, robii, ei așa au adeverit că nu i-a apucat legătura lui Mihai voievod nici în Lichirești, nici în Crăceni, ci în acea vreme au fost robi și au dat să fie în pace de vecinie și de către jupan Vladul logofăt și de Ivașcu vornic și de Muja și de către sfânta mînîstire Virășul. Și am văzut și cartea de judecată și de întocmire a acelor 6 boieri, cum este scris mai sus.

De aceea am dat și domnia mea cinstitului dregător al domniei mele jupan Vladul mare logofăt, ginerele lui Dragul postelnic, ca să-i fie acești vecini mai sus-ziși din Lichirești dedină și ohabă lui și fiilor și nepoților și strănepoților și de nimeni neclintit, după porunca domniei mele.

Iată dar și martori am pus domnia mea: jupan Hriza, mare vornic și jupan Papa, fost mare logofăt și Mușat, mare stolnic și Buzinca, mare comis și Vasile, mare paharnic și jupan Alexandri, mare postelnic. Și ispravnic, jupan Hriza, mare vornic.

Și am scris eu, Dumitru gramatic, în cetatea de scaun București, luna august 12 zile și de la Adam până în cursul anilor, în anul 7138<1630>.

Io Leon voievod, din mila lui Dumnezeu, domn.”

Hrisovul lui Leon Tomșa din 12 august 1630

În anul 2010, regretatul Laurean Moțățăianu publica o voluminoasă carte intitulată NOUĂ DECENII DE FOTBAL PE MALUL BORCEI, în fapt o adevărată Enciclopedie a fotbalului călărășean.

Din informații culese de la familia răposatului am aflat că Laurean Moțățăianu continuase munca migăloasă de a aduna informații și fotografii despre fotbalul călărășean, întrucât în acest an intenționa să publice o monografie completă a fotbalului călărășean la aniversarea Centenarului. Din păcate, o boală nemiloasă l-a luat prea repede dintre noi și nu și-a putut duce proiectul la bun sfârșit.

Având în vedere faptul că și eu am adunat în ultimul timp multe informații despre mișcarea sportivă călărășeană, în cadrul căreia fotbalul ocupă un loc aparte, voi puncta în acest material doar câteva date privind evoluția jocului cu balonul rotund aici, pe malul Borcei, și voi publica câteva fotografii, unele necunoscute nici de Laurean Moțățăianu.

Deci, cronologic, evenimentele au avut următoarea desfășurare:

-în anul 1919 frații Votzer, ofițeri ai recent înființatului Regiment 20 artilerie, pun bazele  primei echipe de fotbal din Călărași pe care au botezat-o Ialomița;

-în același an(1919), doi maghiari din Ardeal, care-și efectuau serviciul militar la Călărași, frații Szabo și Albert Naghy, aduceau aici, pe malul Borcei, prima minge adevărată de fotbal;

-la începutul anului 1920, din inițiativa lui Ștefan Soare, se constituia o Asociația sportivă Victoria care avea și o echipă de fotbal;

-anul 1922 avea să aducă și înființarea primei echipe puternice de fotbal. Este vorba de echipa Tricolorul, de fapt o filială a echipei de Divizia A Tricolorul București;

-în toamna anului 1922 cunoscutul călăreț de mai târziu, Felix Țopescu strânge în jurul lui câțiva tineri liceeni și pune bazele echipei Venus;

            –o mai veche asociație sportivă ale cărei rădăcini le găsim la sfârșitul secolului al XIX-lea, m-am referit la Clubul Atletic Ialomițean, își înființează în anul 1924 și o echipă de fotbal care va deveni rivala celor de la Venus și Tricolorul;

-anul 1926 marchează înființarea unei noi echipe locale, Juventus care-l avea ca președinte pe Traian Moisescu și pe Costică Mușat printre jucători;

-în anul 1928, ziaristul Jean Vasiliu va începe să editeze prima revistă care își propunea din start să reflecteze în paginile ei și mișcarea sportivă. Ziarul s-a numit TRIBUA Ziar politic-social-economic-literar și sportiv și a apărut la Călărași până în ianuarie 1932.  Pe parcursul existenței sale gazetărești ziarul publică numeroase informații despre activitatea fotbalistică locală;

-ulterior și alte gazete locale, precum Acțiunea lui Lazăr Belcin(1929-1930), Pământul lui Eugen Cialâc(1932-1944), Biruința lui Nicolae Cristofir(1931-1939) și Năzuința lui Const. G.V. Grigorescu(1935-1939) vor aduce publicului cititor numeroase informații despre mișcarea sportivă locală, în general, și despre fotbal, în special;

