Acum 145 de ani, la jumătatea lunii martie 1875, ieșea de sub tiparul Imprimeriei districtului Ialomița, amplasată la parterul Prefecturii de la Călărași, care funcționa într-un local închiriat de pe strada Știrbei Vodă, primul ziar local intitulat IALOMIȚA. De atunci și până azi, la Călărași s-au editat și tipărit în jur de 200 de ziare și reviste, unele efemere, altele cu o existență îndelungată.

Universitatea populară „Petre V. Haneș”, împreună cu Muzeul Municipal Călărași luaseră inițiativă organizării unei expoziții fotodocumentare dedicată acestui eveniment. Cum însă Criza coronaviruslui ne-a dat planurile peste cap, am luat decizia ca prin intermediul blogului meu să organizez un fel de Expoziție on-line, prezentându-vă, în serial, câte 10 publicații pe zi, cele mai importante ziare călărășene de ieri și de azi.

1. IALOMIȚA, oficios al Prefecturii județene de la Călărași, ziarul a apărut de la jumătatea lunii martie 1875 și până la finele anului 1885. Din ziar se păstrează câteva exemplare la Biblioteca Academiei, iar Filiala Ialomița a Arhivelor Naționale păstrează colecția anului 1881. De la finele anului 1876, odată cu instalarea guvernării liberale, și până în 1885 ziarul devine un fel de publicație a organizației PNL de la Călărași.
2. PRESENTUL, este a doua gazetă călărășeană și primul ziar de partid, care a apărut în perioada iulie-noiembrie 1876, fiind editat de liberalii călărășeni ce își constituiseră în anul 1876 propria organizație condusă de Ion Poenaru Bordea. Ziarul își încetează apariția în toamna anului 1876, când problemele liberalilor se vor reflecta în oficiosul Prefecturii deținută de liberali.
3. IALOMIȚEANUL, ziar de orientare liberală care a apărut la Călărași în perioada septembrie 1888 – decembrie 1895. Redactor șef al ziarului a fost Theodor C. Mănescu, primul ziarist profesionist călărășean.
4. ECOUL IALOMIȚEI, a apărut în anul 1889 ca ziar liberal editat de Nicoale Mănescu-Călărași. A avut sediul în casa patronului de pe str. Eliade Rădulescu nr. 1(actualul Restaurant “Casa Eliade”). Nicolae Mănescu a deținut calitatea de deputat și senator de Călărași în mai multe legislaturi. De asemenea a editat mai multe ziare de orienare liberală și a fost proprietarul fostului Hotel “Unirea” și a fostului Cinematograf „Flacăra”, demolat la începutul anilor ’80.
5. AURORA a apărut la Călărași în perioada anilor 1890-1891. Deși se menționa că redacția și administrația era la Tipografia lui Dimitrie Nicolescu din Călărași, din paginile ziarului se poate constata că gazeta respectivă este un oficos mascat al conservatorilor locali care se aflau la guvernare.
6. BORCEA, ziar sub intitulat “Organ consevator, politic, literar și comercial”, apare la Călărași în perioada noiembrie  1891-iulie 1892 și este tipărit la aceeași Tipografie Dimitrie Nicolescu.  Îl are ca director politic pe conservatorul Victor Stoica, fratele colonelului Ștefan Stoica, prefect de județ în perioada 1893-1895.
7. BĂRĂGANUL, ziar al organizației locale a Partidului Conservator, scos de același Victor Stoica. A apărut în perioada octombrie – noiembrie 1892.
8. MONITORUL IALOMIȚEI, săptămânal oficios al Prefecturii de la Călărași. Apare până în 1949, din anul 1924 schimbându-și numele în Monitorul județului
9. LUPTĂTORUL, ziar conservator care a apărut la Călărași în perioada noiembrie 1892-iunie 1895. Prin articolele publicate susține administrația locală.
10. DEȘTEPTAREA IALOMIȚEI. Cel mai longeviv ziar conservator, apărut între anii 1898-1914 și 1919-1920. Foarte importantă sursă de documentare istorică, întrucât pe lângă articolele de polemică politică cu liberalii locali, în paginile ziarului sunt inserate numeroase informații privind activitățile edilitar-gospodărești și social-culturale.

            Sistematizat  după eliberarea sa din anul 1852, după un Plan rectangular realizat de inginerii Scarlat Popovici – Ioan Siminogeanu(într-o viitoare postare voi prezenta, în premieră, planul original din 15 iulie 1852), Călărașiul se va dezvolta rapid din punct de vedere edilitar-urbanistic. Din vechile case construite până la 1852 se vor mai păstra câteva(Casa Grădișteanu de pe fostul Bulevard Traian(azi str. 1 Mai), demolată în 1951; Casa Hagi Țoncovici, amplasată de asemenea pe fostul Bulevard Traian, demolată după 1977). Se vor construi, în schimb, clădiri noi, atât publice, cât și private, care au făcut farmecul Călărașiului nostru până prin anii ’50 când au început primele demolări.

Iată cum arăta urbea de pe Borcea înainte de a începe demolările comuniste, în urma cărora  au apărut, treptat, blocuri fără o arhitectură spectaculoasă.

Datoria istoricului este să prezinte faptele așa cum s-au petrecut ele, fără comentarii subiective, așa încât vă voi prezenta, cronologic, etapele demolării vechiului Centru al Călărașiului, publicând, mai apoi, mai multe imagini sugeative din timpul demolărilor, cu precizarea că fotografiile provin din Colecția Muzeului “Dunării de Jos”.

-Prima demolare s-a produs în anul 1951, când în locul Casei Grădișteanu se va construi primul bloc cu trei etaje pentru consilierii sovietici aflați la Călărași(vezi foto). Un al doilea bloc, cu aceeași destinație s-a ridicat lângă actualul Restaurant “Intim”, unde a funcționat mai mulți ani Direcția județeană a finanțelor publice;

-Urmează prima mare demolare de la începutul anilor ’60, când se demolează complet clădirile de pe fosta stradă Știrebei Vodă între fostul Casino(Cofetăria Violeta) – acesta va mai rămâne în picioare până prin 1975 când este demolat și el, pe locul lui fiind ridicat Magazinul Select – și Hala Centrală(vezi imaginea de mai jos);

-În anii 1965-1966 se demolează mai multe clădiri dintre străzile Știrbei Vodă și Independenței pentru a face loc Palatului poștelor și telefoanelor;

-Demolarea Centrului continuă la începutul anilor ’70, de data aceasta de la fostul Hotel “Arcadia”(acesta rezistă până prin 1985) spre fosta Casă de cultură a municipiului, construindu-se blocurile din Centru. Același lucru se întâmpla cu multe clădiri de pe fosta str. Sf. Nicolae(6 martie), în locul lor ridicându-se Blocul în care funcționează Redacția “Jurnalul de Clărași”. Se demolează, de asemenea, clădirile de pe str. Progresul, de lângă Prefectură, în locul lor construindu-se cele 3 blocuri de pe Progresul până spre Pescăruș;

-Ultima mare acțiune de demolare se va produce după 1980, motivându-se faptul că multe clădiri fuseseră afectate de cutremurul din martie 1977.(vezi Grupajul foto de mai jos)

Ce mai rămăsese din Centrul vechi în anul 1985, după Marea Demolare, vedeți în această ultimă imagine.

Majoritatea călărășenilor cunosc faptul că Muzeul “Dunării de Jos”, care anul viitor va aniversa 70 de ani de existență, fiind cea mai veche instituție de profil din Câmpia Bărăganului, găzduiește în depozitele sale și în spațiile expoziționale adevărate comori, reprezentate de obiecte aparținând culturilor alogene Boian, Gumelnița și Coslogeni, piese muzeistice de valoare inestimabilă. Puțini știu însă că Muzeul călărășean și-a adăugat recent în patrimoniu o nouă comoară. Este vorba de o colecție fotografică digitală care, în peste 6.000 de cadre, surprinde imagini din activitatea de profil a instituției în cei aproape 70 de ani de activitate și, care reflectă, implicit, Istoria meleagurilor călărășene din această perioadă.

