Urmare a solicitărilor unor cititori ai blogului meu de a afla mai multe informații despre evoluția istorică a municipiului Călărași, începând cu acest articol, voi publica, în serial, o Istorie a Călărașiului, care își propune să valorifice și ultimile materiale scrise și imagistice publicate în spațiul virtual. În același timp, demersul meu se dorește a fi un modest omagiu adus meleagurilor călărășene în anul aniversării Centenarului Marii Uniri.

Centru politico-administrativ, economic și cultural, reședință a județului cu același nume, municipiul Călărași este situat în partea de sud-est a țării, pe terasa inferioară a Dunării, la contactul cu lunca acesteia, pe malul stâng al brațului Borcea, într-o zonă transfrontalieră cu mari perspective în ceea ce privește circulația fluvială și terestră către estul Europei centrale și Peninsula Balcanică. Din punct de vedere al coordonatelor geografice, municipiul Călărași se află la interesecția paralelei de 44 de grade și 12’ latitudine nordică cu meridianul de 27 de grade și 21’ longitudine estică.

Avantajat de amplasarea sa fizico-geografică, care a oferit din totdeauna condiții prielnice dezvoltării comunităților umane (apă, vânat, pește, pășune, terenuri arabile), Călărașiul își află începuturile, ca așezare omenească, încă din neolitic, așa cum o atestă descoperirile arheologice din zonă, multe dintre acestea datorate colectivului de cercetători de la Muzeul “Dunării de Jos” din localitate.

Primele urme ale unei așezări omenești pe vatra actualului municipiu Călărași datează din neolitic(5500-1900d. Hr.), așa cum o dovedesc descoperirile arheologice specifice culturilor Hamangia, Boian și Gumelnița. Astfel, în urma săpăturilor arheologice efectuate în anii 1966 și 1968, în apropierea orașului a fost identificat un nivel de locuire aparținând culturii Hamangia, din locurile respective recoltându-se fragmente ceramice, unelte de piatră și statuete antropomorfe din lut ars.

Cu ocazia efectuării unor lucrări edilitare, în cartierul Măgureni au fost puse în evidență trei niveluri de locuire specifice culturii Boian, aici conturându-se deja o așezare deschisă, cu locuințe tip bordei, având o formă rectangulară, cu o singură încăpere, prevăzută cu vatră. Uneltele și armele erau confecționate din os, silex și piatră șlefuită. Ceramica, bogat decorată prin tehnica exciziei, cu motive spirale-meandrice, canelurile fiind încrustate cu substanță albă, este specifică întregii zone dintre Călărași și Oltenița.

Pentru neoliticul târziu, săpăturile efectuate în locul numit “Piscul Cremenii” au scos la iveală elemente materiale specifice culturii Gumelnița, care se caracterizează prin așezări de tip tell (movile), prevăzute, de obicei, cu șanțuri de apărare. Locuințele erau de suprafață, dreptunghiulare, cu una sau două încăperi, dotate cu vetre sau cuptoare. Oamenii acelor vremuri se ocupau tot mai intens cu agricultura, creșterea vitelor, vânatul și pescuitul. Se folosesc tot mai mult armele, semn al unor pericole ce veneau din exteriorul comunității, și apar obiectele mărunte de aur. Ceramica, cu ornamentele ei de un mare rafinament artistic, executate fie prin tehnica exciziei, fie a picturii sau lustruirii, demonstrează gustul pentru frumos al localnicilor, făuritorii unei adevărate “civilizații a lutului”.

