CĂLĂRAȘI – 425

DOCUMENTUL DE ATESTARE DOCUMENTARĂ A MUNICIPIULUI CĂLĂRAȘI

            În acest an municipiul Călărași va sărbători  împlinirea a 425 de ani de atestare documentară, prilej pe care noi îl vom marca prin publicarea, sub egida Muzeului municipiului Călărași, a unui amplu volum intitulat O ISTORIE ILUSTRATĂ A MUNICIPIULUI CĂLĂRAȘI, lucrare care în momentul de față se află în proces de pregătire pentru tipar.

            Pentru citirorii mei de pe blog, voi prezenta, în avanpremieră, câteva fragmente din volumul la care am făcut referire. Și voi începe, așa cum este firesc, cu prezentarea documentului care atestă existența, la 1595, a localității Lichirești – prima denumire a municipiului Călărași de astăzi.

Una dintre caracteristicile evului mediu românesc a fost aceea că, odată cu constituirea statului feudal Țara Românească, în baza dreptului de stăpânire superioară asupra pământului(dominus eminens), domnitorul, ca stăpân suprem asupra pământului și asupra bălților, își va rezerva dreptul să dăruiască feudalilor, mănăstiri sau boieri, părți din moșiile satelor, ori sate întregi, împreună cu bălțile care le aparțineau. În felul acesta, prin actele de danie sau întărire, cunoaștem și primele atestări documentare a satelor de aici. Documentele păstrate menționează prezența acestor sate în momentul intrării lor în istoria scrisă, fără a constitui aceste documente actul de naștere a acestor sate.  Majoritatea actelor, considerate a fi prima atestare documentară, sunt acte de întărire a unor donații anterioare, ceea ce presupune existența lor mai veche cu două sau trei generații.

În ceea ce privește atestarea documentară a Lichireștiului, așezarea medievală amplasată în zona actualului centru civic al municipiului Călărași, încă din anul 1931, atunci când publica Istoria orașului Călărași de la origini până la anul 1852, Pompei Samarian, care avusese acces la  documentele din arhiva fostei Eforii a Spitalelor Civile din București, stabilea, pe bună dreptate, că atestarea documentară a Călărașiului data de pe vremea domnitorului Mihai Viteazul. Când făcea această afirmație, el se referea la așa numita Legătură de glie, document care din păcate nu se mai păstrează, dar  la care  fac referire multe alte documente emise de domnitorii munteni din prima jumătate a secolului al XVII-lea.  Chiar dacă Legătura lui Mihai  nu s-a mai păstrat până astăzi, marea majoritate a istoricilor români sunt de părere că Mihai Viteazul a luat această măsură în toamna anului 1595,  după Btălia de la Călugăreni din 23 august 1595. Iată pentru care motiv noi considerăm că în anul 2020 municipiul Călărași aniversează 425 de ani de la prima sa atestare documentară.

Pentru a stabili atestarea documentară a Călărașiului la 1595, Pompei Samarian publica, în anexa  cărții sale Istoria orașului Călărași de la origini până la anul 1852, două documente, unul din 25 iulie 1630 și cel de al doilea din 1 august 1630, documente care se referă la soluționare unui litigiu apărut apărut între satele mărginașe Lichirești și Crăceni în ceea ce privește situația unor rumâni din Lichirești care-și părăsiseră satul  și se stabiliseră la Crăceni pe la anul 1602. Soluția propusă de cei 6 boeri care judecaseră cauza stabilea ca rumânii pe care Legătura lui Mihai Viteazul îi apucase în Lichirești să fie retrocedați lui Vlad, mare logofăt, ginerele lui Dragul de la Slătioara, proprietarul satului și moșiei Lichirești la anul 1595.

Noi am descoperit în fondul documentar al Bibliotecii Academiei Române un alt document, mult mai complet și mai edificator în ceea ce privește atât atestarea documentară a Călărașiului, cât și faptul că satul Lichirești exista cu mult înainte de Legătura lui Mihai Viteazul. Este vorba de un hrisov al domnitorului Leon Tomșa, dat la București pe 12 august 1630, prin care întărea jupanului Vlad, ginerele lui Dragul postelnic, rumânii fugiți la Crăceni și pe care Legătura lui Mihai Viteazul îi prinsese în sat, la Lichirești.

Întrucât documentul în cauză aduce numeroase informații inedite  în ceea ce privește numele rumânilor, precum și aspecte etnice și sociale ale satului Lichirești și face afirmația explicită asupra faptului că  așezarea de la cotul Borcii exista cu mult înainte de Legătura lui Mihai Viteazul, publicăm textul integral al documentului în cauză, cât și un facsimil după originalul deținut de Biblioteca Academiei Române.

“Din mila lui Dumnezeu, Io Leon voievod și domn a toată țara Ungrovlahiei, fiul marelui și preabunului, răposatului Io Ștefa voevod. Dă domnia mea această poruncă a domniei mele cinstitului dregător al domniei mele jupan Valdul mare logofăt și cu fiii lui, câți i-a dăruit Dumnezeu, ca să-i fie niște vecini în sat la Lichirești, în județul Ialomița, însă din partea lui Ivașco vornicul, anume: Marin cu fiii săi și Dobrin, fratele lui Marin, cu fiii săi și iarăși Dobrin Costandă cu fiii săi și Mușat Cernătescul cu fiii săi și Mihăilă cel lung și Mușat Osiescul cu fiii lui și Neacșul și iarăși Mihăilă cu fiii lui și iarăși din partea lui Muja postelnic, Stoian cu fiii lui și Tudor și Stan cu fiii lor și Florea și Budea și Tăfală cu fiii lor.

Pentru că acești vecini(rumâni – nota ns., adică țărani aserviți care locuiau în satele boierești sau mănăstirești și care lucrau pe moșiile proprietarilor feudali) mai sus-ziși au fost de moștenire ai lui Dragul postelnic, socrul jupanului Vladul mare logofăt din sat de la Lichirești, încă de mai nainte vreme, din zilele altor domni bătrâni.(sublinierea ns.). Iar din zilele răposatului Șerban voievod, pe vremea când s-a bătut cu hanul la gura Teleajănului, atunci s-au risipit vecinii din Lichirești și s-au dus pe ocina jupanului Ivașco vornicul, la Crăceni.

Iar după aceea, când a fost acum, în zilele domniei mele, cinstitul dregător al domniei mele jupan Vladul mare logofăt, împreună cu jupan Ivașco vornic au luat între ei 6 boieri pe răvașe domnești dinaintea domniei mele din Divan, anume: din Blagodești, Ianiu postelnic și din Piersica, Voia și din Herești, Radul postelnic Năsturel și din Doicești, Radul postelnic și din Uscați, Danciul logofăt și din Cornățeni, Socol paharnic, ca să cerceteze și să adeverească pentru acești vecini mai sus-ziși, ai lui Dragul postelnic, care au fost din Lichirești,pe care vecini i-a apucat legătura lui Mihai voievod în sat la Lichirești, să fie pe seama cinstitului dregător al domniei mele, jupan Vladul mare logofăt, ginerele lui Dragul postelnic, iar vecinii pe care i-a apucat legătura lui  Mihai voievod în sat la Crăceni, ei să fie pe seama jupanului Ivașco vornicul. Astfel, întru aceea, cei 6 boieri mai sus-ziși au venit în sat la Lichirești împreună cu Andreiu spătar, fiul jupanului Vladul mare logofăt și împreună cu Gherghi spătar, fiul jupanului Ivașco vornic, de au cercetat și au adunat oameni buni, megieși dimprejurul locului, din sus și din jos. Și au adeverit acești boieri mai sus-ziși din gura lor și încă au și jurat pe sfânta evanghelie că vor spune cu dreptate.

Astfel ei așa au adeverit cu sufletele lor, că pe vecinii lui Dragul postelnic i-a apucat legătura lui Mihai voievod în satul lor, la Lichirești și au tot fost vecini la Lichirești până în zilele lui Șerban voievod, cum este scris mai sus. Astfel acești 6 boieri mai sus-scriși, ei încă așa au judecat și au dat cinstitului dregător al domniei mele jupan Vladul mare logofăt pe acești vecini mai sus-ziși, care sunt scriși pe rând. Iar jupanului Ivașco vornic i-au dat vecinii, anume: Mușat, fratele lui Costea cu fiii săi și Gradea și Babolea cu fiii săi și i-au dat lui Muja postelnic un vecin, anume Radul și au dat mănăstirii Virășul iarăși un vecin, anume Pătru. Și încă acești vecini mai sus-ziși, pe care i-au dat lui Ivașcu vornic și lui Muja și mănăstirii  Virăș, ei au fost toți de moștenire vecini din Lichirești și au venit în Crăceni mai dinainte de legătura lui Mihai voievod. Iar doi vecini, anume Mihăilă, fiul lui Țigulea și Costea, robii, ei așa au adeverit că nu i-a apucat legătura lui Mihai voievod nici în Lichirești, nici în Crăceni, ci în acea vreme au fost robi și au dat să fie în pace de vecinie și de către jupan Vladul logofăt și de Ivașcu vornic și de Muja și de către sfânta mînîstire Virășul. Și am văzut și cartea de judecată și de întocmire a acelor 6 boieri, cum este scris mai sus.

De aceea am dat și domnia mea cinstitului dregător al domniei mele jupan Vladul mare logofăt, ginerele lui Dragul postelnic, ca să-i fie acești vecini mai sus-ziși din Lichirești dedină și ohabă lui și fiilor și nepoților și strănepoților și de nimeni neclintit, după porunca domniei mele.

Iată dar și martori am pus domnia mea: jupan Hriza, mare vornic și jupan Papa, fost mare logofăt și Mușat, mare stolnic și Buzinca, mare comis și Vasile, mare paharnic și jupan Alexandri, mare postelnic. Și ispravnic, jupan Hriza, mare vornic.

Și am scris eu, Dumitru gramatic, în cetatea de scaun București, luna august 12 zile și de la Adam până în cursul anilor, în anul 7138<1630>.

Io Leon voievod, din mila lui Dumnezeu, domn.”

Hrisovul lui Leon Tomșa din 12 august 1630

 

În anul 2010, regretatul Laurean Moțățăianu publica o voluminoasă carte intitulată NOUĂ DECENII DE FOTBAL PE MALUL BORCEI, în fapt o adevărată Enciclopedie a fotbalului călărășean.

Din informații culese de la familia răposatului am aflat că Laurean Moțățăianu continuase munca migăloasă de a aduna informații și fotografii despre fotbalul călărășean, întrucât în acest an intenționa să publice o monografie completă a fotbalului călărășean la aniversarea Centenarului. Din păcate, o boală nemiloasă l-a luat prea repede dintre noi și nu și-a putut duce proiectul la bun sfârșit.

Având în vedere faptul că și eu am adunat în ultimul timp multe informații despre mișcarea sportivă călărășeană, în cadrul căreia fotbalul ocupă un loc aparte, voi puncta în acest material doar câteva date privind evoluția jocului cu balonul rotund aici, pe malul Borcei, și voi publica câteva fotografii, unele necunoscute nici de Laurean Moțățăianu.