Din discuțiile purtate cu arheologul Valentin Parnic, noul manager al Muzeului, am aflat că din inițiativa sa au fost scanate digital toate filmele fotografice aflate în gestiunea Atelierului de specialitate, urmând ca în etapa următoare să fie scanate și toate diapozitivele gestionate de muzeu. A rezultat astfel o Colecție de fotografii, care cuprinde o perioadă de aproape 70 de ani, colecție cu nimic mai prejos decât Colecția Costică Acsinte de la Slobozia.

Rămâne ca specialiștii Muzeului “Dunării de Jos” să procedeze la inventarierea, datarea și clasificarea tuturor celor peste 6000 de imagini, acțiune la care personal mi-am oferit sprijinul, având în vedere expertiza mea în Istoria locală. De altfel, în urma unui schimb de informații și imagini digitalizate, am intrat în posesia unui număr important de fotografii, pe care le voi folosi în cartea mea O ISTORIE ILUSTRATĂ A MUNICIPIULUI CĂLĂRAȘI care va fi publicată în luna septembrie 2020 cu prilejul aniversării a 425 de ani de atestare documentară a urbei de pe Borcea.

Cum de felul meu sunt un altruist,  vă fac părtași și pe voi, cititorii mei iubitori de istorie locală, la   bucuria pe care am simțit-o atunci când am vizualizat imaginile la care am făcut referire. Precizez că voi publica fotografiile digitalizate după o anumită tematică, selectându-le pe cele mai reprezentative.

Pentru azi vă invit să vedem cum se sărbătoreau la Călărași zilele de 23 August și 1 Mai.

1. Adunarea populară de la 23 August 1946 ținută în Parcul comunal

2. Manifestația de la 23 August 1947 desfășurată în fața Primăriei Călărași

3. Demonstrația călărășenilor de la 1 Mai 1951 desfășurată în fața Primăriei

4. Demonstrația de la 1 Mai 1952 desfășurată în Piața Catedralei

5. Demonstrația călărășenilor de la 23 August 1983 desfășurată în fața Consiliului popular județean(actuala Prefectură)

            Datorită poziționării sale în apropierea Silistrei, unde otomanii își creaseră un avanpost militar important la Dunăre, Călărașiul și localitățile din apropiere vor fi direct implicate în desele conflicte militare ruso-turce, multe dintre acestea implicând ocuparea Călărașiului, în repetate rânduri, fie de către turci fie de către ruși. Așa s-a întâmplat în timpul războaielor ruso-turce din 1769-1774, 1806-1812, 1828-1829 și 1853-1856.

Acest din urmă conflict militar regional, cunoscut în istorie sub denumirea de Războiul Crimeii(1853-1856), avea să facă cunoscut Călărașiul la nivelul întregii Europe datorită unor puternice lupte prin care trupele rusești, cantonate la Călărași, au încercat să ocupe Silistra.

După cum se cunoaște, cauza care a declanșat ostilitățile militare ruso-turce a constituit-o ocuparea abuzivă, în iulie 1853, a Principatelor danubiene de către armatele turcești. Cum Călărașiul ocupa o poziție strategică în planurile militare ale rușilor, un corp de armată, condus de generalul Schilder, sosea aici în iulie 1853, generalul fiind  încartiruit în casele lui Costache Chiralopol. De asemena, feldmareșalul Feodorovici Paschievici ocupase casele fostului ocârmuitor Grădișteanu, iar casele lui Grigore Poenaru, fostul arendaș al moșiei Călărași, fuseseră puse la dispoziția baronului Klott von Jungersburg. După cum afirma Pompei Samarian, într-o carte dedicată Istoriei Spitalului Călărași, care citează date din fosta Arhivă a Primăriei Călărași, “din 540 de case, câte erau pe acea vreme în urbea Știrbei, 365 au fost ocupate de cfartiruri rusești… De cum au venit aici, rușii au prins a-și întocmi spitale pentru nevolile lor; în acest scop au rechiziționat toate casele ai căror proprietari fugiseră…”

La începutul lunii octombrie 1853, când turcii declară război rușilor, la Călărași este adus și Corpul de armată condus de generalul Alexander von Luders, care va fi găzduit în casele lui Costache Maltezeanu, un fruntaș local, cel de al doilea primar al Călărașiului după eliberarea de la 24 septembrie 1852. La Călărași sunt aduși și cazacii generalului Bogușevschi, acesta fiind inițial încartiruit în casele lui Hagi Țoncovici. A mai fost adus un regiment de artilerie călăreață, comandantul acestuia, colonelul Samoilov, fiind  găzduit  în localul  Carantinei. La 13 decembrie 1853, generalul Gorceakov ordonă trupelor de la Călărași să treacă în regim de iarnă. Atunci se începe construirea unor cazărmi speciale pentru soldați, amplasate la marginea orașului.

Generalul Alexander von Luders

            Într-un articol publicat în ziarul local „Deșteptarea Ialomiței”, din 23 octombrie 1911, institutorul Nicolae Țopescu, bunicul regretatului jurnalist sportiv Cristian Țopescu, scria: “În primăvara anului 1854 atacul cetății Silistra a început din toate părțile cu furie. Lupta înverșunată se da la Arab Tabia(o construcție fortificată aflată pe cel mai înalt loc din apropierea Silistrei și dotată cu o puternică baterie de artilerie – nota ns.)… Armata de geniu încerca să submineze cetatea. Cu lucrările de subminare era însărcinat generalul aghiotant Schilder, inginer de mine. El fiind atins de un obuz, care i-a retezat piciorul, a murit aici, în Călărași, în casa Iliescu de pe Bulevard și a fost înmormântat la Biserica Catedrală unde era cimitirul.”

Tot în luptele cu turcii din fața orașului Silistra avea să fie rănit și feldmareșalul Paschievici, care va fi înlocuit de generalul Gorceakov, încartiruit și el în casele clucerului Grădișteanu, cele mai aspectuoase din Călărași la acea vreme.

Armatele turcești au rezistat în fața atacurilor pe care rușii le efectuau de pe Insula Hopa-Pastramagiu, unde își stabiliseră formațiunile de artilerie. Pentru a-și transporta cu ușurință aici soldații încartiruți la Călărași, rușii construiseră “două poduri, unul pe vase, în dreptul Feldpostului…(pe malul Borcei, în apropierea fostei Gări fluviale – nota ns.), și un pod fix, pe Gâtul Ezerului, cu lemnăria înfășurată în paie unse cu păcură, gata să li se dea foc la nevoie.”

Luptele ruso-turce din primăvara anului 1854, desfășurate în apropierea Călărașiului, i-a determinat pe unii artiști plastici să realizeze reprezentări ale luptelor respective sub titulatura de Bătălia de la Călărași. Este și cazul germanului G.N. Renner, din Nurenberg, a cărui pictură o reproducem mai jos.