Muzeul Dunării de Jos din Călărași, locul unde se păstrează mărturiile arheologice despre trecutul îndepărtat al acestor meleaguri

Perioada de trecere la epoca bronzului este reprezentată de mormintele cu ocru, descoperite în punctul numit Movila Albă, situat la vest de cartierul Mircea Vodă, ce datează din anii 1900-1700 î. d. Hr. Bronzul mijlociu, de tip Coslogeni (sec. XV-XII î. d. Hr.), o altă cultură autohtonă, care poartă numele unui sat aflat la 16 km de Călărași, spre municipiul Fetești din județul Ialomița, a fost pus în evidență prin descoperirea unei locuințe de tip bordei, cu inventar, pe malul abrupt al Borcii, în cartierul Măgureni, în apropierea fostei Fabrici de gheață. Printre materialele documentare găsite aici se remarcă un mare vas pentru provizii, cu incizii și ornamente în relief. De asemenea, în punctul arheologic Grădiștea-Călărași au fost descoperite urme ale unei așezări de tip “cenușar”, așezare specifică culturii Noua-Coslogeni.

Pentru epoca fierului (800 î. d. Hr.-106 d. Hr,), mai ales pentru perioada hallstattiană, numărul descoperirilor arheologice este mai redus, apoi, începând cu perioada La Tene (300 î. d. Hr.-106 d. Hr.), odată cu dezvoltarea, pe teritoriul de azi al României, a înfloritoarei civilizații geto-dacice, urmele materiale devin, cu adevărat, impresionante.

Existența populației geto-dace pe teritoriul actualului municipiu Călărași este atestată de numeroase fragmente ceramice și de vasul cu patru apucători dispuse în cruce, mărturii arheologice încadrate tipologic în categoria elementelor materiale specifice epocii fierului, perioada La Tene, descoperite în centrul municipiului, pe strada Progresul.

În cartierul Mircea Vodă, săpăturile întâmplătoare, efectuate în vecinătatea străzii Prelungirea București, au scos la iveală o amforă grecească, dovadă a comerțului practicat de locuitorii așezării de la cotul Borcii cu coloniile grecești de la Pontul Euxin. Alte două amfore grecești au fost descoperite în balta din fața orașului, iar o alta, folosită drept urnă funerară, s-a găsit într-un mormânt de incinerație geto-dacic, în curtea școlii din cartierul Măgureni.

De asemenea, în punctual numit Grădiștea-Călărași s-au descoperit două morminte de incinerație geto-dace, ceea ce i-a determinat pe arheologi să afirme că este vorba, de fapt, de o necropolă, concluzie întărită și de prezența resturilor a cinci vase și a unui capac de proveniență geto-dacică, datând de la începutul celei de a doua perioade a epocii fierului. Existența acestor morminte, cât și descoperirea unui tezaur de monede romane republicane, laolaltă cu tetradrahme barbarizate, deși mult mai târzii, dovedește existența în această zonă a unei așezări stabile.

Fără a fi neglijată posibilitatea existenței chiar a unui emporion (așezare temporară), arheologii îmbrățișează mai degrabă concluzia conform căreia, aici, la cotul Borcii, a existat o așezare geto-dacică de tip rural. Obiectele descoperite în această așezare sunt din metal și ceramică, dovedind principalele ocupații ale localnicilor. Astfel, brăzdarele, cuțitele de plug, secerile și cosoarele de diferite tipuri, demonstrează practicarea intensă a agriculturii, pe când fusaiadele și greutățile de la războiul de țesut dovedesc că meșteșugul torsului și țesutului era cunoscut și practicat de geto-dacii din zonă.

De la Călărași și până la Fetești, pe malul brațului Borcea, precum și pe grădiștele situate în baltă, descoperirile arheologice au pus în evidență existența a numeroase așezări geto-dacice: Călărași, Roseți, Grădiștea Roseți, Coslogeni, Grădiștea Coslogeni, Grădiștea Dichiseni, Grădiștea Oltina, Jegălia, Gâldău ș.a. Puternica dezvoltare a forțelor de producție din sânul societății geto -dacice a determinat apariția unui surplus de produse care a luat drumul schimbului cu coloniile grecești Histria, Tomis și Callatis de pe țărmul Pontului Euxin. “O adevărată țară geto-greacă întâlnim în ținutul bălților Dunării și Mostiștei – spunea Vasile Pârvan – cuprinzând atât malurile înalte ale Dunării și locuri presărate cu așezări străvechi… , cât și însăși balta Dunării cu insulele și tăpșanele ei, pe toată întinderea dintre Oltenița și Gura Ialomiței”.