Deci, cronologic, evenimentele au avut următoarea desfășurare:

-în anul 1919 frații Votzer, ofițeri ai recent înființatului Regiment 20 artilerie, pun bazele  primei echipe de fotbal din Călărași pe care au botezat-o Ialomița;

-în același an(1919), doi maghiari din Ardeal, care-și efectuau serviciul militar la Călărași, frații Szabo și Albert Naghy, aduceau aici, pe malul Borcei, prima minge adevărată de fotbal;

-la începutul anului 1920, din inițiativa lui Ștefan Soare, se constituia o Asociația sportivă Victoria care avea și o echipă de fotbal;

-anul 1922 avea să aducă și înființarea primei echipe puternice de fotbal. Este vorba de echipa Tricolorul, de fapt o filială a echipei de Divizia A Tricolorul București;

-în toamna anului 1922 cunoscutul călăreț de mai târziu, Felix Țopescu strânge în jurul lui câțiva tineri liceeni și pune bazele echipei Venus;

            –o mai veche asociație sportivă ale cărei rădăcini le găsim la sfârșitul secolului al XIX-lea, m-am referit la Clubul Atletic Ialomițean, își înființează în anul 1924 și o echipă de fotbal care va deveni rivala celor de la Venus și Tricolorul;

-anul 1926 marchează înființarea unei noi echipe locale, Juventus care-l avea ca președinte pe Traian Moisescu și pe Costică Mușat printre jucători;

-în anul 1928, ziaristul Jean Vasiliu va începe să editeze prima revistă care își propunea din start să reflecteze în paginile ei și mișcarea sportivă. Ziarul s-a numit TRIBUA Ziar politic-social-economic-literar și sportiv și a apărut la Călărași până în ianuarie 1932.  Pe parcursul existenței sale gazetărești ziarul publică numeroase informații despre activitatea fotbalistică locală;

-ulterior și alte gazete locale, precum Acțiunea lui Lazăr Belcin(1929-1930), Pământul lui Eugen Cialâc(1932-1944), Biruința lui Nicolae Cristofir(1931-1939) și Năzuința lui Const. G.V. Grigorescu(1935-1939) vor aduce publicului cititor numeroase informații despre mișcarea sportivă locală, în general, și despre fotbal, în special;

-în 1936, după ce Tricolorul promovase în Divizia B, fuzionează cu gruparea Venus și echipa se va numi de aici înainte Tricolor-Venus Călărași;

-în ceea ce privește terenurile de fotbal, în perioada interbelică Călărașiul a beneficit de două asemenea amplasamente, ambele amenajate în apropierea sau în incinta regimentelor militare. Astfel primul teren a fost amenajat în fața Regimentului 20 artilerie, pe locul unde mai târziu s-a construit localul fostului Liceu “Nicolae Bălcescu”. Al doilea teren, dotat și cu gradene, pe care s-au jucat cele mai importante meciuri din anii interbelici, fusese amenajat în incinta Regimentului 23 Infanterie din Cartierul Măgureni;

-la solicitarea cluburilor locale de fotbal, în anul 1936 Primăria  amenajează un stadion dincolo de calea ferată, în dreptul Cimitirului.  După Război, încondițiile în care Regimentul 23 Infanterie se desființează, toate meciurile se vor desfășura aici. Tot aici, pe acest stadion cochet prevăzut cu 1000 de locuri, va juca  și divizionara B, F.C. Călărași, înființată în anul 1946, an care consemna și dispariția echipei Venus Călărași, după o actvitate de aproape un sfert de secol;

-în anul 1946 documentele înregistrează și existența altei echipe de fotbal locale, Voința Călărași care va juca meciuri pe plan local până în 1957, când își încetează activitatea;

-F.C. Călărași în ediția 1948/1949 se clasează pe ultimul loc în Divizia B,  fiind retrogradată în Divizia C, în care nu mai apucă să evolueze în campionatul următor întrucât se autodesființează;

-în perioada anilor 1952-1964 la Călărași ființează mai multe echipe de fotbal: Sportul (1952-1955), Progresul(1954-1957), Olimpia(1955-1959), Unirea(1957-1959),  Voința(reînființată în 1959,  va activa până în 1962) și Energia(1959-1964). Toate aceste echipe vor juca, alternativ, fie în Campionatul raionului Călărași fie în Campinatul regiunii București;

-în anul 1964 se înființează A.S. Celuloza, a cărei echipă de fotbal, care a preluat jucătorii de la Energia Călărași, va juca în Campionatul regional al regiunii București până în anul 1968, când va promova în Divizia C, unde evoluează până la sfârșitul sezonului 1972/1973 când va promova în Divizia B. Meciurile se vor disputa de aici înainte pe noul Stadion din spatele fabricii de confecții, recent inaugurat;

-din campionatul 1978/1979 Celuloza joacă din nou în Divizia C, pentru ca din campionatul următor(1979/1980) să-și schimbe numele în Dunărea Călărași. Cu o echipă din care făceau parte, printre alții, Niculescu, Pană, Filimon, Mihăilă, Sandu, Postelnicu, Bogatu și Catană,  Dunărea promovează în Divizia B începând din sezonul 1981/1982. În divizia B va juca numai trei sezoane, pentru că în ediția 1984/1985 o vom regăsi pe Dunărea în Divizia C;

-campionatul următor, 1985/1986, Dunărea va reveni în Divizia B, dar acum își va schimba și numele, devenind Oțelul Călărași. Se pare că schimbarea numelui nu a fost de bun augur, întrucât după numai un sezon va retrograda în Divizia C. Sub acest nume echipa  a jucat numai doi ani, din sezonul 1987/1988 reînregistrându-se ca Dunărea Călărași, nume sub care va reuși să se claseze pe primul loc și să revină pe cea de a doua scenă a fotbalului românesc începând cu ediția de campionat 1988/1989.

-din păcate, începând cu anul 1989/1990 Dunărea va retrograda iarăși în Divizia C unde va râmăne până la ediția 1992/1993 când, schimbăndu-se sistemul competițional național, cu o ligă națională, două divizii A, o Divizie B cu patru serii și Divizia C organizată la nivel de județ, Dunărea va juca în Divizia B;

-cu Titi Frățilă antrenor, Dunărea promova în Seria I-a a Divizia A, după o victorie obținută dramatic la Buzău, împotriva echipei Faur București;

-începând cu ediția 1998/1999, când se revine la denumirea tradiționala a diviziilor naționale de fotbal(A, B, C), Dunărea retrograda în Divizia C;

-din sezonul 2013/2014 revine în Liga a II-a(fosta Divizie B), pentru ca în sezonul 2015/2016 să ocupe locul I și să piardă barajul de promovare în Liga I cu UTA Arad;

-va promova în Liga I în sezonul 2018/2019, cu Dan Alexa ca antrenor, dar nu va reuși să se mențină în primul eșalon decât un sezon, astfel încât în actualul campionat 2019/2020 Dunărea evoluează din nou în Liga secundă.

ALBUM FOTO

14 septembrie 1923. Clubul Tricolorul cere Primăriei Călărași permisiunea de a amenaja pentru activități sportive terenul de la Gară din fața Regimentului 20 artilerie

Echipa Venus Călărași în anul 1925

Echipa Juventus Călărași în anul 1926

1928. Tribuna, primul ziar călărășean cu rubrică sportivă permanentă

1933. Primarul Eugen Cialâc în mijlocul fotbaliștilor călărășeni

Echipa Tricolorul în anul 1935

1936. Noua echipă Tricolor – Venus

1966. Echipa Celuloza pe Stadionul municipal recent inaugurat

Câțiva dintre fotbaliștii care au făcut cinste numelui de călărășeni

Dunărea în Liga Națională!

 

 

 

 

Despre prezența la Călărași a lui Nicolae Iorga s-au scris multe pagini până acum, atât în monografii și lucrări de specialitate, precum și în diverse articole publicate în reviste de istorie sau pe blogurile personale(vezi, spre exemplu, Istoria regăsită, blogul prietenului Nicolae Țiripan). În toate scrierile însă la care am făcut referire se preciza că Nicolae Iorga a venit pentru prima oară la Călărași în septembrie 1910, atunci când a participt la ședința de relansare a activității Filialei locale a Ligii Culturale și când a susținut în Sala Parcului comunal o importantă expunere despre necesitatea Unirii tuturor românilor.

Studiind recent articolele din ziarul călărășean “Deșteptarea Ialomiței”, am găsit în nr. 42 din 24 iunie 1904 un interesant material semnat de Nicolae Iorga și intitulat CĂLĂRAȘI. După lecturarea acestuia am constatat că de fapt era vorba despre un extras din cartea savantului român intitulată “Drumuri și orașe din România”, lucrare care doar ce fusese publicată la București de către editura Minerva.

Articolul în cauză consemnează impresiile lui Nicolae Iorga în urma unei călătorii efectuate la Călărași și Silistra după anul 1900. Din verificările efectuate de noi, vizita respectivă cel mai probabil a avut loc în anul 1903, atunci când Nicolae Iorga revine în București, după o   cercetare de aproape doi ani a  arhivelor de la Budapesta și din Ardeal. Vizita lui la Călărași și la Silistra trebuie văzută și în contextul în care Nicolae Iorga din anul 1903 începe o strănsă colaborare cu Revista tradiționalistă “Sămănătorul” unde va publica mai multe articole ce vor fi apoi incluse în cartea editată în anul 1904 de Editura Minerva.

Redăm, pentru cititorii blogului nostru, câteva pasaje din materialul publicat în ziarul “Deșteptarea Ialomiței” din 24 iunie 1904, lăsându-vă pe dumneavoastră, cititorii mei, să apreciați atât frumusețea literară a descrierii lui Nicolae Iorga, cât și diferențele existente între aspectul edilitar al Călărașiului și al Silistrei la începutul secolului XX.

“Un vechi sat și schelă neînsemnată din care Știrbei-Vodă a voit să facă un oraș, un port, o capitală de județ, Călărașii purtară întâi numele domnului întemeietor(Orașul Știrbei – nota ns.), dar după încetarea Domniei acestuia se întoarseră la vechea numire(cea de Călărași – nota ns.). Știrbei Vodă se cheamă astăzi numai o stradă principală și gimnaziul.

Intrarea în Călărași pare să arate că planurile lui Știrbei n-au fost tocmai bine atinse. O șosea se întinde printre case mici, printre magazii de lemn unde se drămăluiesc grânele de țărani care strigă tare numărul banițelor pe care hambarul le primește sau le restituie. În dreapta pleacă încă o ulicioară de sat sărac.

Dar iată, în sfârșit, o clădire mare deasupra căreia stă scrisă o deviză de învățătură – gimnaziul. Apoi ceva mai departe, într-un parc, o alta deosebit de frumoasă: Palatul administrativ, care reproduce liniile micșorate ale uneia din marile spitale bucureștene(Iorga face referire la Spitalul Colțea – nota ns.).