Bătălia de la Călărași  Pictură de G.N. Renner

            După o lună de asediu, rușii se retrag din jurul Silistrei, trupele regrupându-se la Călărași, sub comanda generalului Alexander von Luders. Intervenția în război a austriecilor îi va obliga pe ruși să își retragă trupele din Principate, la sfârșitul lui iulie 1854 rușii părăsind Călărașiul, lasându-l aici pe generalul von Schilder, ale cărui rămășițe pământești aveau să fie repatriate, cu onoruri militare, pe 14 octombrie 1911,  împreună cu osemintele altui general rus, Prosorovschi, mort în războiul ruso-turc din 1828-1829 și îngropat tot în curtea Bisericii Catedrale. După cum consemnează ziarul local „Deșteptarea Ialomiței” din 30 octombrie 1911, osemenitele celor doi generali „s-au pus într-o urnă de stejar lustruit, făcută la școala de meserii din acest oraș, și au fost duse la capela cimitirului, de unde apoi acea urnă s-a pus într-un car mortuar al comunei și s-au transportat la gară, carul mortuar fiind precedat de preoții ruși care cântau, și urmat de aproape de ofițerii ruși cu capetele descoperite, apoi ofițeri români din garnizoană și trupele ce au dat onoruri militare.”  

La jumătatea lunii martie 1875 ieșea de sub tipar primul ziar călărășean, intitulat Ialomița. De atunci și pănă azi, timp de 145 de ani la Călărași s-au editat și tipărit peste 200 de ziare, reviste și buletine oficiale, la care trebuie adăugate numeroase titluri de cărți. Firesc, acest lucru a fost posibil datorită existenței aici, în urbea de pe malul Borcei a unor tipografii care au transpus în texte tipărite gândurile și creațiile unor gazetari locali sau oameni de cultură renumiți la nivel local și național.

Întrucât împreună cu Muzeul municipal Călărași pregătim o expoziție dedicată celor 145 de ani de presă călărășeană, ce va fi vernisată sâmbătă, 14 martie 2020, în articolul de astăzi vă voi prezenta tipografiile călărășene care au funcționat la Călărași în cei 145 de ani de când aici cuvântul scris are mirosul cernelei tipografice.

Prefectura județului Ialomița, care avea sediul la Călărași din anul 1833, include în Bugetul pe anul fiscal 1874/1875 suma de bani necesară cumpărării unei tipografii. La începutul anului 1875 utilajele tipografice sunt instalate la parterul clădirii din Știrbei Vodă, nr. 14, colț cu str. Valter Mărăcineanu, local în care funcționa Prefectura județului.  Aici, la Imprimeria districtului Ialomița, cum se numea oficial prima tipografie călărășeană, se vor tipări și primele ziare locale: “Ialomița”, începând din martie 1875, “Presentul”(1876) și “Corespondența”(1878).

Cartușul de reclamă al Imprimeriei districtului Ialomița publicat în ziarul “Ialomița”

            Imprimeria districtului Ialomița va funcționa pănâ în anul 1888, când încetează și apariția primului ziar călărășean. Prefectura va închiria tipografia lui Constantin I. Șeicărescu, care va fi primul tipograf particular de la Călărași, tipografia lui, modernizată, funcționând până în anii primului război mondial. La Tipografia lui Constantin I. Șeicărescu se vor tipări cele mai multe dintre ziarele  care au apărut la Călărași până la intrarea României în primul război mondial: “Ialomițeanul”, “Bărăganul”, “Luptătorul”, “Gazeta Ialomiței”, “Dunărea”, “Viitorul Ialomiței”. După cum se preciza în reclama pe care Constantin I. Șeicărescu o insera în paginile ziarelor pe care le publica, tipografia lui efectua “toate lucrările atingătoare de această artă în diferite formate și culori”(vezi mai jos cartușul cu reclama respectivă).

Un al doilea tipograf înregistrat oficial la Călărași a fost Ioan Georgescu, care apare în această calitate în Anuarul meseriilor din anul 1890. Nu a reușit însă să se impună pe plan local, tipografia lui realizând, mai ales, imprimate contabile. Ioan Georgescu rămâne însă în Istoria Călărașiului drept primul librar modern, calitate în care îl găsim încă din anul 1874.

În anul 1892 Dimitrie Nicolaescu înființează Librăria și Tipografia “Română”, aici tipărindu-se și ziarul local “Borcea”. În reclama ce o făcea în paginile ziarului, D. Nicolaescu preciza că tipărește “ziare reviste și broșuri în limbile română, franceză și italiană”(vezi mai jos reclama).

Un alt vestit tipograf călărășean a fost V.R. Brăcăcescu, pe care îl întâlnim în această calitate în anul 1901, atunci când își cumpără instalații noi tipografice din Germania, deschizându-și tipografie, pe lângă librăria ce o avea în localitate încă din anul 1894. Cum V.R. Brăcăcescu a cochetat și cu politica, fiind membru al P.N.L., la tipografia lui au fost tipărite cele mai multe dintre ziarele liberale care au apărut la Călărași până în anul 1916(“Ialomița liberală”, “Liberalul”, “Viitorul Ialomiței”)

O reclamă a Librăriei și Tipografiei V.R. Brăcăcescu

            Dintre tipografiile călărășene care s-au înființat până la intrarea României în primul război mondial mai amintim și Tipografia”Minerva” a lui St. Avramescu și N. Benescu, care a funcționat până la naționalizarea din anul 1948. Aici s-a tipărit, printre altele, ziarul călărășean “Reforma”.

O reclamă a Tipografiei “Minerva”

            Perioada interbelică avea să aducă și în domeniul tipografiilor locale o diversificare a activității, mai ales că acum asistăm la explozia gazelelor locale, al căror număr crește de la un an la altul, ajungând la peste 20 în anul 1936. Dintre tipografi, se impune numele lui Ioniță Cristescu, înregistrat ca tipograf profesionist, cu tipografie proprie, încă din anul 1915. Tipografia lui a funcționat până la naționalizarea din iunie 1948(cu precizarea că în perioada 1924-1931 a funcționat ca Sucursală a Tipografiei SOCEC din București). Sub supravegherea profesionistă a lui Ioniță Cristescu au fost tipărite ziarele “Ialomița Nouă“, “Liga poporului Ialomițean”, “Glasul Poporului”, “Biruința”, “Pământul”, ș.a.

O reclamă  a Librăriei și Tipografiei Ioniță Cristescu

            Alături de Ioniță Cristescu un alt călărășean se va impune ca tipograf în această perioadă. Este vorba de Ioan Nicolescu, cel care va prelua în anul 1928 Tipografia “Cultura” a Camerei de agricultură Călărași, schimbându-i, mai apoi, numele în “Moderna”. În tipografiile girate de Ioan Nicolescu s-au tipărit ziarele “Liga poporului ialomițean”, “Bărăganul”, “Acțiunea”, “Mișcarea noastră”, “Fierul Roșu”, ș.a.

O reclamă a Tipografiei “Cultura”

            La Călărași a funcționat și o tipografie organizată ca societate în nume colectiv. Este vorba de Tipografia Noastră, înființată în anul 1923 și ajunsă și ea, după 1938, sub conducerea priceputului tipograf Ioan M. Nicolescu. La această tipografie au fost tipărite ziarele “Drapelul Ialomiței”, “Voința Ialomiței”, “Pământul”(1942-1944).

O reclamă a tipografiei „Tipografia Noastră”

            De precizat că ziarul “Biruința” reușește să-și cumpere o tipografie proprie, unde își va tipări numerele editate în anii 1936-1939. La fel va face și gazetarul George Vârtejanu, administratorul ziarului “Fapta”, care-și va înființa o tipografie proprie ce va funcționa până la naționalizarea din iunie 1948 și unde vor fi tipărite și numerele din anii 1944-1947 ale ziarului “Glasul Bărăganului”, în timp ce mai vechea Tipografie “Minerva” tipărea ziarul “Ialomița liberă“, oficiosul Comitetului județean PCR. De altfel, cele trei tipografii, Ioniță Crisitescu, George Vârtejanu și  “Minerva” vor fi naționalizate după 11 iunie 1948 și transformate în Centrele tipografice 1, 2 și 3. La Centrul tipografic nr. 3 Călărași avea să se tipărească ultimul ziar călărășean de până la reinvestirea urbei de pe Borcea în calitatea de reședință de județ în ianuarie 1981. Este vorba despre ziarul “Zori Noi”, oficios al Comitetului raional PMR Călărași, care a apărut în perioada 1952-1958.