Pompei Samarian, autorul primei lucrări monografice despre orașul nostru, publicată în anul 1931 și intitulată Istoria orașului Călărași de la origini și până la anul 1852, afirma, la rândul său: “Cea mai veche știre despre aceste locuri o avem din timpul lui Darius (523-485 î. d. Hr.). După Herodot, geții, care <erau cei mai nobili și mai virtuoși dintre traci> s-au opus năvălirii lui Darius peste Dunăre. Drumul urmat de Darius ar fi fost, după cum susține H. G. Wells în a sa Schiță de istorie universală, prin dreptul Silistrei, unde ar fi trecut Dunărea pe un pod ca să atace pe geții din Câmpia Bărăganului. Mai târziu, la anul 335 î. d. Hr., așa cum afirmă Grigore Tocilescu, însuși Alexandru Macedon <trecu Dunărea în timpul nopții, pe la Silistra, și în revărsatul zorilor se arată deodată în fața geților. Aceștia, loviți pe neașteptate, luară fugă, închizându-se într- un oraș al lor de lemn, slab întărit, care se afla numai la trei sferturi de oră departe de Dunăre>. Mai târziu, după geți au venit roxolanii năvălitori, care și-au găsit pieirea cam tot pe aici, prin băltoacele Dunării.”

În listele cu elevii Școlii naționale care a funcționat la Călărași în perioada 1837-1864, și despre care am scris într-un articol anterior, se întâlnesc şi nume de fete, care frecventau şcoala publică la un loc cu băieţii. După redeschiderea școlilor publice din reședințele de județ, începând cu anul  1851, s-a interzis ca fetele să mai înveţe într-o şcoală cu băieţii. Astfel au luat fiinţă multe şcoli particulare pentru fete, în contextul în care interesul pentru instrucţia şi educaţia fetelor exista şi în rândul părinţilor.

În Ţara Românească, învăţământul pentru fete a cunoscut o mai bună organizare mai ales la Bucureşti şi la Craiova, dar şi în alte oraşe. Astfel, pentru a împlini dorinţa părinţilor pentru educaţia fetelor, Aşezământele Brâncoveneşti au început să înfiinţeze şcoli de fete. La 11 decembrie 1859, Bibescu Basarab Brâncoveanu se adresă Eforiei şcolilor precizând că doreşte să înfiinţeze şcoli gratuite pentru fete în toate judeţele. Director al Aşezămintelor Brâncoveneşti era profesorul Aaron Florian. În această calitate, el s-a ocupat de alcătuirea programelor acestor şcoli și de recrutarea cadrelor necesare. Anul 1859 a reprezentat o etapă importantă privind învăţământul pentru fete, iar la intervenţia lui Aaron Florian s-au instituit burse pentru elevele sărace şi silitoare, precum şi un premiu literar pentru “cea mai folositoare carte originală în limba română, de interes naţional”.

Eforia îi mulţumeşte profesorului A. Florian pentru “zelul de a întinde lumina învăţăturii publice” şi, cu începere din ianuarie 1860, scoate la concurs posturile de directoare, institutor şi catihet ce urmau să funcţioneze la şcolile de fete.

Dintr-un raport al profesorului călărăşean Răducanu Mitran, din 12 aprilie 1861, rezulta că la Călăraşi s-a ţinut concursul pentru posturile vacante la şcoala de fete. Comisia de concurs a fost formată din institutorii Răducanu Mitran, I. Brădescu, George Perieţeanu şi din doamnele Agathia Mihăilescu şi Olimpiada Moscu (soţia prefectului judeţului) – pentru lucrul de mână şi menajul casei; candidatele au fost examinate de institutori la gramatică, religie, lectură, aritmetică.