Pe când în lat două lungi străzi înșiră provălii mărunte, Strada Mare se desfășoară largă, cu case dintre care multe au două rânduri și o înfățișare plăcută. Aici și în alte părți ale orășelului oglindesc trecătorului vile gospodărești, despărțite de stradă prin cochete grădini de flori.

E un oraș creat de curând: aceasta o arată sistemul câmpean al străzilor, tăiate fără cruțare față de un trecut cu totul umil.

Capitală de județ, el a primit podoabele de edificii publice ale acestora. Schelă frecventată cum se vede din șlepurile ce așteaptă încă și la această vreme, Călărașii durară prăvăliile multe și înțesate, care sunt o podoabă…

Gândul de a merge la Silistra mă ispitește. Aici au stat acum cinci sute de ani căpitanii lui Mircea Organizatorul, de aici a pornit dominația unor pași care porunceau până la Belgrad, spre apus, iar spre miazănopate și răsărit pănâ la Nistru. Aici se află astăzi unul din orașele însemnate ale Bulgariei, trezite din nou la viață…

Un luntraș grec, venit din Constantinopol și așezat în Călărași, unde o româncă îi dete copil pentru zilele cărunte, oferă pentru călătorie, pe care o face și un vas al Statului român, barca-i solidă și curată de castan. Îl ajută un vâslaș român și altul pe care culoarea feței lui frumoase îl destăinuiește a fi țigan.

Pornim pe apa Borcei, o lată dungă de argint, între maluri joase de lut, acoperite numai pe alocuri de sălcii, ale căror foi albe s-au grămădit în covoare înnoite…

Am ajuns în fluviu. În față se văd înălțimile împădurite, care până la cutare crestătură în dealuri sunt ale Dobrogei noastre, în care se deosebesc pereții albi ai cazărmii din Ostrov. De la crestătură înainte e Bulgaria și tocmai la capăt, în zarea apusului, într-un nor de  fum albăstriu, răsar minaretele Silistrei…

Am ajuns la Silistra. Debarcaderul e un maidan de lut cleios, sămănat cu coceni, cu pae și cu gunoaiele cele mai respingătoare. În stânga se mai pitulează frânturi de ziduri de piatră sau mușuroaie buruenoase care acoperă rămășițe îngropate al acelorași pereți de apărare. Mai încoace sunt case negre de lemn și înaintea unei mici clădiri de piatră așteaptă un jandarm cu șapcă rusească, lampasuri roșii, pe o manta sură. El dă lămuriri în românește și cercetează pașapoartele. Mai departe un fel de magazie cu geamlâc arată prin crucea înfiptă pe fațadă că e o biserică, biserică fără turn și singura care se vede…

Casă din Silistra la începutul secolului XX

Și acum luntrașul grec… mă duce… prin străzile strâmbe, sămănate neregulat cu bolovani ce frâng picioarele… Pe un mic tăpșan se vede, ce e drept, o mare școală de institutori, cu pereți suri, triști, dar aici se opresc clădirile noi ale noului stat bulgar. Încolo e pretutindeni vechiul trecut turcesc…

Turcul rămâne totuși, prin tipul și îmbrăcămintea sa, stăpân în această cucerire a strămoșilor săi. Turbanele stau la cafenele cu șoproane, ele răsar din cele mai multe căsuțe, ele dau culoare și caracter ulițelor. Copiii aceia cu ochi mari negri, cu sprâncenele arcate, fetițe cu cozile lăsate pe spate care-și înfășoară trupșorul în scurteici colorate și în șalvari solemni, toți acești mititei care-ți aleargă înainte strigând cu o admirabilă îndărătnicie…

Turci din Silistra la începutul secolului XX

Pornim spre Călărași sub ultima rază a apusului ruginiu care înflăcărează pentru ultima oară apele și apoi se stinge.

Luntrea fuge acum spre noi mânată de vâsle ce despică plescăind apele desăvârșit de liniștite ale Dunării… Sus în cerul adânc e o nesfârșită sclipire de stele…

Călărașii scânteiesc de la început în luminile țărmului. Apoi străzile se desfac în alte șiruri drepte de lumini. Casele par înalte, impunătoare și granitul străzilor largi e de o curățenie exemplară. Din toate se desprinde un spirit de orânduială cochetă, de organizare aleasă.”

 

În urmă cu aproape 145 de ani, în ianuarie 1875, din inițiativa prefectului I. I. Arion, la Călărași(Orașul Știrbei, cum se chema oficial pe atunci) ieșea de sub tipar prima gazetă locală intitulată IALOMIȚA. Ziarul respectiv, un oficios al Prefecturii, se tipărea la Tipografia județului, o imprimerie modernă pentru acele vremuri, care fusese cumpărată special în acest scop. Din informațiile noastre, se pare că ziarul “Ialomița” s-a tipărit la Călărași până în anul 1888, dată după care Tipografia județului va fi dată în administrarea unor întreprinzători locali(Ioan Georgescu și Constantin I. Șeicărescu) care vor asigura apariția la Călărași a publicațiilor de partid sau independente, al căror număr a crescut de la un an la altul. Fără să considerăm inventarierea noastră foarte exactă, noi am numărat în cei aproape 145 de ani de presă călărășeană peste 250 de publicații editate de structuri politice, administrative, de instituții publice, societăți comerciale, organizații neguvernamentale sau persoane fizice.

Fotocopie  nr. 32/1875 din ziarul Ialomița, primul ziar călărășean

Este adevărat că unele publicații din cele la care am făcut noi referire au fost mai mult sau mai puțin efemere. La fel de adevărat este însă că multe din ziarele și revistele care au apărut sau care continuă să apară la Călărași au fost sau sunt printre publicațiile de vârf ale presei scrise de provincie. Despre cele mai importante din ziarele apărute la Călărași  până în Decembrie 1989, voi realiza scurte recenzii, care vor fi publicate pe blogul meu în anul 2020, în contextul aniversării celor 145 de ani de presă călărășeană.

În același context trebuie să remarc faptul că cele peste 250 de ziare și reviste călărășene n-ar fi putut apărea fără aportul unor ziariști profesioniști sau a unor intelectuali și oameni politici care dincolo de preocupările lor firești au scris în presa locală, unii dintre ei dovedindu-se condeieri de un real talent. Din categoria ziariștilor profesioniști, de ieri și de azi, fără să am pretenția că-i voi aminti pe toți, trebuie să fac referire la următorii: Theodor C. Mănescu – primul ziarist profesionist călărășean, Jean Vasiliu, Nic. Cristofir, Ilie Jugănaru-Albești, Constantin V.G. Grigorescu, Emil Craiu, George Grigorescu, Aurel David, Rodica Simionescu, Gheorghe Frangulea, Mircea Tătăranu, Iulian Talianu, Marius Stroe, Marin Badea, Ana-Maria Gonciu, Octavian Câju, Marius Lotrea. Deși n-au trăit și nu trăiesc din exercitarea profesiunii de ziarist, nu pot să nu-i amintesc aici pe Alexandru Bădulescu, Eugen Cialâc, Lazăr Belcin, Marin Giurcă, Ilie-Ștefan Rădulescu, Pavel Șușară, Nicolae Scăunaș, Vitalie Zvincu, Nicolae Drăghici, Cornel Dumitru, Nicolae Țiripan, Sorin Danciu și, cu voia dumneavoastră, aș încheia  lista cu numele semnatarului acestui articol.

Dar poate cel mai îndreptățit la aduceri aminte este Theodor C. Mănescu, primul ziarist profesionist din Călărași, menționat în acestă calitate în primul Anuar oficial al României din anul 1890, singurul condeier călărășean care și-a permis, ca gazetar de provincie, să intre în polemică cu marele istoric, ziarist și om politic, Nicolae Iorga.

Theodor C. Mănescu(1858-1928) are și cea mai îndelungată activitate de ziarist. El își începe activitatea de jurnalist la Brăila, unde în martie 1886 avea să redacteze gazeta „Lampa” , după cum avea să se consemneze mai târziu într-o gazetă călărășeană. Peste doi ani se întoarce la Călărași și începe colaborarea la primul ziar politic tipărit aici. Este vorba de ziarul “Ialomițeanul”, al cărui prim număr ieșea de sub la  4 septembrie 1888, ca publicație a Grupării junimiste de la Călărași, grupare aflată sub influența Familiei Vineș.

Întrucât “Ialomițeanul” își încetează apariția în decembrie 1895, din anul următor pe Theodor C. Mănescu îl vom găsi ca redactor la primul ziar al Partidului Național Liberal, pe care din august 1895 îl scotea la Călărași fruntașul local Athanasie Stoianescu, cel mai longeviv prefect călărășean din 1833 și până astăzi. Ziarul respectiv se numea “Gazeta Ialomiței” și va deveni marcă înregistrată pe numele lui Theodor C. Mănescu, director-proprietar al ziarului pe care îl editează, ca ziar al Partidului Național Liberal, fără întrerupere, până în februarie 1905 când, din motive financiare, este obligat să îl închidă temporar.

Ziarul Gazeta Ialomiței, redactor-proprietar Th. C. Mănescu

Cum Theodor C. Mănescu trăia din activitatea lui gazetărească, în perioada anilor 1907- 1913 îl vom găsi ca redactor la ziarul “Deșteptarea Ialomiței” al cărui proprietar era șeful filialei locale a Partidului Conservator, Mihail Gh. Cantacuzino, fiul celui mai bogat român al tuturor timpurilor, președintele Partidului Conservator și prim-ministru în trei guvernări, Gheorghe Gr. Cantacuzino – Nababul.

Din iunie 1914 și până în ianuarie 1915 va conduce un alt ziar liberal în calitate de redactor șef. Este vorba despre “Viitorul Ialomiței”, ziarul noului șef al liberalilor călărășeni, dr. Constantin Banu, care-i succeda în funcție lui Ion(Iancu) Poenaru Bordea, cel mai longeviv parlamentar călărășean ( a fost, pe rând, senator și deputat ales în colegiile de la Călărași timp de aproape 40 de ani).

Cu banii încasați de la liberali, în mai 1915 va relua apariția ziarului său “Gazeta Ialomiței”, pe care-l va edita până în iunie 1916, fiind singura publicație călărășeană care a mai apărut în acele timpuri tulburi generate de declanșarea primului război mondial.

Theodor C. Mănescu a fost atras de mișcarea cooperatistă, înființând la Călărași, în anul 1905, Cooperativa “Munca”. În 1905 a tipărit volumul “Marea Reformă”, în care susținea introducerea votului universal, exproprierea marilor latifundiari și împroprietărirea țăranilor.

După cum afirma fiul săul, Virgiliu-Athanase Mănescu, și el ziarist, “în toată activitatea lui, Th. C. Mănescu s-a dovedit un autodidact a cărui cultură a uimit pe mulți. El trebuie numărat printre cei dintâi care a pregătit opinia publică pentru marile înfăptuiri de mai târziu: împroprietărirea și votul universal. A luptat de asemenea pentru o reformă largă a învățământului, preconizând totdeauna că el trebuie îndreptat spre o formă practică.”