Chiar dacă din anul 1958 nu s-au mai tipărit ziare la Călărași pănâ în anul 1981, activitatea tipografică a continuat, preluată de fosta întreprindere de industrie locală “11 iunie 1948”. În anul 1981 avea să se amenajeze o tipografie modernă, cu rotativă, unde se tipărea ofciosul PCR Călărași, intitulat “Vremuri noi”.

După 1990, odată cu explozia publicațiilor private, asistăm și la renașterea tipografiilor private locale, unele cu o activitate efemeră, dar și altele care s-au impus în viața economică locală, precum Media Print, Alas sau Grafopress.

Cel mai longeviv tipograf călărășean IONIȚĂ CRISTESCU

PRIMII  PREFECȚI  DE  CĂLĂRAȘI

Regulamentul Organic al Valahiei, intrat în vigoare la 1 iulie 1831, stabilea că cele 18 județe ale Țării Românești vor fi conduse de ocârmuitori(prefecții de azi), iar plășile, ca structuri administrative ale județelor, erau conduse de subocârmuitori. Atât ocărmuitorii, cât și subocârmuitorii erau considerați funcționari publici și urmau să fie desemnați numai din rândul boierilor. Mandatul ocârmuitorilor era, de regulă, de 4 ani, iar cel al subocârmuitorilor de 3 ani. În cazul ocârmuitorilor de județ, art. 352 stabilea faptul că aceștia erau numiți de domnitor dintre doi candidați propuși de către Sfatul Administrativ al Țării Românești.(Guvernul de la acea vreme)

            Atribuțiile ocârmuitorilor de județ aveau să fie explicitate în Regulamentul pentru osebirea căderilor și datoriilor între partea judecătorească și otcarmuitoare a județelor, adoptat în anul 1832, reglemetare care la art. 4 stipula: “Ocârmuitorul fieșcăruia județ fiind însărcinat cu privegherea asupra pazei bunei orândueli în tot coprinsul județului său, și răspunzător pentru onrice neorânduială și turburare s-ar întâmpla din a lui neîngrijire, va fi dator a iscodi și a afla în orașul de căpetenie prin polițaiu director, iar în celălalt coprins al județului prin subocarmuitorii plășilor,  toate faptele câte se vor întâmpla împotriva bunei orândueli, bunelor năravuri și a siguranței obștii.”

Pe 18 aprilie 1833, când se luase decizia mutării la Călărași a capitalei județului Ialomița, ocârmuitor de județ era serdarul Dumitru Polizu, care fusese numit în funcție la 22 septembrie 1832. După 4 ani de mandat, pe 10 octombrie 1836 era numit un nou ocârmuitor, în persoana comisului Iancu Grădișteanu, mare boier din Familia Grădiștenilor, fiu al marelui vornic Scarlat Grădișteanu. Om cu mulți bani, Iancu Grădișteanu închireiază de la Epitropia Colței un loc de casă la Călărași, pe malul Borcei, unde construiește o casă foarte frumoasă, care în perioada interbelică a intrat în proprietatea lui Tache Mateescu.  Casa respectivă a rezistat până după 1977, fiind demolată și pe locul ei ridicându-se unul din cele două blocuri cu 8 nivele din apropierea Hotelului Călărași.

Iancu Grădișteanu nu și-a dus mandatul până la capăt fiind, destituit de domnitorul Dimitrie Ghica pe data de 12 iulie 1837, după ce în prealabil candidase și fusese ales deputat, faptă ce contravenea prevederilor Regulamentului Organic. În locul lui domnitorul îl desemnează ca ocârmuitor pe clucerul Ioan Rahtivan, un boier originar din Prahova, care în anul 1831 îndeplinise și funcția de primar al Ploieștiului. Ioan Rahtivan va fi înlocuit la începutul anului 1842 de către Costache Filipescu, boier de neam din cunoscuta familie a Filipeștilor, dar care va fi repede destituit, la 11 martie 1843, datorită atitudinii sale autoritare și violenței dovedite față de subordonați.

            Pentru anii 1843 și 1844 documentele vremii îl amintesc ocârmuitor la Călărași pe maiorul Gheorghe Manu, fiul marelui vistiernic Mihail Manu, venit din Fanar și stabilit la București. Maiorului Gheorghe Manu  i se mai spunea „boierul Iorgu” deoarece era frate cu Ion(Iancu) Manu, mare proprietar care avea o moșie întinsă la Budești, localitate din fostul județ Ilfov, care face parte astăzi din județul Călărași, fost ocârmuitor de Galați și Ilfov, prefectul Poliției Capitalei, în timpul domnitorului Gheorghe Bibescu, când a organizat Corpul pompierilor militari din București, ministru al Afacerilor Străine, sub Barbu Știrbei și membru al Căimăcămiei în 1858, împreună cu Emanoil Băleanu și Ioan Filipescu. De asemenea, prefectul Gheorghe Manu a fost unchiul generalului George Manu, cel care va ajunge premierul României în perioada anilor 1889-1891.

Ion(Iancu) Manu. Pictură de Ion Negulici

            În Almanahul Statului pe anul 1846 este menționat ca ocârmuitor al județului Ialomița, serdarul Manolache Grădișteanu, care fusese numit în funcție încă de la începutul anului 1845, după ce, în prealabil, fusese șeful Secretariatului Statului. Făcea parte din Familia Grădișteanu și era fiul lui Grigore Grădișteanu, mare comis și mare vornic, fiind unul din cei patru copii pe care Grigore Grădișteanu i-a avut din căsătoria cu Eufrosina Rosetti. Manolache Grădișteanu a deținut funcția de ocârmuitor al județului până la declanșarea Revoluției din  1848, când, după cum afirmă pictorul călărășean Constantin Predeleanu, primul istoric al acestor meleaguri, “fugi cu evenimentele”.

Manolache Grădișteanu

La 11 iunie 1848, domnitorul Gheorghe Bibescu acceptă Proclamația de la Islaz și demisionează. Se formează un Guvern provizoriu, în frunte cu mitropolitul Neofit, care pe 15 iunie se instalează la București. Sunt apoi numiți și noii ocârmuitori de județe. La Călărași este instalat ca ocârmuitor al fostului județ Ialomița Dimitrie Ciocârdia, judecător la Tribunalul Ialomița din anul  1846.( Dimitrie Ciocârdia s-a născut la 10 ianuarie 1789, la Săcuieni, în județul Dâmbovița, a avut gradul de praporgic în miliţia românească, înfiinţată în anul 1830. Domnitorul Alexandru Dimitrie Ghica l-a ridicat la gradul de căpitan, în anul 1831, luându-l ca ajutant domnesc, până în anul 1843 a îndeplinit funcţii înalte în cadrul oştirii. Apoi a fost judecător, prezident al tribunalului şi cârmuitor al judeţului Ialomiţa, procuror al Guvernului provizoriu (după 1848). După 1848, considerat proscris politic, e împiedicat să revină în armată. Unionist, a făcut parte din Comitetul Central al Unirii, constituit în 1857 la Bucureşti.  A decedat la București, pe 1 ianuarie 1860.) Despre momentul desemnării ca ocârmuitor de județ, Constantin Predeleanu avea să consemneze că  “acesta a fost transportat în oraș în trăsură trasă de brațele acelora ce erau pentru liberatate.”