Apoi, prin jurnalul nr. 30 din 29 aprilie 1861, Consiliul superior al Instrucțiunii Publice numește directoarele pentru nouă școli de fete din țară, printre care și pe Irina Mărgăritescu, prima directoare a Școlii de fete din Călăraşi. Institutor al şcolii a fost numit soţul ei, Dimitrie Mărgăritescu, iar pe postul de catihet a fost nominalizat Mitu Popescu. În ceea ce priveşte retribuţia lunară a directoarei, aceasta era de 500 lei lunar, institutorul primea 400 lei, iar catihetul 300 lei. Acest document este actul de naștere al primei școli de fete de la Călărași.

Pentru început, Şcoala de fete a funcţionat într-un local închiriat, pentru care se plăteau 100 galbeni pe an. Propietarul caselor era Hagi Tănase Ţoncovici. Cu acest proprietar se încheiase un contract pe 5 ani de la 23 aprilie 1861, la 23 aprilie 1866. Contractul este semnat din partea Aşezămintelor Brâncoveneşti de către profesorul Aaron Florian. Pentru primul an chiria era de 3840 lei, pentru ceilalţi ani câte 3200 lei anual.

Localul şcolii de fete era aşezat la miazăzi de oraş ocupând o poziţie bună, clădirea fiind formată din două corpuri:  unul mare cu etaj, cu mai multe încăperi şi pivniţă şi altul mic, numai cu două camere. Sala de clasă avea 32 m² şi era cu faţa la bulevard. Răducanu Mitran raporta că localul era bine întreţinut, sala de clasă având 8 bănci în care învaţă 54 eleve.

Datorită faptului că în oraş se găseau un număr mare de fete care doreau să urmeze cursurile acestei şcoli, Răducanu Mitran cerea mărirea numărului de bănci. Şcoala avea o tablă de calcul şi una de muzică şi câteva scaune. Din partea ctitorului se primise 55 castroane de metal alb şi vase pentru bucătărie.

Referindu-se la instrucţiunea fetelor, institutorul superior arăta că este mulţumitoare, cărţile întrebuinţate fiind  aceleaşi ca ale şcolilor începătoare. Cele 54 de eleve erau împărţite în 3 clase, 17 în clasa a I-a, 27 în clasa a II-a şi 10 în clasa a III-a.

Pentru anul 1862, ctitorul şcolilor de fete a trimis la Călăraşi o programă pentru trei clase. Iată ce obiecte s-au predat în şcoala de fete din Călăraşi, în anul 1862, la clasa a III-a: Religia – istoria sfântă, prescurtarea din catehismul mare;  Gramatica  –  distingerea  părţilor  cuvântului şi diferitelor schimbări ale celor variabile, predate într-un mod practic; Cunoştinţe uzuale – noţiuni geografice despre cele 5 continente, asupra statelor Europei şi mai ales asupra României; noţiuni istorice asupra românilor, originea lor şi alte însemnate epoci din istoria lor; noţiuni de fizică asupra meteoriţilor, fenomene fizice simple, exerciţii de scrisori familiare, exerciţii de a însemna cheltuielile casei; Aritmetica – cele patru operaţiuni cu numere complexe şi regula de trei simplă; Desenul liniar şi cu mâna liberă; Muzica vocală – solfegiu, cântări religioase pe două voci; Lucrul de mână – împletituri, cusături, diferite croieli pentru lucruri necesare casei.

După cum se observă, învăţăturile predate la clasa a III-a depăşesc cu mult pe cele predate la clasele I şi a II-a. Pe lângă dezvoltarea noţiunilor de religie, gramatică, aritmetică, muzică, la clasa a III-a elevele primeau numeroase cunoştinţe de cultură generală: geografie, istorie, fizică.

Începând cu anul şcolar 1862/1863, şcoala de fete din Călăraşi devine şcoală de stat, intrând sub autoritatea Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, moment în care şcoala funcţionează după o nouă programă. Şcoala se intitula Externatul de fete Brâncovenesc din oraşul Ştirbei.