Ziaristul călărășean Theodor C. Mănescu(1858-1928)

Și cum așchia nu sare departe de copac, nepotul său, care i-a purtat numele, Theodor Mănescu(1930-1990), îmbracă și el haina jurnalistului, în 1978 fiind numit redactor-șef adjunct la Revista “Teatrul”. În același timp, Theodor Mănescu a este și un apreciat dramaturg român, o parte din textele sale  fiind puse în scenă de marile teatre europene.

            De regulă atunci când facem referiri la autorii de altădată care au publicat lucrări referitoare la trecutul istoric al orașului Călărași ne oprim la deja cunoscutul volum al doctorului Pompei Samarian intitulat “Istoria orașului Călărași de la origini și până la anul 1852”. Puțini dintre cititorii mei de pe blog cunosc faptul că încă din anul 1884, la Tipografia Curții Regale din București, vedea lumina tiparului o broșură de 50 de pagini, intitulată “Noțiuni istorice asupra județului Ialomița”, al cărei autor era pictorul călărășean Constantin Predeleanu.

            Fără să fie o lucrare de specialitate bazată pe o serioasă documentare istoriografică, broșura în cauză are totuși o valoare aparte, datorită faptului că autorul descrie o serie întreagă de evenimente și fapte istorice pe care le-a cunoscut direct sau, așa cum menționează, le-a aflat de la contemporani de ai lui, persoane aflate la vârste venerabile. În acest context putem afirma că broșura pictorului Predeleanu reprezintă o descriere, uneori detaliată, a unor realități istorice din fostul județ Ialomița de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și până în anul editării lucrării, chiar dacă unele afirmații nu sunt confirmate sau sunt contrare informațiilor din documentele vremii.

În ceea ce privește Istoria orașului Călărași și a localităților din jur, Constantin Predeleanu amintește faptul că aici, la cotul Borcii exista satul Lichirești care avea să-și ia numele de Călărași de la stabilirea aici a unei căpitănii de margine a călărașilor ștafetari. El mai precizează și faptul că la terminarea serviciului militar un grup al foștilor călărași ștafetari s-au așezat în apropiere, înființând satul Călărașii Vechi. Interesante sunt și informațiile despre înființarea satului Ceacu, sat înființat de un grup de bulgari veniți de dincolo de Dunăre, conduși de un anume Cecu.

Interesante sunt însă multe informații despre  Călărași și despre locuitorii săi, mulți veniți  de prin satele județului sau din Silistra, după mutarea aici a capitalei județului Ialomița, la 18 aprilie 1833.

În vârstă de aproape 10 ani, Constantin Predeleanu a fost martor ocular la evenimentele revoluționare petrecute la Călărași în vara anului 1848, despre care avea să scrie: “În anul 1848, în timpul revoluțiunii, se distinse între persoanele din localitate pentru eliberare(eliberarea orașului de sub Epitropia Spitalului Colțea-nota ns.): Radu Ceaușescu cu rudele sale, Gheorgiță Opran și cei doi frați Iordan și Ghorghe, iar ca ocârmuitor al Libertății fu adus Dimitrie Ciocârdie în locul lui I. Grădișteanu(care fugi cu evenimentele). Acesta a fost transportat în oraș în trăsură trasă de brațele acelora ce erau pentru liberatate. Proclamațiunea lui Heliade se citi în fața poporului de tânărul Costache Poenaru, băiat inteligent și de multă acțiune… Iar Vasilache Dichisescu, ajutorul ocârmuitorului de Ialomița, cu Alecu Filipescu și cu alți tineri în acest timpu aduse Codicele Regulamentului Organic pe pat funerar în curtea Bisericii Sf. Nicolae, purtat de evreii Mordehai și Haim, în văzul lui Ciocârdie și Ipătescu. Acolo Vasilache Dichisescu citi discursul funebru al Codicelui regulamentului și jidanii cu ciubucurile îi deteră fum, în semn de tâmâiere, și în cele din urmă îi puseră foc…”

            Despre înființarea Cartierului Volna și a Bisericii Sf. Împărați, după emanciparea orașului la 24 septembrie 1852, pictorul Predeleanu menționa: “Partea orașului numită astăzi Volna s-a format prin venirea de prin satele învecinate și stabilirea mai multor familii, precum d-l Dumitru Ene din Călărașii Vechi, Guță Postelnicu, logofătul Ilie Nicolae Mănucianu și alții. Între aceștia se distingea și d-l David Mușetescu, omul care prin alergăturile d-sale contribui la facerea bisericii de astăzi, la care a ajutat și Familia Domnitorului Barbu Știrbei cu suma de 10.000 lei.”

Constantin Predeleanu ne oferă prețioase informații și despre edificarea primelor imobile mai impozante din Călărași, de dinainte de 1884, atât private cât și publice. Referitor la cele private autorul precizează: “Dintre familiile stabilite în anii din urmă în oraș și care au construit frumoase case, se disting: familia Alexe Vineș(tatăl lui Vasile Vineș, avocat, doctor în drept la Universitatea Sorbona din Paris și prefect de județ – nota ns.), Iacovache Bădulescu(tatăl lui Alexandru Bădulescu, avocat, prefect, senator și deputat. Casa despre care se face vorbire a fost recent reabilitată, fiind cunoscută de călărășeni sub denumirea de Poșta Veche – nota ns.), Nae Mănescu(deputat și senator, proprietarul fostului Hotel Unirea, demolat după Cutremurul din noiembrie 1940 – nota ns.), Nae S. Maltezeanu(mare proprietar, a cărui casă, construită în anul 1881, este astăzi frumos reabilitată. Este vorba despre clădirea de pe str. Dobrogei unde a funcționat fostul ICSMI – nota ns), Panait Șerbănescu, dr. Petre Degerățeanu și alții. Dintre construcțiile publice este de remarcat localul grandios al Școlii de băieți… Tot în acest timp se mai construi și localul ce servește de cazarmă Regimentului 23 Dorobanți și se proiectă construirea cheiului din port, astăzi terminat. În anul 1882 se construi și localul Școlii de fete… Acest local se ridică din inițiativa și încurajarea făcută de Iancu Poenaru Bordea, care a cedat locul și o sumă de bani, pentru care pe frontispiciul școlii se vede scris: PRIMA FONDATOARE FAMILIA POENARU BORDEA.”

            Numeroase pasaje se referă la familiile de boieri de viță veche existente în satele fostului județ Ialomița. Autorul face de asemenea o minidescriere fizico-geografică a județului, broșura fiind în același timp și prima lucrare scrisă în care se fac precizări asupra costumului popular tradițional din zonă.

Lăsând la o parte unele inexactități, precum și stilul relativ încâlcit al narațiunii istorice, lucrarea pictorului Constantin Predeleanu rămâne importantă pentru cei care vor să cerceteze trecutul istoric al acestor meleaguri binecuvântate de Dumnezeu.

*Referitor la autorul lucrării prezentate de noi, despre Constantin Predeleanu nu există date biografice publicate până în momentul de față. Cercetările întreprinse de mine, mi-au permis să realiz o primă schiță biografică a pictorului Constantin Predeleanu, folosind atât date din broșură, cât și unele informații din diverse articole din ziarele de epocă sau din lucrări publicate.

            Constantin Predelenu s-a născut foarte probabil la Călărași în anul 1839, fiind fiul lui Ion G. Predeleanu, un dascăl știiutor de carte din Predeal care a ajuns la începutul secolului al XIX-lea în fostul sat ialomițean Berlești. Nu se cunosc împrejurările prin care s-a stabilit în Călărași, dar acest fapt s-a petrecut imediat după 1833, când așezarea de pe Borcea a devenit reședință de județ. Aici o cunoaște  o fată din familia magistratului Barbu Slătineanu cu care se căsătorește, din această relație născându-se primul lor copil, Constantin Predeleanu, botezat pe la 1839/1840 de însuși Barbu Slătineanu.

            Constantin Predeleanu urmează la Călărași cursurile primare la Școala Națională de aici, avândul profesor pe Răducan Mitran. În anul 1851 primește o bursă din partea municipalității de la Călărași și este trimis să studieze la Școala de arte și meserii din București, care fusese inaugurată în acel an. Aici deprinde arta picturii murale și de șevalet.

            Se întoarce în Călărași și se dedică picturii, documentele oficiale ale vremii înregistrând-l ca singurul pictor din Călărași. Dedicându-se mai ales picturii bisericilor, strânge repede o avere frumușică, ceea ce îi permite să intre în Colegiul I al alegătorilor și să cocheteze cu politica locală, candidând și fiind ales consilier local în mai multe rânduri, atât din partea Partidului Liberal cât și din partea Conservatorilor. În această calitate l-a cunoscut personal pe Regele Carol I, în octombrie 1890, când Majestatea Sa a vizitat Călărașiul împreună cu prințul moștenitor Ferdinand, ambele capete încoronate felicitându-l pentru calitatea picturilor sale pe care avuseseră ocazia să le admire în București.

            Din păcate astăzi este cunoscută doar o singură pictură care îi este atribuită lui Constantin Predeleanu, întrucât acesta nu își semna operele. Este vorba despre tabloul “Domnița Florica, fiica lui Mihai Viteazul”, o reproducere după un tablou mai vechi.

            Celibatar convins, Constantin Predeleanu strânge o avere impresionantă pentru acele vremi, alcătuită din mai multe proprietăți imobiliare în Călărași, conturi în bănci și monede de aur. Iată ce scria în acest sens gazeta locală “Deșteptarea Ialomiței” din 24 ianuarie 1908:

„Marți 22 ianuarie, pe la ora 6 seara, a încetat din viață Costache Predeleanu, cunoscutul pictor de biserici din acest oraș, în vârstă de 72 de ani. În locuința lui în care trăia în mizerie s-a găsit o avere( 60.000 lei în hârtie monedă, 10.000 în două bonuri și un săculeț cu fișicuri de aur)… Se crede că averea lui în bani trece de jumătate de milion, căci ar avea și alte sume depuse la consemnații în București…” Și în final, redactorul gazetei conchidea: “Vremea nemiloasă, care preface toate, a pus capăt vieții acestui om, care a trăit în pace și în bună armonie cu concetățenii săi, dar care nu s-a folosit nici de viață, nici de averea ce adunase.”

            Nu știm ce s-a ales din averea pictorului Predeleanu. Știm însă că broșurica lui, așa cum frumos preciza Pompei Samarian, care a cunoscut și a folosit lucrarea în elaborarea operei sale istorice, va rămâne peste veacuri ca un însemn al existenței sale efemere pe acest pământ.