Dimitrie Cicârdia nu va rămâne multă vreme la Călărași întrucât este chemat la București unde este numit procuror acuzator în procesul intentat de Guvernul Provizoriu coloneilor I. Odobescu şi I. Solomon şi maiorului Grigore Lăcusteanu, acuzați de tentativă de rebeliune contrarevoluționară. În acest context, în documentele contemporane îl găsim ca ocârmuitor de județ pe D.G. Matisa, care figurează ca administrator al județului(denumirea dată ocârmuitorilor de Guvernul revoluționar provizoriu) în lunile august și septembrie 1848.

După înăbușirea Revoluției și debarcarea Guvernului revoluționar la Călărași este numit ca ocârmuitor  Mihalache(Mihai) Rahtivan, care s-a ocupat mai mult de identificarea și încarcerarea fruntașilor locali care au susținut măsurile Guvernului revoluționar provizoriu. Din dispoziția lui, pe 8 octombrie 1848 este arestat și trimis la București fruntașul revoluționar călărășean Răducan Ceaușescu, care va sta întemnițat până la 9 iunie 1849.

Pentru anul 1850 Aureliu V. Ursescu îl menționează ca ocârmuitor pe serdarul Alexandru Emanoil Florescu, despre care Pompei Samarian spune că va deveni apoi un personaj politic important în administrația centrală: “a fost, pe rând, prefect al Capitalei, membru în Divanul Ad-hoc, ministru de control în 1862 și mai apoi ministru de lucrări publice.”

Alexandru Emanoil Florescu

            Ultimii doi ani ai perioadei de până la eliberarea orașului(1851-1852) au fost marcați de personalitatea ocârmuitorului Iorgu Lenș, fiul lui Filip Lenș, descendent dintr-o familie cu origini florentine şi franceze. Filip Lenş a ocupat mai multe dregătorii în Muntenia, fiind, pe rând, cămăraş, clucer, mare vornic (director în Departamentul Treburilor Din Lăuntru), mare vistiernic şi mare logofăt al dreptăţii (ministru al justiţiei). A fost proprietar al unor întinse moşii din judeţul Ialomiţa, la Ţăndărei, Luciu şi Mărculeşti, din exploatarea cărora a adunat o avere considerabilă. În anul 1821 construiește în București una dintre cele mai frumoase case, care a rezistat pănă astăzi. După moartea lui Filip Lenș, petrecută în anul 1853, casa din București este moștenită de către fiul său, Iorgu Filip Lenș, ocârmuitorul de la Călărași, care în anul 1886 o va vinde omului politic și juristului Gheorghe Vernescu, motiv pentru care clădirea respectivă a rămas în mentalul colectiv al bucureștenilor drept Casa Vernescu, actualmente Casinoul Vernescu.

Biserica Sf. Împărați din Volna ridicată pe locul donat de prefectul Iorgu Lenș

Ca ocârmuitor de județ în timpul căruia s-au derulat toate procedurile administrative și tehnice privind eliberarea orașului Călărași, Iorgu Filip Lenș a cumpărat mai multe proprietăți în Călărași, pe care le va dona pentru construirea Bisericii Sf. Împărați din Volna și a Spitalului județean.

Regulamentul Organic al Valahiei, intrat în vigoare la 1 iulie 1831, creiază pentru Țara Românească un fel de Parlament unicameral, denumit Obicinuita Obștească Adunare, care era alcătuită din 42 de membri, la care se adăuga mitropolitul Țării Românești, ce îndeplinea funcția de președinte al Adunării.   Art. 45 din Regulament făcea următoarele precizări referitoare la modul de constituire al Adunării: 3 membri de drept(episcopii de Râmnic, Buzău și Argeș); 20 boieri de rangul I(trebuiau să aibă cel puțin 30 de ani și să provină din familiile de boieri pământeni);  18 deputați aleși din rândul boierilor din județe(câte unul pentru fiecare județ), la aceștia adăugându-se un deputat  pentru orașul Craiova. Alegerea deputaților județeni se făcea prin convocarea boerilor cu drept de vot la reședința județului. Mandatul deputaților era de 5 ani, iar sesiunile Adunării începeau la 1 decembrie al fiecărui an și durau două luni de zile.

Pentru județul Ialomița, alegerea primului deputat județean avusese loc la Urziceni, fosta capitală a județului, pe data de 3 noiembrie 1831 când în această calitate a fost ales stolnicul Gheorghe Lehliu, proprietar a mai multor moșii din fostul județ Ialomița, inclusiv cea pe care se constituise satul  Lehliu. La momentul alegerii ca deputat de Ialomița, Gheorghe Lehliu deținea și funcția de președinte al Tribunalului de Ialomița, care își avea sediul tot la Urziceni. Începând cu 1 mai 1833 pe Gheorghe Lehliu îl găsim la Călărași, atât ca deputat, cât și ca președinte al Tribunalului județean, funcții pe care le-a îndeplinit până la moartea sa, în anul 1836.

În noiembrie 1836, la Călărași, are loc alegerea noului deputat de Ialomița. Câștigător la vot este Iancu Grădișteanu. Dar întrucât acesta deținea și funcția de ocârmuitor al județului și Regulamentul Organic interzicea ocârmuitorilor să fie și deputați, alegerea lui Grădișteanu este invalidată pe 17 mai 1837, de către domnitorul Alexandru Dimitrie Ghica. La Călărași sunt organizate noi alegeri și din toamna anului 1837 județul Ialomița este reprezentat în Adunarea Obștească de către paharnicul Iancu Roseti.( Paharnicul Iancu(Ioan) Roseti, din marea familie a Roseteștilor, prin căsătoria cu Safta Crețulescu, fiica banului Constantin Crețulescu, devine proprietar al unei mari moșii din apropierea Călărașiului pe care, începând cu anul 1840, întemeiază o frumoasă așezare pe care și-o dorea să ajungă chiar oraș: comuna Roseți de astăzi.)

Adunarea Obștească a Țării Românești în decembrie 1837. Printre deputați se afla și paharnicul Iancu Roseti. Gravură de Auguste Raffet

            Pentru următorul mandat de 5 ani(1841-1846) este ales maiorul Nicolae Lahovari, “cu 32 de glasuri din 59 ce au fost de față.”   Nicolae Lahovary,  fiul lui Manolache, fost ispravnic de Vâlcea și caimacam de Craiova, deținea o mare suprafață de teren arabil în comuna Făcăeni din fostul județ Ialomița. Ajunge colonel în anul 1846 și se stinge din viață în anul 1879, lăsând averea din Ialomița drept moștenire fiului său Alexandru.(Alexandru N. Lahovary avea să devină unul dintre primii mari politicieni români legați de aceste meleaguri unde poseda moșii întinse. Ministru în mai multe guverne conservatoare, Alexandru Lahovari a ocupat succesiv, din noiembrie 1888 și până în octombrie 1895, portofoliile domeniilor, lucrărilor publice și afacerilor străine, legându-și numele de mari servicii aduse țării.)

Alexandru N. Lahovary

            Ultimul deputat ales la Călărași până la izbucnirea Revoluției de la 1848 a fost pitarul Dimitrie Lehliu, frate cu stolnicul Gheorghe Lehliu, fost deputat și președinte al Tribunalului județean. Erau fiii paharnicului Enache Lehliu, care în timpul domnitorului fanariot Constantin Mavrocordat adună o frumoasă avere, printre care și o mare moșie în fostul județ Ialomița, care la sfârșitul secolului al XIX-lea ajunge în proprietatea lui Negroponte Ulise. În anul 1906 Aureliu Ursescu, secretarul Consiuliului județean, consemna, referitor la mărimea moșiei foștilor deputați, întemeietori ai satului Lehliu: “o suprafață  de 3400 ha teren arabil, 250 ha islaz, 8 hectare heleșteu și 50 ha pădure”

După înăbușirea Revoluției de la 1848, Adunarea obștească a Munteniei n-a mai fost convocată. După Convenția de la Balta Liman(1849) se crează Divanul Obștesc al Țării Românești, alcătuit din personalități ale vremii cu atribuții funcționărești. Competențele Divanului erau acum mai restrânse și din acest organism care-l sprijinea pe domnitor în conducerea treburilor statului nu mai făceau parte înaltele fețe bisericești, care erau invitate să participe numai atunci când se discutau treburi ale Bisericii ortodoxe.