-în 1936, după ce Tricolorul promovase în Divizia B, fuzionează cu gruparea Venus și echipa se va numi de aici înainte Tricolor-Venus Călărași;

-în ceea ce privește terenurile de fotbal, în perioada interbelică Călărașiul a beneficit de două asemenea amplasamente, ambele amenajate în apropierea sau în incinta regimentelor militare. Astfel primul teren a fost amenajat în fața Regimentului 20 artilerie, pe locul unde mai târziu s-a construit localul fostului Liceu “Nicolae Bălcescu”. Al doilea teren, dotat și cu gradene, pe care s-au jucat cele mai importante meciuri din anii interbelici, fusese amenajat în incinta Regimentului 23 Infanterie din Cartierul Măgureni;

-la solicitarea cluburilor locale de fotbal, în anul 1936 Primăria  amenajează un stadion dincolo de calea ferată, în dreptul Cimitirului.  După Război, încondițiile în care Regimentul 23 Infanterie se desființează, toate meciurile se vor desfășura aici. Tot aici, pe acest stadion cochet prevăzut cu 1000 de locuri, va juca  și divizionara B, F.C. Călărași, înființată în anul 1946, an care consemna și dispariția echipei Venus Călărași, după o actvitate de aproape un sfert de secol;

-în anul 1946 documentele înregistrează și existența altei echipe de fotbal locale, Voința Călărași care va juca meciuri pe plan local până în 1957, când își încetează activitatea;

-F.C. Călărași în ediția 1948/1949 se clasează pe ultimul loc în Divizia B,  fiind retrogradată în Divizia C, în care nu mai apucă să evolueze în campionatul următor întrucât se autodesființează;

-în perioada anilor 1952-1964 la Călărași ființează mai multe echipe de fotbal: Sportul (1952-1955), Progresul(1954-1957), Olimpia(1955-1959), Unirea(1957-1959),  Voința(reînființată în 1959,  va activa până în 1962) și Energia(1959-1964). Toate aceste echipe vor juca, alternativ, fie în Campionatul raionului Călărași fie în Campinatul regiunii București;

-în anul 1964 se înființează A.S. Celuloza, a cărei echipă de fotbal, care a preluat jucătorii de la Energia Călărași, va juca în Campionatul regional al regiunii București până în anul 1968, când va promova în Divizia C, unde evoluează până la sfârșitul sezonului 1972/1973 când va promova în Divizia B. Meciurile se vor disputa de aici înainte pe noul Stadion din spatele fabricii de confecții, recent inaugurat;

-din campionatul 1978/1979 Celuloza joacă din nou în Divizia C, pentru ca din campionatul următor(1979/1980) să-și schimbe numele în Dunărea Călărași. Cu o echipă din care făceau parte, printre alții, Niculescu, Pană, Filimon, Mihăilă, Sandu, Postelnicu, Bogatu și Catană,  Dunărea promovează în Divizia B începând din sezonul 1981/1982. În divizia B va juca numai trei sezoane, pentru că în ediția 1984/1985 o vom regăsi pe Dunărea în Divizia C;

-campionatul următor, 1985/1986, Dunărea va reveni în Divizia B, dar acum își va schimba și numele, devenind Oțelul Călărași. Se pare că schimbarea numelui nu a fost de bun augur, întrucât după numai un sezon va retrograda în Divizia C. Sub acest nume echipa  a jucat numai doi ani, din sezonul 1987/1988 reînregistrându-se ca Dunărea Călărași, nume sub care va reuși să se claseze pe primul loc și să revină pe cea de a doua scenă a fotbalului românesc începând cu ediția de campionat 1988/1989.

-din păcate, începând cu anul 1989/1990 Dunărea va retrograda iarăși în Divizia C unde va râmăne până la ediția 1992/1993 când, schimbăndu-se sistemul competițional național, cu o ligă națională, două divizii A, o Divizie B cu patru serii și Divizia C organizată la nivel de județ, Dunărea va juca în Divizia B;

-cu Titi Frățilă antrenor, Dunărea promova în Seria I-a a Divizia A, după o victorie obținută dramatic la Buzău, împotriva echipei Faur București;

-începând cu ediția 1998/1999, când se revine la denumirea tradiționala a diviziilor naționale de fotbal(A, B, C), Dunărea retrograda în Divizia C;

-din sezonul 2013/2014 revine în Liga a II-a(fosta Divizie B), pentru ca în sezonul 2015/2016 să ocupe locul I și să piardă barajul de promovare în Liga I cu UTA Arad;

-va promova în Liga I în sezonul 2018/2019, cu Dan Alexa ca antrenor, dar nu va reuși să se mențină în primul eșalon decât un sezon, astfel încât în actualul campionat 2019/2020 Dunărea evoluează din nou în Liga secundă.