Atunci când vorbim în general de atentate îndreptate împotriva unor personalități politice de rang înalt ne vin repede în minte crimele comise împotriva președinților americani Abraham Lincoln(asasinat în seara zilei de Vinerea Mare, la data de 14 aprilie 1865) și John F. Kennedy(împușcat la Dallas în ziua de 22 noiembrie 1963). Dar dacă ne uităm cu mai multă atenție și în grădina noastră, vom constata că și scena politică românească a cunoscut mai multe atentate cărora le-au căzut victimă oameni politici proeminenți.

Dacă ne limităm doar la atentatele îndreptate împotriva premierilor în funcție de după creearea României moderne, prin Unirea de la 24 ianuarie 1859 și mai apoi de după înfăptirea României mari, vom constata că nu mai puțin de trei prim-miniștri au fost eliminați prin împușcare, în urma unor atentate îndreptate împotriva acestora. Astfel, pe 8 iunie 1862, prim-ministrul conservator Barbu Catargiu era împușcat mortal, în Dealul Mitropoliei, de un individ necunoscut. Asasinarea lui Barbu Catargiu a fost catalogată ca având motivaţii politice, însă cazul nu a fost niciodată desluşit de poliţie. Au urmat apoi cele două sângeroase atentate comise de legionari împotriva prim-ministrului liberal I. G. Duca(Gara Sinaia, 29 decembrie 1933) și a lui Armand Călinescu, prim-ministru regelui Carol al II-lea, pe 21 septembrie 1939.

Puțini știu însă că și asupra lui Ion C. Brătianu, precum și asupra fiului său Ionel Brătianu, au avut loc mai multe atentate, din fericire nereușite, în perioada în care aceștia îndeplineau funcția de premier al Guvernului României. Primul atentat împotriva lui Ion C. Brătianu s-a petrecut la 2 decembrie 1880. Ion C. Brătianu tocmai plecase de la Camera Deputaţilor. Singur, se îndrepta spre locuinţa sa, când pe neaşteptate un individ îi înfinge un cuţit în piept.

Ion C. Brătianu

Din fericire, lama cuţitului n-a putut străpunge hainele groase, de iarnă. Atacatorul a încercat o nouă lovitură, dar un deputat venit în ajutor l-a doborât la pământ cu o lovitură în cap. Autorul se numea Ion Pietraru şi era un fost profesor din Târgovişte care voia să răzbune o veche altercaţie cu Brătianu. După aproape şase ani, pe 4 septembrie 1886 a avut loc cel de-al doilea atentat împotriva lui I. C. Brătianu. Stoica Alexandrescu, un mărunt negustor din Râmnicu Sărat care devenise falit de două ori, dorea să facă o ispravă de răsunet care să atragă atenţia asupra lui. Cel mai nimerit i s-a părut uciderea primului ministru Ion C. Brătianu. Pistolul însă nu ia foc. Trage a doua oară, dar asupra lui se aruncă sergentul Ioniţă Constantin, care avea misiunea de a-l păzi pe Brătianu, intervenția acestuia salvându-i viața premierului. Atentatorul va fi arestat și judecat, primind o condamnare de 20 de ani muncă silnică.

Ion I. C.(Ionel) Brătianu

            În ceea ce ne privește, o să detaliem atentatul comis împotriva prim-ministrului Ion I. C.(Ionel) Brătianu, întrucât atentatorul era un muncitor ceferist din Oltenița. Iată cum descria atentatul la care am făcut referire ziarul călărășean “Deșteptarea Ialomiței”, din 10 decembrie 1909: “Un atentat la viața primului ministru, domnul Ion Brătianu, s-a săvârșit marți seara(8 decembrie 1909 – nota ns.), la orele 6,00. Pe când primul ministru venea de la Senat pe strada Colței, în apropiere de casa sa, un individ care-l urmărea a tras asupra primului ministru trei focuri de revolver rănindu-l în umărul stâng, în spate și la baza toracelui.

            Individul fiind prins și arestat s-a constatat că este un fost lucrător lăcătuș la căile ferate, care de 15 zile nu mai avea ocupație… Revolverul de care s-a servit este o armă de calibru 6 pe care l-a cumpărat cu 9 lei și 50 de bani de la un magazin din Calea Griviței… Atentatorul se numește Gheorghe Stoean Jelea, sau Gheorghe Stoenescu, locul nașterii lui este Oltenița, în vârstă de 27 de ani, fost sergent în armată. Tatăl lui este de origine bulgar și mama sa româncă. Mai are opt frați și surori.”

Extras din ziarul „Deșteptarea Ialomiței”

            Un alt ziar care apărea la Călărași(“Liberalul” din 10 decembrie 1909), făcea următoarele precizări referitoare la acest nefericit eveniment: “Din norocire, ca printr-o minune Dumnezeiască, după asigurările date de somitățile noastre medicale, rănile primite de dl. Brătianu nu i-au pus viața în pericol, neivindu-se până acum nici o complicațiune, și nici măcar febră. Din cercetările făcute s-a dovedit că atentatorul se numește Ghiță Stoenescu Jelea, de origine bulgar, de fel din Oltenița, membru în Sindicatul muncitorilor. La domiciliul său s-au găsit broșuri socialiste și că atentatul a fost demult plănuit.”

Atentatorul a fost arestat și judecat. Procesul lui Gh. Stoenescu- Jelea s-a desfășurat în luna mai 1910, autorul, fiind  găsit vinovat de tentativă de omor cu premeditare, a primit pedeapsa maximă prevăzută de lege pentru fapta comisă: 20 de ani de muncă silnică.

În ceea ce privește starea de sănătate a primului ministru Ionel Brătianu, acesta și-a revenit relativ rapid și după două săptămâni de covalescență își va relua activitatea. Peste numai opt luni de zile, pe 31 august 1910, primul ministru Ion I. C. Brătianu venea într-o vizită de lucru la Călărași, însoțit de Anghel Saligny, pentru a inspecta lucrările din Portul Călărași, inclusiv clădirea Căpităniei, recent construită după planurile inginerului Saligny. Despre această vizită, ziarul “Liberalul” din 9 septembrie 1910 scria: “Domnul prim ministru a sosit în oraș după amiază, la ora 5 jumătate, cu vaporul Domnița Florica. La Debarcader a fost întâmpinat de d-nii Prefect al județului, Primarul orașului Călărași, Medicul primar al județului, medicul orașului Călărași, comandantul Companiei de jandarmi și Polițaiul orașului.

            Nu s-a făcut nici o primire oficială, aceasta fiind dorința d-lui Prim Ministru.

            D-l Prim Ministru a inspectat Piața, câteva strade, Primăria, Prefectura și Cazarma Regimentului 5 Cavalerie, rămânând, pe cât suntem informați, mulțumit de starea cum a găsit.”

            Ionel Brătianu va mai ocupa demnitatea de prim-ministru al Guvernului încă pentru cinci mandate, rămânând în Istoria României ca cel mai longeviv premier.

 

Dr. Dinu Mareș, un fel de Pompei Samarian al Olteniței, scria în cea de a doua sa carte dedicată trecutului istoric al orașului dintre Dunăre și Argeș, publicată în anul 1985: “Deși nu atât de bogată în evenimente ca alte meleaguri, istoria acestor locuri este marcată de unele episoade importante pentru întreaga ființă națională. Pentru regiunea Olteniței, mediul fizico-geografic a jucat în mod cert un însemnat rol, situarea localității pe Dunăre reprezentând un important factor atât pentru dezvoltarea ei, cât și pentru îmbogățirea cronicii sale cu fapte vrednice de ținut minte.”

Și iată că astăzi, când, îmbrăcată în haine de sărbătoare, Oltenița se pregătește să-și aniverseze cei 504 ani de la prima sa atestare documentară, multele fapte vrednice de ținut minte ale oltenițenilor au fost imortalizate în sute și chiar mii de pagini monografice, deschizător de drumuri în aceast sens fiind Alexandru Mărculescu, cu a sa carte intitulată Oltenița. Studiu album monografic, publicată în anul 1932. Mult mai târziu și în condiții mult mai dificile pentru publicarea unor lucrări monografice, dr. Dinu Mareș, medic internist la Spitalul municipal și specialist în expertizarea capacității de muncă, deși bucureștean, publică două cărți despre istoria acestor locuri: Oltenița și împrejurimile sale, publicată la Editura Litera din București, în anul 1980 și Oltenița. Mic îndreptar turistic, care a apărut în anul 1985 sub egida Editurii Sport Turism. După evenimentele din decembrie 1989, istoricul Done Șerbănescu publică mai multe articole în presa locală dedicate istoriei meleagurilor oltenițene, pe care în anul 2009 le adună într-un volum intitulat Momente din istoria Olteniței, lucrare publicată la Editura Agora din Călărași. În 2003, un alt oltenițean, proiectantul George Șerbulea, dedica Olteniței un volum de Monointimități, în fapt o pseudomonografie locală.

Recent, zestrea monografică a Olteniței s-a îmbogățit cu alte două lucrări. Prima, cea a economistului Paul Amu, o carte impresionantă ca volum tipografic și intitulată Monografia orașului Oltenița, este rezultatul a peste 15 ani de muncă și chiar dacă pare o poveste fără sfârșit, ea constituie o sursă documentară pentru generațiile viitoare. O ultimă lucrare monografică dedicată Olteniței îi aparține profesorului Voicu Nicolae și este intitulată Monografia comunei Oltenița rurală. A fost publicată anul trecut la Editura PIM din Iași și așa cum o spune și numele, cartea se fereră la trecutul istoric al satului Oltenița, cel amintit în documentul de la 15 aprilie 1515 și care, după fondarea orașului Oltenița, la 23 aprilie 1853, devine un cartier al acestuia.

Cei amintiți de mine mai sus nu sunt singurii care au avut preocupări privind trecutul istoric al “orașului dintre ape”. Sunt și alți profesori oltenițeni, de ieri și de azi, care au avut sau încă au preocupări în acest domeniu. Sunt de notorietate pentru oltenițeni profesorii Mihail Grigorescu, Constantin Ceaușu, Nicolae Mavrodin sau Ștefan Theodor, acesta din urmă fiind și autorul unei interesante cărți despre comunitatea evreiască din Oltenița de altădată. Puțini știu însă că în anii interbelici Liceul “Alimănișteanu”(“Neagoe Basarab” de astăzi) a avut un profesor de istorie cu un talent oratoric deosebit. Este vorba de Paul I. Vasilescu, nelipsit de la manifestările culturale locale, glasul său inconfundabil fiind ascuttat în dese rânduri și în diverse locuri atunci când vorbea despre Istoria orașului Oltenița. Întâmplarea face să fie auzit de un redactor de la Radio România care, impresionat de elocința profesorului Vasilescu, îl invită la București pentru a conferenția în studiuorile Radioului național despre Istoria locurilor și oamneilor dintre Dunăre și Argeș. Așa se face că pe 7 septembrie 1930 profesorul Paul I. Vasilescu se adresa românilor pe calea undelor, vorbindu-le despre Istoria Olteniței.