Când dorește să reconstituie trecutul și evoluția unor state, regiuni sau localități, istoricul apelează la o multitudine de informații documentare, pornind de la urmele materiale oferite de arheologie și terminând cu documentele digitale ale zilelor noastre. În cadrul acestor izvoare documentare, cele cartografice pot oferi o sumedenie de informații, pornind de la cele privind amplasarea fizico-geografică până la informații de natură arhitecturală, în cazul planurilor topografice. De aceea, în demersul său istoriografic, cercetătorul nu le poate ignora, dimpotrivă, este apropape obligat să le folosească.

În cazul nostru, pentru prima dată așezarea de la cotul Borcei apare consemnată pe o hartă contemporană  la 1700, când satul Lichirești este menționat în opera cartografică a stolnicului Constantin Cantacuzino, tipărită la Padova, în Italia. Și în alte realizări cartografice din secolul al XVIII-lea, cum a fost cea de la 1718 a iatalianului Anton Maria del Chiaro,  care este de fapt o reeditare cu caractere latine a Hărții stolnicului Constantin Cantacuzino, precum și în cele  atribuite lui Ruhedorf și Schmidt, ambele datate la 1788, așezarea de la cotul Borcii este menționată tot sub denumirea de Lichirești. În schimb, în Harta austriacă de la 1791(așa numita Hartă Specht),  localitatea ce ne interesează apare consemnată sub numele de “Călărași vel(sau) Lichirești”. Pe harta din 1700 a stolnicului Cantacuzino, Lichireștiul este amplasat la nordul Ezerului. Desigur că orietnarea este greșită, dar ceea ce interesează este faptul că localitatea este menționată ca fiind un sat mare. Tot greșită este poziționarea satului Lichirești și în Harta lui P. Santini, tipărită la Veneția în anul 1777(localitatea apare amplasată în extremitatea de nord a Lacului Jegălia). În schimb, într-o realizare cartografică după descrierea generalului Bauer de la 1780 satul Lichirești apare cel mai corect amplasat. Publicăm, mai jos, extrase după toate aceste șase hărți din secolul al XVIII-lea.

Extras din Harta lui Anton Maria del Chiaro de la 1718

Extras din Harta lui P. Santini de la 1777

Extras din Harta Valahiei de la 1780 realizată după descrierea lui  Bauer

Extras din Harta lui Ruhedorf din anul 1788

Extras din Harta lui Schmidt din anul 1788

Extras din Harta austriacă(Specht) de la 1791

            De la începutul secolului al XIX-lea găsim mai multe opere cartografice în care este menționat și Călărașiul. Din anul 1812 amintim lucrarea Topografische karte der Grosse und kleinen Walachei, realizată pe baza ridicărilor topografice făcute de austrieci în timpul confruntărilor militare din anul 1790. Redăm, mai jos, un extras din harta respectivă.

Opera cartografică care ne oferă cele mai multe informații despre Călărașiul începutului de secol XIX este Harta rusă din 1828-1829, intitulată “Harta teatrului de război în Europa, în anii 1828 și 1829…cu ridicările militare ale Moldovei, Valahiei și ale regiunii Babadagului. Gravatä la depoul topografic militar 1835” 

În această hartă Călărașiul este reprezentat foarte bine din punct de vedere al amplasamentului geografic. Totodată, după numărul de gospodării(165) precizat în hartă, Călărașiul era cea mai mare localitate din fostul județ Ialomița. Totodată se precizează existența aici a unei biserici și a unei carantine, plus două mori de apă amplasate pe Borcea, în aval de satul Măgureni, unde exista de asemenea o biserică, după cum se poate observa din extrasul reprodus mai jos.

Extras din Harta rusă de la 1828-1829

În baza art. 306 din Regulamentul Organic pentru Muntenia, se hotărăște înființarea de școli naționale(publice) în orașele reședință de județ. Se puneau astfel bazele unui învățământ public de stat, cu obligativitatea pentru autoritățile locale de a include în buget sumele necesare pentru construcția și întreținerea unor asemenea școli. În acest sens, Eforia Școlilor naționale, organismul central de la București în sarcina căruia se afla coordonarea și  monitorizarea activității din școlile publice județene, a publicat, în septembrie 1833, Regulamentul Școalelor Publice, care detalia problemele de ordin organizatoric și structural al școlilor și a fixat orientarea și principiile de bază ale învățământului conform Regulamentelor Organice.

Întrucât  Călărașiul devenise reședința județului Ialomița, Eforia Școlilor solicită Ocârmuirii județului, cu adresa 368, din 12 octombrie 1833, să găsească un local în care să se instaleze Școala județului. Acestui demers îi răspunde Ocărmuirea de la Călărași, cu adresa nr. 5360, din 6 noiembrie 1833: ”Cu cinste primindu-se la Ocârmuire adresul cinstitei Eforii de supt nr. 368, s-au văzut cele coprinzătoare a se găsi o încăpere pentru şcoala naţională asupra căreia cu cinste să răspunde că asemenea încăpere precum se cere aici în Călăraşi nu se află, că este ştiut căci mai toate încăperile orăşanilor sunt numai cu câte o odaie şi osebit o alta mai mică, ce se numeşte tindă, care şi acelea sunt coprinse de cvartiruri ostăşeşti fără să fie una slobodă. Erau slobode două odăi ale bisericii, una mai mare şi alta mai mică, însă nu după ceruta mărime, dar până în primăvara viitoare se puteau întrebuinţa într-această lucrare, apoi şi acestea s-au coprins acum de smătritele magazii de aici din Călăraşi. Şi precum se arată, nemaifiind nici o casă slobodă, nu rămâne alta decât să fie îngăduială până în primăvară când se va pregăti şcoala ce acum să lucrează. Iar mobilele ce sunt trebuincioase la şcoală nefiind cunoscute ocârmuirii, să binevoiască cinstita Eforie a le da în cunoştinţă ocârmuirii spre a se îndatora orăşanii din vreme să le pregătească.”

În aceste condiții, încă din primul buget întocmit de Comisia oraşului Călăraşi în noiembrie 1833 se prevăzuse suma de 4500 de lei “să se facă o școală pentru învățătura copiilor, care școală, cu îndemnare și ajutorul Ocârmuirii și a polcovnicului Grigore, arendaș, sau și pus în lucrare.”

            Construcția fusese începută pe un loc pe care Epitropia Spitalului Colțea din București, proprietarul moșiei Lichirești îl donase Ocârmuirii județului pentru „acea încăpere de școală.” Actul de donație va fi consfințit prin Jurnalul Epitropiei Spitalului Colțea, încheiat  la 20 decembrie 1834. Documentul la care am făcut referire, mai preciza că terenul respectiv se afla pe malul Borcei, în apropierea uliței principale a târgului, „încă doisprezece stânjeni în lat și optsprezece stânjeni în lung… care loc, spre pomenire atât a ctitorilor ce au făcut danie această moşie la spital, cât şi altor ajutători la întocmirea şi facerea acestui lucru folositor obştii şi plăcut atât lui Dumnezeu cât şi oamenilor, să fie apărat de plata embatichiu ce plătesc alţii, rămâiind nesupărat în veci.”