În 29 septembrie 1862, directoarea şcolii confirmă Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice că a primit ordinul de trecere a şcolii la stat şi un exemplar din noua programă unitară propusă de Consiliul Superior al Instrucţiunii. Irina Mărgăritescu ţine să sublinieze că, chiar sub patronajul principelui Grigore Bibescu Brâncoveanu, ca directoare, n-a urmărit alt scop decât “a servi patriei şi naţiunii mele”, prin educarea şi instruirea copilelor, care, la timp, “să fie demne de chemarea lor”.

În noiembrie 1862 şcoala de fete din Călăraşi avea 55 eleve, iar cu timpul numărul lor va creşte întrucât directoarea solicita prin diferite adrese Ministerului Instrucţiunii să mai poată înscrie şi alte fete întrucât exista un număr mare de solicitări pentru frecventarea şcolii de fete.

Conform programei şcolare din 1863 rezulta că la acest nivel se acordă o mai mică importanţă religiei, existând preocupări pentru cunoaşterea limbii române, a istoriei poporului român, a geografiei, a desenului, iar pentru o mai bună organizare a procesului didactic, se trecuse cu fermitate la fixarea unui orar şi a unei programe unitare.

Conform Legii privind învățământul public, din decembrie 1864, fostul Externat de fete de la Călărași, transformat în școală publică în anul 1862, devine, din octombrie 1865, Școala primară nr. 1 de fete, continuând să funcționeze pe mai departe în localul închiriat de la Hagi Tănase Țoncovici, un local sănătos, care a rezistat până la cutremurul din martie 1977. Școala funcționa cu trei clase primare și avea ca directoare pe Sevasta Periețeanu. Începând cu anul 1888, școala se va muta în localul propriu, construit de Primăria orașului pe terenul donat de Iancu Poenaru Bordea. Clădirea respectivă era amplasată pe aceeași stradă cu vechiul local, în apropierea brațului Borcea și a viitorului Parc comunal. Localul a rezistat până prin anii 1973-1974, când a fost demolat pentru construirea unui bloc. După ce școlile publice  au fost mixtate, prin Legea învățământului din anul 1948, în localul fostei Școli de fete nr. 1 au funcționat mai multe clase ale  Școlii generale nr. 3, ai cărei elevi, după demolarea localului vechi la începutul anilor ’70, vor fi transferați la Școala generală nr. 2 și se vor muta în  sediul nou construit din str. Grivița, unde astăzi funcționează Colegiul economic Călărași, care are atât elevi din ciclul primar și gimnazial, cât și elevi de liceu.

            În spațiul virtual călărășean au fost exprimate mai multe opinii despre activitatea primului teatru popular din țară care a funcționat la Călărași. Am scris atunci, reafirm și aici, faptul că încă din anul 2003 există un volum care abordează exhaustiv problema înființării și evoluției Teatrului popular călărășean. Este vorba despre cartea profesorului Ilie Ștefan Rădulescu, intitulată Istoria ilustrată a mișcării teatrale călărășene și a primului teatru popular(neprofesionist) din România, carte publicată la Editura Agora din Călărași.

            Cu mulți ani înainte, atunci când, în decembrie 1985, se reinaugura clădirea fostului Cerc al subofițerilor, intrată în conștiința călărășenilor drept clădirea Teatrului popular, semnatarul acestor rânduri, la momentul respectiv director al Filialei Călărași a Arhivelor Statului și președintele Comitetului municipal de cultură, elaboram o revistă în format A4, în 8 pagini, pe care o intitulasem Coordonate cultural-artistice călărășene. În paginile 4-5 ale revistei respective am publicat un material dedicat activității teatrului popular de la Călărași pe care l-am intitulat TEATRUL POPULAR CĂLĂRAȘI ÎN DOCUMENTE ȘI IMAGINI. Era prima încercare de rememorare a activității unei instituții care efectiv a lăsat frumoase amintiri în viața teatrală românească, chiar dacă vorbim de actori amatori. Reproduc, pentru prietenii mei din spațiul virtual, materialul respectiv.