Poate că textul conferinței lui Paul I. Vasilescu ar fi rămas necunoscut până astăzi dacă un preot oltenițean, Dem. I. Iliescu-Palanca, nu l-ar fi publicat în nr. 4 din 15 februarie 1931 al Revistei “Curierul Ortodox”, pe care o edita la Budești și în care sunt inserate numeroase știri din Oltenița.

Pentru cititorii blogului meu, dar și pentru oltenițeni, care își aniversează mâine, 13 aprilie 2019, 504 ani de atestare documentară a urbei lor, redau, mai jos, cele mai importante pasaje din materialul prof. Paul I. Vasilescu.

“La 63 km depărtare, spre sud, de București, se află orașul Oltenița. Regiunea aceasta sudică a județului Ilfov, ca orice regiune din Țara Românească, a fost cunoscută, locuită și pusă în valoare, încă din cele mai vechi timpuri… Un pământ roditor și bine apărat, având la îndemână cea mai bună arteră de comunicație și de apărare, Dunărea, atrăgea omul și-l înrădăcina pe vecie, în aceste locuri. De aceea nu este de mirare că s-au păstrat aici urme de viață istorică și civilizată… Constantin cel Mare, având nevoie de întărituri pe tot maulul Dunării împotriva barbarilor, a ridicat marea cetate Constanțiola tocmai pe locul Olteniței de azi. Cu vremea cetatea a fost distrusă de barbari și pe locul ei s-a ridicat cetatea Dafnes, unde bizantinii au stabilit prima episcopie. Oltenița de azi trebuie să se mândrească cu onoarea că a adăpostit prima episcopie creștină de pe meleagurile Țării Românești de azi.

S-au întemeiat principatele și viața politică și culturală a început să se afirme și la noi. Argeșul și Dunărea și Dâmbovița sunt arterele unde viața muntenească pulsează din plin… Pe Harta lui Constantin Cantacuzino se vede bine Lunca Argeșului, locurile pe unde a mai curs odată acest râu și Oltenița, cu mult mai la nord decât cea de azi. După tradiția locală se crede că Oltenița a început pe locul Olteniței-rurale, o comună azi cu 500 de locuitori și mult mai la nord de orașul Oltenița. Un pod peste Argeș și satul Atârnați leagă orașul cu vechea Olteniță.

Pe aici treceau domnii și turcii, care veneau de la Constantinopol. Pe aici se făcea legătura cu Turtucaia și cu Bucureștii, capitala Țării, scaunul voievodului român. Și multe sate s-au înjghebat cu timpul. Numai lunca de la vărsarea Argeșului rămăsese loc de arături și de târg, odată cu Târgul Moșilor din București…

Grânele, mierea, sarea și  vitele erau duse la Țarigrad prin schela de la Oltenița. În secolul al XIX-lea s-a făcut însă o mare schimbare pe locul de azi al Olteniței. Lunca aceasta bogată a Argeșului era proprietatea lui Alexandru Ghica. Țăranii cumpără de la prinț 100 ha pentru vatră și 450 ha pentru izlaz. Vin de se așează locuitorii de prin prejur, din Chirnogi, Ulmeni, Radovanu,  Căscioarele, Mostiștea, Ialomița. Apoi au venit băjenari români și bulgari, și ici acolo și ardeleni, care petreceau iarna cu turmele prin acele locuri. Anul înființării este 1853.

La început se populează trei străzi paralele cu șoseaua ce merge la Dunăre. Treptat, treptat se populează și celelalte străzi. Se ridică două biserici. Una în oraș, Sf. Nicolae și alta la margine, în Cimitir, Sf. Parasvhiva. La 1855, în lupta dintre turci și ruși de la Oltenița, toți rușii căzuți au fost înmormântați în biserica din oraș. La 1877, Divizia generalului Manu și-a fixat posturile de observație pe digul ce apăra Oltenița de inundațiile Argeșului.

În 1853 Oltenița avea 750 de locuitori. Populația a crescut cu o repeziciune grozavă. La 1890 se ridica la 4227, iar la 1919 la 6574, ca să avem azi în Oltenița un număr de 7700 de locuitori.

Orașul are un aspect plăcut. De la Gară pornește o alee frumoasă de plopi care merge până în micul parc. Aici s-a ridicat de curând un frumos monument al eroilor. Totdeodată sala comunală s-a transformat într-o admirabilă sală de festivități. În dreapta Parcului se află Societatea Paza Dunării care întreține și un cinematograf bun. Dintre celelalte clădiri se relevă banca și Cazinoul Gura Argeșului, un local ce ar putea sta cu cinste și în București; Banca Oltenița, clădirea poștei și Gimnaziul C. Alimănișteanu, al cărui local este încă în construcție.

Fosta Bancă Gura Argeșului

Orașul s-a dezvoltat grație comerțului cu cereale. Comerțul este întreținut de greci și evrei, românii fiind mai mult cârciumari, brașoveni, plugari și mai puțin intelectuali. Comețul cu cereale a fost destul de animat în trecut. La un momemnt dat întrecea chiar comerțul Călărașilor…Cu criza economică de azi, mișcarea comercială a scăzut foarte mult, orașul întreg resimțind această criză în toate sectoarele de activitate.

Mâine însă, când criza economică nu va mai fi, când Oltenița se va împodobi cu mai multe clădiri monumentale, când tot orașul va fi canalizat și bine întreținut ca igienă și când din șoseaua care leagă orașul cu portul, pe distanță de 2 km, se va face o admirabilă cale de plimbare și desfătare, atunci desigur că toată munca și bunăvoința locuitorilor din Oltenița își va atinge scopul și Oltenița va putea deveni un mare port, un mare oraș și o demnă capitală a județului Ilfov, așa cum este proiectul…

Fostul Liceu Alimănișteanu

Orașul Oltenița va fi mâine demn de tot trecutul său. Și toate aceste strădanii se vor strânge ca niște relicve într-un muzeu orășenesc, care să trezească în tinerele generații lumina cea binefăcătoare care conduce pe om în viața intimă și socială. Localnicii se vor mândri, străinii se vor minuna și rostul cel mare pe care l-am avut în Orient va fi mâine o chezășie că poporul românesc, din toate colțurile țării, are dreptul la viață, drept câștigat prin muncă, prin cinste, prin credință și prin adevărata cultură!”   

Facsimil din Curierul ortodox din 15 februarie 1931

 

Reamenajându-mi biblioteca, am dat peste o carte prăfuită, ascunsă undeva în spatele altor cărți pe care din motive lesne de înțeles le așezasem la vedere. Era vorba despre romanul Zahei orbul, pe care-l citisem cu ani în urmă și îmi lăsase o bună impresie. M-am oprit din trebăluila mea și am început să răsfoiesc paginile cărții, făcând din nou cunoștință cu trăirile eroului căruia îi fuseseră sortite trasee și contacte cu medii umane din cele mai neobișnuite, într-o succesiune imprevizibilă, care îl poartă în lumea spitalelor și a cerșetorilor, prin bâlciurile pitorești de țară și pe la curțile boierești, în recluziunea neagră a ocnei și în foiala colorată a porturilor dunărene de altădată.

Știam că autorul romanului fusese medic, dar mărturisesc că nu cunoșteam prea multe lucruri despre biografia sa, motiv pentru care m-am apucat să cercetez și așa am aflat că la începutul carierei sale profesionale soarta l-a purat și pe meleagurile de la Argeș și Dunăre.

Vasile Voiculescu s-a născut la Pârscov – județul Buzău, în noaptea de 12 spre 13 octombrie 1884, în familia lui Costache şi Sultana Voicu. Numele de Voiculescu îl va căpăta din primele foi matricole şcolare. Urmează şcoala din comuna Pleşcoi şi liceele „BP Haşdeu” din Buzău şi „Gheorghe Lazăr” din Bucureşti. După un an de studiu la Facultatea de Litere şi Filosofie, urmează cursurile Facultăţii de Medicină, pe care le va termina în 1909, susţinându-şi teza de licenţă, în anul următor, în chirurgie. Îşi va continua specializarea în Medicină internă şi Epidemiologie.

În octombrie 1910 este numit medic într-o comună din Dolj, după care în anii 1911-1912 îl vom găsi medic la Herești și Hotarele, în fostul județ Ilfov. A participat ca medic militar la campania din Bulgaria din anul 1913, fiind și decorat cu „Avântul țării”, distincție aflată la Casa Memorială din Pârscov. În ianuarie 1915 a fost cooptat în Comitetul Central Sanitar, poziție de pe care a organizat un spital militar în București. La începutul anului 1916 îl vom găsi medic de circumscripție la Budești, localitate care la momentul respectiv era reședință de plasă. Acum este momentul când i se va publica și primul volum de versuri.

Odată cu intrarea României în primul război mondial va fi transferat la Buftea de unde, în noiembrie 1916 se va retrage la Bârlad, fiind însărcinat cu conducerea unui spital de răniți, transformat ulterior în unitate medicală de contagioși. Până în 1918 a urmat serviciul  militar pe lângă tabăra de prizonieri din Bârlad, precum și pe la alte spitale de răniți și bolnavi. A fost demobilizat cu gradul de medic subșef, asimilat gradului de maior. Pe 14 februarie 1919 a fost transferat definitiv în București.

Pe lângă activitatea de medic pe care a desfășurat-o timp de peste 30 de ani, Vasile Voiculescu s-a remarcat și ca un poet, prozator și dramaturg de valoare, critica literară fiind deosebit de elogioasă în aprecieri. Din păcate, în noaptea de 4 spre 5 august 1958, Vasile Voiculescu va fi arestat de către Securitate în lotul „Teodorescu Alexandru şi alţii”, pentru infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale”, prevăzută şi pedepsită de articolul 209, din Codul Penal, fiind învinuit că frecventa cercuri cu vederi mistico-religioase.

După anchete interminabile şi chinuitoare, la termenul din 8 noiembrie 1958 Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Bucureşti, prin Sentinţa nr. 125, îl va condamna pe Vasile Voiculescu la 5 ani temniţă grea şi 5 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii. În timpul detenţiei Voiculescu a fost purtat prin închisorile de la Jilava şi Aiud. Aici el va contacta un TBC la coloană, fiind imobilizat de boală. La 2 mai 1962, Voiculescu a fost eliberat, însă a trebuit să fie ajutat, deoarece el nu mai putea merge. Internat de mai multe ori, grav bolnav, mai ales datorită bolii contactate în puşcărie, în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963, Vasile Voiculescu trecea la Domnul.

Vasile Voiculescu

A fost reabilitat după 1965 și o parte din opera sa, scrisă în închisoare sau în anii de interdecție, a fost publicată postum.  Astfel, în anul 1966 i se publică volumul de povestiri Capul de zimbru în care găsim povestirea Amintiri despre pescuit scrisă pe baza aminirilor din perioada de început a activității sale de medic, atunci când s-a aflat pe meleagurile de la Dunăre și Argeș. Dar să-l lăsăm pe scriitor să vă delecteze cu câteva pasaje edificatoare pentru talentul său de prozator.