                   Extras din Planul orașului Călărași în care este identificat localul Școlii publice construite la Călărași. Pe același amplasament s-a ridicat Școala de băieți nr. 2, pe locul respectiv aflându-se azi Blocul cu CEC-ul, de pe fosta stradă Scânteia

Deși clădirea școlii era gata din vara anului 1836, datorită faptului că nu avea încă mobilierul adecvat începerii cursurilor, Eforia Școlilor va trimite un profesor pentru Școala națională de la Călărași deabia pe 1 septembrie 1837, în persoana lui Ion Gherasim Gorjanu, fost, până la cea dată, profesor la Școala din Văleni de Munte. Școala, care fusese înființată și funcționa ca școală publică cu dublă funcționalitate(asigura instruirea copiilor de vârstă școlară după o programă națională, dar asigura și pregătirea și perfecționarea viitorilor învățători de la sate) a funcționat până la Revoluția din 1848, fiind redeschisă la 1 ianuarie 1851, dată de la care documentele înregistrează a funcționare continuă, școala publică respectivă  devenind, peste ani, Gimnaziul „Carol I” de astăzi.

Școala publică de la Călărași a fost vizitată de numeroase oficialități ale vremii. Astfel, cu prilejul examenului de sfârșit de an de la 30 iunie 1845 orașul de pe Borcea este vizitat de Petrache Poenaru, conducătorul Eforiei Școlilor de la acea vreme(un fel de ministru al Educației), nimeni altul decât inventatorul stiloului de astăzi.

Petrache Poenaru s-a născut pe 10 ianuarie 1799, la Benești, jud. Vâlcea. A fost secretarul personal al lui Tudor Vladimirescu, la insistențele căruia pleacă să studieze la Viena și Paris. La Paris își brevetează inventarea stiloului, sub numele Condeiul portăreț fără sfârșit, alimentându-se însuși cu cerneală. Dar întrucât nu a putut să-și multiplice în serie invenția, titlul de inventator al stiloului a fost atribuit lui Lewis Edson Waterman. Este primul român care a călătorit cu trenul tractat de  locomotiva cu abur(27 octombrie 1831, pe traseul Liverpool-Manchester). A fost unul dintre organizatorii învățământului național românesc, pe care l-a și condus între 1831-1848. A participat la Revoluția de la 1848, a susținut ideea Unirii Principatelor Române și a fost unul dintre apropiații lui Alexandru Ioan Cuza. Este co-fondatorul Școlii de poduri și șosele(actuala Universitate de Construcții din București). Membru titular al Academiei Române, se stinge din viață în București, la 2 octombrie 1875.

       Petrache Poenaru, inventatorul stiloului

Pe 30 iunie 1845, însoțit de aproape toate personalitățile locale(serdar Teodor Arion, sluger Spirache Cojescu, pitar Al. Manu, pitar Ioan Burdeanu, pitar Ion Periețeanu, Răducan Ceaușescu, Scarlat Doicescu, Minea Ioan, Hagi Tănase Țoncovici, Ioan Vasiliu, Iordan Opran și mulți alții. În total la examenul din 30 iunie 1845 au asistat 52 de călărășeni din categoria fruntașilor localității. Toți au semnat, alături de Petrache Poenaru, pe documentul ce s-a întocmit cu acest prilej), Petrache Poenaru  participă la examinarea elevilor, declarându-se extrem de mulțumit.

Documentul oficial care s-a încheiat după examinarea elevilor și care poartă și semnătura lui Petrache Poenaru, avea să consemneze: “Și auzind noi, toată orășeneasca adunare, ezacte și deslușitoare răspunsuri de la școlari patrusprezece, cât și de la candidații de învățători ce se cercetau față cu noi la citire și scriere frumoasă, la declinații și conjugări, la catehism, la cele patru lucrări aritmetice cu numere întregi și completite, la regula de trei, de dobânzi și tovărășii și la geografie și istoria Țării Românești și din care peste 25 având lămurită știință la aceste învățături merită a fi învățători, mărturisim a noastră mare mulțumire dumnealui mai sus numitului domn profesor(Grigore Constantinescu – nota ns.), pentru sârguință și osârdie pe care a împărtășit-o tinerimii…”

Atestat documentar la 1595, satul Lichirești, în jurul căruia se va dezvolta ulterior, târgul și orașul Călărași, își trage numele, așa cum afirma Pompei Samarian, de la hramul primului lăcaș de cult creștin-ortodox, ridicat aici cu mult înainte de atestarea sa documentară. Este vorba de actuala Biserică catedrală care a avut dintotdeauna hramul “Sfântul Nicolae al Mirei Lichiei”. De aici, de la Biserica Lichiei, își vor lua numele localnicii, care se vor numi lichireșteni, iar așezarea Lichirești.

După cum se poate constata din documentul postat în articolul  anterior, la momentul aplicării Legăturii lui Mihai Viteazul, satul Lichirești făcea parte din categoria localităților rurale boierești și aparținea postelnicului Dragul de la Slătioara(postelnicul era dregătorul cel mai apropriat de persoana voievodului, putând intra în iatacul domnesc chiar și nechemat. Treptat a dobândit sarcina de a introduce la domnitor soliile și pe cei veniți în audiență. Era ultimul membru al sfatului domnesc.)

Nu se păstrează documente referitoare la momentul la care localitatea medievală de la cotul Borcei a ajuns în posesia unui dregător de la Curtea domnească, dar foarte probabil că acest lucru s-a întâmplat după ce Mircea cel Bătrân a început seria daniilor către mânăstiri și boierii ce ocupau funcții dregătorești la Curte. Cum satele grupate în jurul marilor bălţi de la Dunăre și de pe brațul Borcea aduceau mari beneficii, nu numai în peşte ci şi în valoarea terenurilor agricole din vecinătatea lor, este firesc ca marii boieri să-și fi dorit să intre în posesia acestora. Așa se face că atât Crăcenii cât și Lichirești, împreună cu alte 21 de sate aflate pe Borcea vor intra toate în posesia unor boieri sau mânăstiri, aici neîntâlnindu-se sate de moșneni(oameni liberi), așa cum se întâmpla cu satele din centrul fostului județ Ialomița.

În numeroase situații daniile anumitor domnitori erau revocate de alți domnitori, în funcție de interese de moment, motiv pentru care întâlnim multe cazuri de reconfirmare a stăpânirii asupra satelor, a rumânilor din sate(denumirea istorică a țăranilor dependenți din satele domnești, boierești și mânăstirești), precum și a terenurilor din câmp și din baltă, majoritatea hrisoavelor domneşti de epocă fiind acte de întărirea daniilor şi doar un număr restrâns reprezentând actele de danie propriu-zisă, fapt care explică, pe lângă alte motive, necesitatea hrisoavelor domneşti de întărire pentru împiedicarea revocării sau confiscării.

Dragul postelnic de la Slătioara,  a avut cinci copii, din care pe o fată, Despina, a măritat-o în zilele domniei lui Alexandru Vodă Iliaș (1616-1618), cu Vlad vel logofăt Rudeanu și i-a dat zestre jumătate din moșia Lichirești. Cealaltă jumătate de moșie a rămas celorlalți copii ai Dragului de la Slătioara. Vlad Rudeanu și cu jupâneasa lui Despina au cumpărat de la frații ei și această jumătate de moșie, așa că la 1630 erau stăpâni pe toată moșia Lichirești. În acest timp, la Crăceni, moșia vecină cu Lichirești, era proprietar Ivașcu Drocneanu, vornicul de Băleni, văr bun cu Dragul Postelnic. El stăpânește moșia probabil prin soția lui, Sofia, fiica lui Gheorghe de Măgureni. De altfel, se știe că o Băleancă, după câțiva ani, a dăruit această moșie mănăstirii Radu Vodă din București, când a schimbat și numele din Crăceni în Măgureni. Între cei doi, Vlad Rudeanu și Ivașcu Drocneanu intervine conflictul generat de fuga rumânilor de la Lichirești la Crăceni, conflict rezolvat prin judecata celor 6 boieri, judecată confirmată și întărită prin hrisovul lui Leon Vodă din 12 august 1630.