            În condițiile deosebit de grele ale perioadei 1944-1947… la Călărași se constituia, în noiembrie 1946, un colectiv teatral care avea să devină, peste ani, nucleul Teatrului Popular Călărași, aflat astăzi, iată, în pragul celui de al 40-lea an de activitate.

            Devenit, începând din anul 1961, Teatru de amatori cu stagiune permanentă, iar din anul 1963 Teatrul Popular, colectivul actoricesc călărășean este cea mai veche instituție cu acest profil din țară.

            Aproape 250 de piese puse în scenă, peste 2 200 de spectacole și un public care se apropie de 800.000 de spectatori, iată pe scurt bilanțul activității de aproape patru decenii a entuziaștilor și mereu tinerilor iubitori ai Thaliei din orașul de pe malul Borcii.

            Cu respectul cuvenit, prezentăm numele celor care au semnat certificatul de naștere al teatrului călărășean: Ilie Mița, Sofia Susan, Alexe Oprescu, Florin Dumitrescu, Lucia și Barbu Mihăilescu, Mihai Nițescu, Dumitru Dădârlad, Aurel Bobeș și Cicerone Ionescu, acestora adăugându-li-se, mai apoi, Irina Rădulescu, Aurel Șerbănescu, Ana Negreanu, George Grigorescu, Gabi Cruțescu, Ilie-Ștefan Rădulescu, Ilinca Năstase, Laurențiu Bercea, Iolanda Dain, Vasile Mihalache, Puiu Georgescu, Georgeta Arghiriadis, Giuseppe Ștefan, Nelu Coman, Ștefan Nițu și mulți alții. În mod deosebit se cuvine a fi amintit numele regizorului Aurel Elefterescu, cel care mai bine de 30 de ani s-a ocupat de regia spectacolelor teatrului călărășean.

            Dintre succesele scenice păstrate și acum în memoria celor care își îndreaptă cu venerație gândurile spre mănunchiul acela de sufletiști, enumerăm: Premiul al II-lea pe Regiunea Ialomița în 1951, cu piesa “Noapte de august”, de Aurel Baranga; Premiul I pe raionul Călărași, cu piesa aceluiași autor “Pentru fericirea poporului”; Premiul I pe Regiunea București, în 1956, cu “Omul care a văzut moartea” de Victor Eftimiu; Premiul I la Bienala de Teatru din anul 1958 cu “Gaițele”, de Al. Kirițescu; Premiul III pe țară, în anul 1962, cu “O noapte furtunoasă”, de I.L. Caragiale, pentru ultimile două spectacole regizorul Aurel Elefterescu obținând Premiul I pentru regie; locul II pe țară la cea de a doua ediție a Festivalului național “Cântarea României”, cu “A treia țeapă” de Marin Sorescu și recentul Loc I cu “Băiatul cu floarea” obținut la faza republicană a celei de a V-a ediții a festivalului, ca să nu le amintim decât pe cele mai importante.

            Dar pentru cititori, precum și pentru cei care au trăit acele momente, mai sugestive și cu o puternică încărcătură emoțională sunt imaginile fotografice și consemnările din presa vremii, păstrate cu sfințenie în arhiva de suflet a celor care au jucat cândva sau încă mai joacă pe scena Teatrului Popular Călărași.

Impresii din presa vremii

“Teatrul Căminului cultural a prezentat, marți, 11 curent, o nouă piesă: Take, Ianke și Cadâr, o minunată comedie a lui Victor Ion Popa, plină de finețe și duioșie și străbătută de un înalt spirit de umanitate. În concluzie, o piesă foarte bună și un spectacol care a plăcut în general.”(Ialomița liberă, din 18 noiembrie 1947)

“Spectacolul Escu, pus în scenă de formația artistică de teatru de pe lângă Casa de cultură din Călărași  are o dublă semnificație. Mai întâi spectacolul respectiv deschide stagiunea de vară a Teatrului de amatori din Călărași și, în al doilea rând, spectacolul Escu încheie un deceniu de trudnică și minunată muncă teatrală în orașul nostru.”(Zori noi din 23 iunie 1956)