“Aici, la gura  Argeșului, am prins la cârlige, cu momeli de hoit, somnii hulpavi, leviatanii apelor noastre, care, după spusa lumii, înhață copii de la scaldă.  În pântecul spintecat al acestor dihanii s-ar găsi deseori câte o mină sau alt mădular din prada înghițită.

Bucuria cea mare era cind primăvara Dunărea umflată spărgea zăgazurile și năboia cu puhoaie de pește în bălți. Atunci nu mai contenea pescuitul și se umplea lumea de pește: ajungea să ai o luntre și o mreajă.

Una din cele mai originale priveliști ale bălților este bătaia crapilor, în aprilie și mai, când crăpoaicele își leapădă ouale. Atunci crapii ies de la adâncurile reci din mijlocul lacului și se îndreaptă vijelioși către apele calde de la mal, unde-i așteaptă icrele nefecundate.  Li se văd numai crestele spinărilor tăind ca niște dungi de oțel undele.

În drum spre țărm, ei întâlnesc peștoaicele cu care fac un fel de joc, o hârjoană erotică, apropieri, ciocniri, frecări, ceea ce-i aprinde și mai mult. Ajunși la câțiva pași de mal, crapii deodată se opintesc și se saltă afară din apă, cu pântecele în sus, dintr-o smucitură care le apasă și le suge burta, făcând să țâșnească din ei sămânța lăptoasă ce albește apa. Această sămânță caută setoasă ouale depuse de femele și le rodnicește.  Multe cad pradă lăcomiei broaștelor, mari gurmande de icre.

În tot timpul acestui neînchipuit balet al apelor, crapii sunt atât de îmbătați de iubire, că nu mai văd, nu mai aud, sunt numai ai fericirii reproducerii. Oamenii îi pot lovi cu ciomege, cu lopeși, și-i ucid cu înlesnire.

Mai târziu, într-un sat ghemuit în coturile Dunării, m-am întovărășit cu popa, cel mai iscusit vânător de cegi din tot lungul fluviului. Era un ins sfrijit și pirpiriu, cu o bărbuță argintie de țap și câteva degete de la mâini mâncate de lepră, lepră adevarată.

Dar se pricepea la meșteșugul setcilor ca nimeni altul. Din pricina asta am închis ochii și am îngăduit ca lumea să-i sărute mai departe mâinile betege. Dealtfel boala se oprise sau înainta foarte încet, poate și din pricină că-și bălăcea toată ziua bonturile cu oase viermănosite în apele tulburi și încărcate cu mâluri.

Popa știa totul despre cegi: întreaga viață, gusturile și apucăturile lor, de când se zămisleau în bobul icrelor până cădeau în căngile lui, totul în legatură cu fiecare ceas al zilei sau al nopții, cu lunile și cu anotimpurile.

Așa am aflat ca cegile se trag și se țin mai cu osebire Ia malurile pietroase, de granit sau de calcar, unde le priește și unde sfinția-sa așeza setca de-a curmezișul cursului.  Era un odgon, tare, întins între doi țăruși înfipți în apă sau prins între două barci. De el atârnau căngile ascuțite ale cârligelor cu nade gustoase.

Pentru ca funia să nu cadă la fund de greutatea fierului, se legau de ea câteva tivgi care o făceau să plutească între două ape. Viezuros și fără astâmpăr, prichindelul intra și ieșea din tainițele Dunării, răscolind ca un cobold al apelor cu tot soiul de unelte măruntaiele fluviului.

Niciodata setcile popii Gavrilă n-au dat greș, cel puțin cât am pescuit împreună.”

 

Localitatea rurală  Chirnogi, reședința comunei cu același nume, se află situată în sud-vestul județului Călărași, pe malul stâng al Dunării și pe cel drept al Argeșului, la confluența celor două râuri, la limita cu regiunea Silistra din Bulgaria. Este traversată de șoseaua națională DN41, care leagă Oltenița de Giurgiu. La Chirnogi, din acest drum se ramifică șoseaua județeană DJ411, care duce spre nord-vest la Radovanu, Crivăț și mai departe în județul Giurgiu la Hotarele (unde se termină în DN5A.

Conform recensământului efectuat în 2011, populația comunei Chirnogi se ridică la 7.455 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior din 2002, când se înregistraseră 8.136 de locuitori. Majoritatea locuitorilor sunt români (74,8%), cu o minoritate de romi (20,25%). Pentru 4,87% din populație, apartenența etnică nu este cunoscută. Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocși (93,2%), cu o minoritate de penticostali (1,82%). Pentru 4,87% din populație, nu este cunoscută apartenența confesională

Comuna Chirnogi este, fără îndoilală, localitatea rurală din județul Călărași căreia, în ultimii ani, i s-au dedicat cele mai numeroase și mai documentate cărți cu caracter monografic. Mă gândesc aici la voluminosa lucrare a profesorului Constantin Ceaușu, intitulată Monografia comunei Chirnogi, județul Călărași, cea de a doua ediție văzând lumina tiparului la Editura Tridona din Oltenița în anul 2013, la cartea inginerului Ionel Aurelian Cotoban Chirnogi: file de istorie. Parohia ortodoxă Chirnogi de la origini până astăzi, publicată în anul 2014 cu binecuvântarea P.S. Vicențiu, episcopul Sloboziei și Călărașiului. Același prof. Constantin Ceaușu a publicat și o documentată  lucrare monografică dedicată istoricului învățământului local.

În aceste condiții te-ai putea întreba ce-ai mai putea asrie azi referitor la evoluția istorică a comunei Chirnogi. Și totuși nouă ne-a atras atenția un articol publicat în anul 1931 într-o revistă ce se edita la Budești, dar se tipărea la Tipografia N. Niculescu din Oltenița. Este vorba de revista “Păstorul ortodox” care a apărut la Budești în perioada 1931-1937, fiind editată de Protopopiatul Budești. În nr. 23-24/decembrie 1931, sub genericul Figuri de preoți se publica un medalion dedicat preotului paroh al comunei Chirnogi, Moise Bărăbătescu. Printre altele, se vorbea acolo despre faptul că acestui preot i se datorează ridicarea clopotniței Biserici Sf. Nicolae, de departe cea mai frumoasă realizare arhitecturală cu această dedicație din întreg județul Călărași de astăzi.

            Dar iată ce se menționa în articolul respectiv referitor la construirea clopotniței din Chirnogi:

“Preotul Bărbătescu, de când a venit în Parohia Chirnogi – la 1890, în sat era o bisericuță mică, pe care în 1892 a distrus-o cutremurul. De atunci a început lucrul și în 1897 a reparat-o cu ajutorul și sprijinul locuitorilor și proprietarilor Corlătescu și Danielescu.

            În 1924, Biserica devenind neîncăpătoare, a trebuit să fie reparată radical, și prin strădania S.S. s-a renovat, ridicându-se o biserică cum rar se poate vedea în județul Ilfov. Sătenii acum aveau biserică frumoasă, dar nu aveau clopotniță de unde să se audă glasul clopotului. Și iată că preotul Bărbătescu și cu ajutorul lui, pr. Florea Ionescu, au pornit la lucru și în câțiva ani de muncă au izbutit să ridice o clopotniță în care se poate întruchipa toată arta și meșteșugirea la care a ajuns astăzi știința construcțiilor.

            Planul acestei frumoase și mărețe clopotnițe a fost întocmit de inginerul Vulcan iar executarea lucrări, cu puține modificări, a fost făcută de inginerul Mihail Jianu din Oltenița, care este fiu al satului Chirnogi, și care în dragostea ce o are față de satul natal și-a pus toată inima ca să ridice această clopotniță, care va rămâne plidă de vrednicie preoțească.

            De remarcat este că inginerul Jianu a lucrat în tot timpul fără nici o plată. În ziua de 15 noiembrie a.c.(15 noiembrie 1931 – nota ns.) s-a făcut sfințirea acestei clopotnițe de către Sfinția Sa  Protoiereul județului Ilfov, circumscripția II Budești,  Ioan Popescu, însoțit de un sobor de preoți. A luat parte un foarte numeros popor din comuna Chirnogi și Oltenița. Părintele protoereu a predicat scoțând în lumină mila creștină. Apoi preotul Bărbătescu a făcut darea de seamă a cheltuielilor făcute cu construirea clopotniței.

            A mai luat cuvântul dl. Popișteanu, directorul Școlii primare, dl. N. Șeitan – Oltenița și preotul Palanca – Oltenița suburbană, care a adus laude preoților și sătenilor de frumoasa operă ridicată în mijlocul satului lor.”

Post Scriptum: Ziarul “Păstorul Ortodox” ne-a fost pus la dispoziție de pr. Adrian Lucian Scărlătescu din Urziceni, căruia îi mulțumim și pe această cale.

 

            Odată cu mutarea capitalei fostului județ Ialomița de la Urziceni la Călărași, în aprilie 1833, în noua capitală de la Călărași  se mută și Protoieria județului, care avea în subordine toate bisericile din județ și care la rândul ei făcea partea din Mitropolia Ungrovlahiei de la București, care mai cuprindea, în afara Capitalei, județele Dâmbovița, Ilfov, Muscel, Prahova, Teleorman și Vlașca.

Începând cu 3 iunie 1923 și până la 25 februarie 1950, bisericile din fostul județ Ialomița trec în subordinea Episcopiei de Constanța, înființată pe 10 martie 1923. Cel care a condus cel mai mult eparhia de la Constanța și care a făcut numeroase vizite în multe din localitățile ce intră astăzi în componența județului Călărași a fost episcopul Gherontie Nicolau, care a ocupat scaunul episcopal între 4 februarie 1926 și 1 ianuarie 1942.

În cei aproape 16 ani de păstorire, Preasfinţitul Gherontie a realizat multe fapte de seamă în Eparhia pe care a condus-o, între care enumerăm: ocuparea tuturor parohiilor vacante, înfiinţarea Societăţii Eparhiale ,,Ortodoxia’’, înfiinţarea Şcolii de Cântăreţi, cercului religios şi asociaţiei, toate purtând numele „Gherontie Episcopul”, înfiinţarea fabricii de lumânări, etc. În anul 1941 spre sfârşitul activităţii pastorale a Episcopului Gherontie erau evidenţiate lucrările de seamă pe care le-a făcut dealungul păstoririi sale: s-au întemeiat 3 mănăstiri(printre care și Mănăstirea de la Dervent), s-au zidit circa 40 de biserici şi 60 de case parohiale, s-a restaurat Catedrala episcopală avariată foarte serios în urma bombardamentelor din timpul Primului Război Mondial – turle, acoperiş, tencuieli interioare, uşi, ferestre, inclusiv pictura bisericii, s-a înfiinţat o frumoasă bibliotecă, s-a dat avânt misionarismului, s-au reorganizat protoieriile, devenind un liturghisitor desăvârşit şi apreciat de toată lumea bisericească, un adevărat ,,Ctitor de osteneli!’’.