ALBUM FOTO

14 septembrie 1923. Clubul Tricolorul cere Primăriei Călărași permisiunea de a amenaja pentru activități sportive terenul de la Gară din fața Regimentului 20 artilerie

Echipa Venus Călărași în anul 1925

Echipa Juventus Călărași în anul 1926

1928. Tribuna, primul ziar călărășean cu rubrică sportivă permanentă

1933. Primarul Eugen Cialâc în mijlocul fotbaliștilor călărășeni

Echipa Tricolorul în anul 1935

1936. Noua echipă Tricolor – Venus

1966. Echipa Celuloza pe Stadionul municipal recent inaugurat

Câțiva dintre fotbaliștii care au făcut cinste numelui de călărășeni

Dunărea în Liga Națională!

Despre prezența la Călărași a lui Nicolae Iorga s-au scris multe pagini până acum, atât în monografii și lucrări de specialitate, precum și în diverse articole publicate în reviste de istorie sau pe blogurile personale(vezi, spre exemplu, Istoria regăsită, blogul prietenului Nicolae Țiripan). În toate scrierile însă la care am făcut referire se preciza că Nicolae Iorga a venit pentru prima oară la Călărași în septembrie 1910, atunci când a participt la ședința de relansare a activității Filialei locale a Ligii Culturale și când a susținut în Sala Parcului comunal o importantă expunere despre necesitatea Unirii tuturor românilor.

Studiind recent articolele din ziarul călărășean “Deșteptarea Ialomiței”, am găsit în nr. 42 din 24 iunie 1904 un interesant material semnat de Nicolae Iorga și intitulat CĂLĂRAȘI. După lecturarea acestuia am constatat că de fapt era vorba despre un extras din cartea savantului român intitulată “Drumuri și orașe din România”, lucrare care doar ce fusese publicată la București de către editura Minerva.

Articolul în cauză consemnează impresiile lui Nicolae Iorga în urma unei călătorii efectuate la Călărași și Silistra după anul 1900. Din verificările efectuate de noi, vizita respectivă cel mai probabil a avut loc în anul 1903, atunci când Nicolae Iorga revine în București, după o   cercetare de aproape doi ani a  arhivelor de la Budapesta și din Ardeal. Vizita lui la Călărași și la Silistra trebuie văzută și în contextul în care Nicolae Iorga din anul 1903 începe o strănsă colaborare cu Revista tradiționalistă “Sămănătorul” unde va publica mai multe articole ce vor fi apoi incluse în cartea editată în anul 1904 de Editura Minerva.

Redăm, pentru cititorii blogului nostru, câteva pasaje din materialul publicat în ziarul “Deșteptarea Ialomiței” din 24 iunie 1904, lăsându-vă pe dumneavoastră, cititorii mei, să apreciați atât frumusețea literară a descrierii lui Nicolae Iorga, cât și diferențele existente între aspectul edilitar al Călărașiului și al Silistrei la începutul secolului XX.

“Un vechi sat și schelă neînsemnată din care Știrbei-Vodă a voit să facă un oraș, un port, o capitală de județ, Călărașii purtară întâi numele domnului întemeietor(Orașul Știrbei – nota ns.), dar după încetarea Domniei acestuia se întoarseră la vechea numire(cea de Călărași – nota ns.). Știrbei Vodă se cheamă astăzi numai o stradă principală și gimnaziul.

Intrarea în Călărași pare să arate că planurile lui Știrbei n-au fost tocmai bine atinse. O șosea se întinde printre case mici, printre magazii de lemn unde se drămăluiesc grânele de țărani care strigă tare numărul banițelor pe care hambarul le primește sau le restituie. În dreapta pleacă încă o ulicioară de sat sărac.

Dar iată, în sfârșit, o clădire mare deasupra căreia stă scrisă o deviză de învățătură – gimnaziul. Apoi ceva mai departe, într-un parc, o alta deosebit de frumoasă: Palatul administrativ, care reproduce liniile micșorate ale uneia din marile spitale bucureștene(Iorga face referire la Spitalul Colțea – nota ns.).