Vlad Rudeanu moare în anul 1630, satul și moșia Lichirești rămânănd în proprietatea soției sale Despina, căreia, la 2 martie 1631, domnitorul Leon Vodă, îi reîntărește satul Lichirești, cu rumânii de acolo. Peste vreo cinci ani, în 1636, Ivașcu, vornicul de la Crăceni, crezând că poate noul domnitor, Matei Vodă Basarab, îi va fi mai favorabil, ia cu de la sine putere câțiva rumâni de pe moșia Lichirești și-i duse pe moșia lui. Se redeschide astfel judecata dintre Despina Rudeanca, remăritată acum cu Preda Spătaru, și Ivașcu, vornicul de la Crăceni. După cercetarea cauzei, domnitorul Matei Basarab intervine și emite un hrisov la 11 martie 1636 prin care Despina reprimește rumânii fugari, spre a-i ține în bună pace. Peste șapte ani, la 24 octombrie 1643, Matei Basarab emitea un nou hrisov pentru Despina și fiii ei Radu și Vlad întărindu-i dreptul de a lua dijmă “de la satul Lichirești, județul Ialomița, din păine, din mălai, din grâu, din stupi, din râmători, din oi, din baltă din zece pești un pește, sau din zece bani un ban.”

Hrisovul lui Matei Basarab din 24 octombrie 1643

Între timp Despina Rudeanu moare și moșia Lichirești trece în stăpânirea fiilor ei, Radu și Vlad, cărora domnitorul Radu Leon le întărește această posesiune prin hrisovul din 3 august 1666. După înstrăinări parțiale ale moșiei, la 16 noiembrie 1677, Lichireștiul are un singur proprietar, în persoana lui Constantin Preotescu, fiul lui Radu Rudeanu, fapt consfințit printr-un  zapis(act de întărire a proprietății) al foștilot prprietari, vornicul Vâlcu și fiul său, postelnicul Vâlcu. Prin acest act oficial, pe care-l publicăm mai jos în facsimil, lui Constantin Preotescu i se certifica dreptul deplin asupra satului și moșiei Lichirești.

Zapisul din 16 noiembrie 1677 care confirma proprietatea lui Constantin Preotescu asupra satului și moșiei Lichirești

 Peste numai patru ani, la 13 martie 1681, Constantin Preotescu, vindea satul și moșia Lichirești spătarului Mihai Cantacuzino, nepotul domnitorului Constantin Brâncoveanu.

Zapisul lui Constantin Preotescu prin care satul și moșia Lichirești sunt întărite spătarului Mihai Cantacuzino. Ca martori semnează Vâlcu, mare spătar și Dumitrașcu, mare paharnic

Mihail Cantacuzino (1640-1716), provenea dintr-o veche familie nobiliară cu rădăcini până în Imperiul Bizantin, fiind al șaselea fiu al marelui postelnic Constantin Cantacuzino. A fost spatar si mare stolnic la curtea Țării Românesti și unul dintre primii călători si exploratori romani. În peregrinarile sale, boierul muntean a ajuns în Palestina și în peninsula Sinai. Inspirat de ce văzuse pe meleagurile sfinte avea să înființeze o mânăstire pe care o va numi Sinaia. El este ctitorul Mânăstirii și Spitalului Colțea din București. În curtea spitalului se află și astăzi statuia ctitorului, realizată de sculptorul Karl Stork între anii 1865-1869 din marmură de Carrara.

Spătarul Mihail Cantacuzino(1640-1716), proprietar al satului și moșiei Lichirești

Nu s-au păstrat documente din care să reiasă modul în care spătarul Mihai Cantacuzino a administrat moșia de la Lichirești și în ce relații s-a aflat proprietarul cu locuitorii satului. Foarte probabil că că vechile obligații feudale, menționete deja în mai multe hrisoave domnești, s-au menținut, aducându-i spătarului importante venituri din dijma  percepută asupra produselor din câmp și a peștelui din baltă.

De asemenea nu sunt documente care să confirme prezența spătarului Mihai Cantacuzino la Lichirești. Un lucru este însă sigur și anume faptul că spătarul și-a folosit influența pe care a avut-o la curtea lui Constantin Vodă Brâncoveanu și reușește să ridice la rangul de Căpitănie a micuței unități de călărași de margine existentă la Lichirești, ca sat așezat la hotarul țării, spre Dunăre. Astfel, un document din 28 octombrie 1693 menționează un căpitan de călărași, care conducea detașamentul de la Lichirești, aflat până la acea dată în subordinea căpităniei de la Hodivoaia.

La sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea spătarul Mihai Cantacuzino ridică, la București, mânăstirea Colțea și primul spital din Țara Românească cu un număr de 24 de paturi. Deși există mai multe puncte de vedere în ceea ce privește perioada construirii și dării în folosință a mânăstirii și spitalului Colțea, care variază între anii 1695-1714, sigur în anul 1706 lucrările erau finalizate, așa cum reiese dintr-un document care se păstrează la Biblioteca Academiei și care se numește Condica Frățietății. Iată ce se menționa în documentul respectiv: “Condică sfântă închinată acestei biserici sfinte și cinstite cu numele celor 3 sfinți ierarhi, ridicată din temelie cu cheltuiala prea cinstitului și prea renumitului arhon mare spătar domnului domn Mihail Cantacuzino…” Primul care semna în această condică, la 23 mai 1706, era Mihai Cantacuzino: “Iar eu, ca cel mai mic dintre toți, pentru vecinică pomenire, am pus aici, sub cele scrise , numele meu: Mihail Cantacuzino” 

Gândită ca un așezământ monahal de binefacere, cu o școală slavonească și un spital cu 24 de paturi, pentru întreținerea Mănăstirii Colțea bogatul său ctitor “a înzestrat această mănăstire  cu bune moșii”, după cum consemna în cronica sa banul Mihail Cantacuzino. Alte două documente contemporane, Cartea arhiepiscopului Gavril, patriarhului ecumenic al Constantinopolului, din 18 octombrie 1702 și Cartea patriarhului Samuil al Alexandriei, datată la 15 iunie 1715, amintesc de faptul că spătarul Mihai Cantacuzino a dăruit mînăstirii Colțea din București mai multe moșii ale sale, fără însă să le nominalizeze.

Printre daniile cu care spatarul Mihail Cantacuzino a înzestrat Mănăstirea Colțea s-a aflat și moșia Lichirești, inclusiv satul Lichirești. Nu se știe precis când a fost făcută această donație. Firesc ar fi ca acest eveniment să se fi petrecut la terminarea spitalului Colțea, deci nu mai târziu de 1706, dar acte nu sunt. Oricum, donația trebuie să se fi făcut înainte de moartea spătarului Mihai Cantacuzino, întâmplată la 1716. Deabia la 1722 găsim primul document în care se vorbește de Lichirești, ca proprietate a spitalului Colțea, iar după alți doi ani, la 13 mai 1724, Daniil, mitropolitul Țării Românești, dă o carte de blestem către locuitorii Lichireștiului, prin care încredințează că moșia a fost dăruită de spătarul Mihai Cantacuzino pentru hrana și chiverniseala săracilor din Spitalul Colțea.

25 mai 1722. Angajamentul scris al  călărașilor  stabiliți în sat la Lichirești prin care se angajează să efectueze prestațiile datorate Epitropiei mănăstirii Colțea, proprietarul moșiei și satului Lichirești