În fostul județ Ialomița episcopul Gherontie a făcut numeroase vizite misionare, aflându-se la Călărași în multe rânduri  la invitația autorităților locale și în mod deosebit a lui Eugen Cialâc, de care l-a legat o sinceră prietenie și în al cărui ziar “Pământul” a publicat mai multe articole de fond.

            Vizitele sale efectuate în localitățile fostului județ Ialomița erau consemnate, cu lux de amănunte, în Revista “Tomis – revistă eparhială de Constanța”. Într-o asemenea consemnare, cea referitoare la vizita din zilele de 28-31 mai 1927, găsim numeroase date cu valoare istorică despre unele localități ce intră astăzi în componența județului Călărași. Redau mai jos, , pentru cititorii blogului meu o sinteză a vizitei, realizată cu sprijinul prietenului meu, pr. Adrian Lucian Scărlătescu din Urziceni. Pentru cei interesați, fac precizarea că materialul în întregime poate fi citit în numărul editat pentru lunile iulie-august 1927, p. 16-42.

Itinerariul din anul 1927 în partea de sud a Județului Ialomița începe în hotarele Protoieriei Călărași, chiar din Călărași (pe care-l mai vizitase și în 1926), cu automobilul de la București, în seara zilei de 28 mai 1927, însoțit de doi diaconi ai Episcopiei și de Pr. Iconom O. Dugăișescu, protopop de Durostor.

            Duminică, 29 mai 1927, a slujit Sfânta Liturghie în sobor, La Catedrala orașului Călărași – Biserica Sfântul Nicolae, cu cei doi diaconi, clerul Catedralei și alți preoți din Călărași. Răspunsurile au fost date de corul Catedralei dirijat de profesorul Popărăscu.

            În aceeași zi, la palatul Prefecturii/administrativ, preasfințitul părinte a săvârșit Taina Sfântului Botez familiei de mozaici Boni (Rafael s-a renumit Constantin iar Fatma s-a renumit Elena), urmată de Taina Sfintei Cununii a celor nou botezați.

            La orele 16, părintele episcop s-a deplasat cu un automobil al prefecturii către Mircea Vodă, unde a fost întâmpinat de 12 flăcăi călări, în costume naționale, încinși cu panglici tricolore și cu stegulețe în mâini, precum și mulțime de credincioși. În fiecare sat poporul întâmpina și saluta pe înaltul oaspete, alături de școlari și învățători care intonau cântece religioase. Satele care fuseseră împroprietărite erau deosebite ca înfățișare față de cele încă neîmproprietărite. Mircea Vodă era o filială a Parohiei Călărașii Vechi, propusă spre a fi parohie de sine stătătoare. Acolo slujea părintele septuagenar Ștefan Giripescu, singurul grămătic din județ, hirotonit la Silistra.

            La Călărașii Vechi, parohie de 280 familii, dintre care doar una singură în concubinaj, este întâmpinat de popor și Părintele Paroh Pompiliu Predovici. Preasfințitul se afla a treia oară la Călărașii vechi, acolo sfințise biserica și apoi o redeschisese. Părintele paroh de aici nu avea epitaful pe sfânta masă, care trebuia ținut până în ziua Înălțării Domnului.

            La Cuza Vodă, înaltul oaspete este întâmpinat de Părintele Paroh Econom stavrofor Tiberiu Mihail, care într-o cuvântare-raport face istoricul localității: sat înființat în 1899, cu școală și biserică; 405 familii ortodoxe din care 350 înstărite; toți cu ogorul lor prin împroprietărire; în 1919 cu 35 de elevi la școală iar în 1925 cu 250 de școlari; se strângeau fonduri pentru o clopotniță și un monument al eroilor.

            La Ceacu, Preotul Paroh Econom Gheorghe Marinescu spune preasfințitului că păstorește de 49 de ani în parohia sa cu 350 de familii ortodoxe, cu 1380 de suflete.

            Luni, 30 mai 1927, la ora 9 a venit de la Călărași însuși prefectul care l-a însoțit pe episcop până la sfârșitul itinerariului.

La Cacomeanca, doi creștini încredințează câte o jalbă nu protopopului ci direct preasfințitului. Părintele Paroh, Constantinescu R. Constantin, cu un potir oxidat în partea de jos a interiorului, cuvântează precizând că are 482 de familii ortodoxe, cu 2500 de suflete care s-au hotărât să facă reparație bisericii. Prima petiție se referea la dorința unui credincios, conform unui obicei din Ialomița, ca el și numai el, în schimbul unei sume de bani, să aibă monopol pe aducerea pâinii pentru Paști și împărțirea ei enoriașilor, ceea ce contravenea dreptului fiecărui creștin de a aduce ofrande.

            La Cuneștii noi sătenii constituiseră un comitet pentru construcția biserici și, pentru început, ridicaseră o clopotniță din patru furci și un clopot. Preasfințitul a discutat cu primarul încurajându-l pentru a-și da concursul la ridicarea lăcașului de cult.

            La Cuneștii Vechi, cu biserica din mijlocul satului, veche, căzută pe jumătate, cu acoperișul sprijinit în proptele și peretele căzut, cu icoane înșirate pe o laviță, preasfințitul a dispus ca această ruină, fără importanță istorică, să fie dărâmată iar materialul bun din ea să fie întrebuințat pentru o capelă în cimitir.

            La Rasa, cu o biserică mică, veche, de pe la 1830, cu o tâmplă frumos sculptată, având crucea de la molenii deasupra ușilor împărătești, din cauza micii înălțimi a lăcașului de cult. Se presupunea că acea cruce provenea de la o biserică ridicată de Mihai Viteazu și că una asemănătoare se afla în paraclisul Mitropoliei (azi Patriarhiei). Parohul, Părintele Marcu Ionescu, a cerut episcopului să vină pentru a le sfinții temelia viitoarei biserici.

            În apropiere, filiala Bogata, cu biserica ruinată, fără sfânt antimis, cu sfinte vase vechi, praf, cu buruieni și tufe în curte și garduri cedate de bătrânețe. Primirea a fost făcută de Părintele Protopop Dimitrie Dobre care propunea Bogata ca parohie aparte sau o parohie împreună cu Smârdanul. Preasfințitul le promite un preot dacă sătenii se îngrijeau de o casă parohială și plata clericului, căci statul încă nu putea da nici un ajutor.

            La Smârdan, o filie care depindea de Ciocănești, cu un preot de seamă, Părintele Vasile R. Popescu, student la teologie, cu reverenda îngrijită, bun cântăreț, aștepta în biserică cu un epitrahil lucrat cu fir de aur și frumoase broderii de mătase. Biserica fusese sfințită în urmă cu cinci ani iar parohul din 1925, găsind-o în lucru, finalizase lucrările. Aici preasfințitul a promis enoriașilor că le va transforma filia în parohie, dacă îndeplinesc condițiile cerute de legi.

            La Ciocănești Mărgineni, cu o biserică mare și frumoasă, dar cu bolta de la Pantocrator cu temelia căzută, bucuria primirii unui ierarh a fost cu atât mai mare cu cât de 100 de ani nu mai trecuse un episcop pe acolo.

            La Ciocănești Sârbi slujea un preot blând și venerabil, Părintele Radu Dumitrescu, tatăl Părintelului (Vasile) R. Popescu iar biserica era ctitorită de către egumenul Mânăstirii Mihai Vodă, la anul 1857. Delegația episcopală a prânzit chiar în casa Părintelui Vasile și a putut aprecia arta culinară a gospodinei preotese, inclusiv în domeniul dulciurilor iar părintele gazdă a oferit comesenilor chiar șampanie, băutură rară.

            La ora 15 preasfințitul a plecat de la Ciocănești Sârbi, pentru ca să ajungă, la ora 15,30, la Vărăști, cu biserică veche mânăstirească, de la 1836, ridicată de Mânăstirea Viforâta, care avusese acolo moșii întinse. Biserica avea chipurile sfinților de pe pereți numai de cuvioși, cu mantii și camilafce în culori mohorâte. Formalitățile de primire le-a făcut tot Preotul Vasile R. Popescu. Preasfințitul remarcă o oarecare neîngrijire a bisericii și îndeamnă poporul să stăruiască pe lângă cei necununați pentru a primi Taina Sfintei Cununii. La plecare, cere să se copieze textul pisaniei și să se trimită la episcopie.

            La orele 16, delegația ajunge la Dorobanțu, unde este întâmpinată de Preotul Paroh Gheorghe Păunescu, un bătrân cu părul alb. Preasfințitul a-ndemnat femeile din biserică să schimbe pânzeturile vechi și murdare de la icoane.

            La orele 18, preasfințitul ajunge la Boșneagu, filie a Parohiei Ulmu și cu biserică zidită de Banul Grigore Basarab Brâncoveanu, monument istoric, pe care enoriașii voiau s-o repare.

            La Ulmu aștepta multă lume pentru că trebuia pusă piatra fundamentală a unei noi biserici, ceea ce nu s-a mai îndeplinit din cauza orei târzii. Preotul Paroh St. M. Baicu a prezentat situația parohiei cu biserica parohială de la Ulmu și filialele Boșneagu și Chirnogi, cu 775 familii, cu 4400 de suflete, cu școală și bancă populară. Existau două comitete antagonice de construcție a bisericii, probabil din adversități politice. De aceea, episcopul a îndemnat la unire și, la primărie, a încheiat procesul-verbal de constituire a noului Comitet.

            La Răzvani, Parohul Preot D. Panaitescu, suspendat din serviciu în urma unor reclamații justificate, avea Sfântul Agneț nefărâmițat și vreo doi credincioși rătăciți.

            La Lehliu s-a ajuns pe seară târziu la biserica mare cu tencuiala de pe boltă căzută în multe locuri. Bătrânul Preot Barbu Ștefănescu, de 75 de ani, a spus preasfințitului că era fiu al satului, din neam de preot, cu toate fiicele preotese iar fiul anul III la Teologie, deși mai târziu, la masă, avea să susțină că fiul era în Italia, la Drept.  Parohul pusese temelia bisericii la 1893, în 1894 o sfințise iar în 1925 începuse să strângă fonduri pentru reparații, împreună cu directorul școlii primare, Georgescu. Nemții devastaseră totul în război, astfel încât preotul fusese nevoit să procure alte veșminte, sfeșnice, epitaf iar enoriașii promiseseră un policandru și altele. După obișnuita și cuvenita cuvântare a episcopului, acum despre cinstirea icoanelor, la ora 10, delegația a ieșit din biserică după care a cinat la reședința plășii – casa fratelui Părintelui Ștefănescu și s-a cazat la diferite familii în comună.

            Marți, 31 mai 1927, la ora 9,30 delegația a plecat și a ajuns la ora 10 la Ștefănești, o parohie păstorită de un colaborator al revistei Tomis, Părintele Mihai Rădulescu, care nu avea la biserică Sfântul Chivot pentru Sfânta Împărtășanie. În raportul său preotul a menționat că păstorea de 12 ani, plecaseră 60 de familii în București, avea un comitet pentru refacerea bisericii și nici un episcop nu vizitase acea parohie.