Pe când în lat două lungi străzi înșiră provălii mărunte, Strada Mare se desfășoară largă, cu case dintre care multe au două rânduri și o înfățișare plăcută. Aici și în alte părți ale orășelului oglindesc trecătorului vile gospodărești, despărțite de stradă prin cochete grădini de flori.

E un oraș creat de curând: aceasta o arată sistemul câmpean al străzilor, tăiate fără cruțare față de un trecut cu totul umil.

Capitală de județ, el a primit podoabele de edificii publice ale acestora. Schelă frecventată cum se vede din șlepurile ce așteaptă încă și la această vreme, Călărașii durară prăvăliile multe și înțesate, care sunt o podoabă…

Gândul de a merge la Silistra mă ispitește. Aici au stat acum cinci sute de ani căpitanii lui Mircea Organizatorul, de aici a pornit dominația unor pași care porunceau până la Belgrad, spre apus, iar spre miazănopate și răsărit pănâ la Nistru. Aici se află astăzi unul din orașele însemnate ale Bulgariei, trezite din nou la viață…

Un luntraș grec, venit din Constantinopol și așezat în Călărași, unde o româncă îi dete copil pentru zilele cărunte, oferă pentru călătorie, pe care o face și un vas al Statului român, barca-i solidă și curată de castan. Îl ajută un vâslaș român și altul pe care culoarea feței lui frumoase îl destăinuiește a fi țigan.

Pornim pe apa Borcei, o lată dungă de argint, între maluri joase de lut, acoperite numai pe alocuri de sălcii, ale căror foi albe s-au grămădit în covoare înnoite…

Am ajuns în fluviu. În față se văd înălțimile împădurite, care până la cutare crestătură în dealuri sunt ale Dobrogei noastre, în care se deosebesc pereții albi ai cazărmii din Ostrov. De la crestătură înainte e Bulgaria și tocmai la capăt, în zarea apusului, într-un nor de  fum albăstriu, răsar minaretele Silistrei…

Am ajuns la Silistra. Debarcaderul e un maidan de lut cleios, sămănat cu coceni, cu pae și cu gunoaiele cele mai respingătoare. În stânga se mai pitulează frânturi de ziduri de piatră sau mușuroaie buruenoase care acoperă rămășițe îngropate al acelorași pereți de apărare. Mai încoace sunt case negre de lemn și înaintea unei mici clădiri de piatră așteaptă un jandarm cu șapcă rusească, lampasuri roșii, pe o manta sură. El dă lămuriri în românește și cercetează pașapoartele. Mai departe un fel de magazie cu geamlâc arată prin crucea înfiptă pe fațadă că e o biserică, biserică fără turn și singura care se vede…

Casă din Silistra la începutul secolului XX

Și acum luntrașul grec… mă duce… prin străzile strâmbe, sămănate neregulat cu bolovani ce frâng picioarele… Pe un mic tăpșan se vede, ce e drept, o mare școală de institutori, cu pereți suri, triști, dar aici se opresc clădirile noi ale noului stat bulgar. Încolo e pretutindeni vechiul trecut turcesc…

Turcul rămâne totuși, prin tipul și îmbrăcămintea sa, stăpân în această cucerire a strămoșilor săi. Turbanele stau la cafenele cu șoproane, ele răsar din cele mai multe căsuțe, ele dau culoare și caracter ulițelor. Copiii aceia cu ochi mari negri, cu sprâncenele arcate, fetițe cu cozile lăsate pe spate care-și înfășoară trupșorul în scurteici colorate și în șalvari solemni, toți acești mititei care-ți aleargă înainte strigând cu o admirabilă îndărătnicie…

Turci din Silistra la începutul secolului XX

Pornim spre Călărași sub ultima rază a apusului ruginiu care înflăcărează pentru ultima oară apele și apoi se stinge.

Luntrea fuge acum spre noi mânată de vâsle ce despică plescăind apele desăvârșit de liniștite ale Dunării… Sus în cerul adânc e o nesfârșită sclipire de stele…

Călărașii scânteiesc de la început în luminile țărmului. Apoi străzile se desfac în alte șiruri drepte de lumini. Casele par înalte, impunătoare și granitul străzilor largi e de o curățenie exemplară. Din toate se desprinde un spirit de orânduială cochetă, de organizare aleasă.”