“O binemeritată răsplată morală pentru entuziasmul colectivului de teatru din Călărași o constituie faptul că multe spectacole se joacă cu casa închisă. Unii dintre autorii dramatici ale căror piese au fost interpretate de echipa de amatori și-au mărturisit satisfacția pentru modul în care lucrările lor au fost puse în scenă. Teatrul de amatori din Călărași e mândru că asemenea aprecieri au fost rostite de acad. Victor Eftimiu, în legătură cu piesa Omul care a văzut moartea și de Virgil Stoenescu, coautorul piesei Nota zero la purtare.”(Steagul Roșu din 25 iulie 1958)

“În orașul de pe malul Borcii – Călărași, o veche tradiție artistică a întâlnit o mare pasiune pentru teatru. Impresionează, în egală măsură, continua activitate teatrală cât și sârguința cu care cei atrași vin și activează în cadrul Casei raionale de cultură. Vom urmări interpretări valoroase datorită unor veterani ai scenei amatoare din așezare, ca Sofia Susan, Alexe Oprescu, Florin Dumitrescu, alături de numeroși tineri în continuă afirmare: Iolanda Dain, Ion Petruș, Ilie Rădulescu.”(Steagul roșu  din 18 decembrie 1962)

“Un lucru bun a fost în această săptămână transmisia la TV a comediei lui I.L. Caragiale,  O noapte furtunoasă, în interpretarea colectivului de artiști amatori de pe lângă Casa raională de cultură din Căărași. Sinceritatea și prospețimea interpreților justifică premiul cu care a fost răsplătit acest spectacol la al III-lea Festival bienal de teatru pentru formațiile de amatori.”(Magazin din 12 ianuarie 1963)

“Ecoul aplauzelor s-a stins, dar sunt încă vii emoțiile încercate din seara premierei de către artiștii amatori ai colectivului Teatrului popular din Călărași. Deși obișnuiți cu scena, activitatea teatrală din acest oraș apropiindu-se de vârsta a două decenii, interpreții au avut de susținut un dificil examen – reîntâlnirea cu publicul în cadrul primului spectacol al stagiunii 1964/1965. Cu această ocazie au prezentat piesa E vinovată Corina?,  de Laurențiu Fulga.”(Steagul roșu din 13 noiembrie 1964)

“Cu Șoc la mezanin, de I. D. Șerban, un buchet de actori de la Teatrul popular Călărași, sub prestigioasa baghetă regizorală a lui Călin Florian, descifrează multiplele semnifcații ale unei partituri cu rezonantă încărcătură epică, dând replica multiplelor posibilități ale colectivului de a se mișca în voie, cu notabilă mobilitate interpretativă.”(Tribuna Ialomiței din 24 mai 1975)

“Primit cu multă căldură și aplaudat ades cu însuflețire, spectacolul cu A doua față a medaliei de I. D. Sârbu, în interpretarea de elită a Teatrului popular Călărași, aduce argumentul realei sale potențe valorice, panoramează adevăratele-i dimensiuni în dezbaterile etice cu publicul.”(Tribuna Ialomiței din 28 iunie 1975)

Informațiile scrise care s-au păstrat până în zilele noastre dovedesc că începând din anul 1022 și până în prezent în spațiul carpato-danubiano pontic au avut loc numeroase mișcări seismice, dintre care 33 au depășit 7 grade pe scara Richter. Un singur cutremur se pare că a depășit 8 grade pe scara Richter, acesta înregistrându-se la data de 26 octombrie 1802(stil nou). Seismul a avut epicentrul în regiunea Vrancea, iar adâncimea focarului a fost estimată la 140-150 km,  primul val resimțându-se la ora locala 12h 55 min, având o durată estimată de aproape 2 minute.  S-a manifestat foarte violent în numeroase zone din Moldova, Muntenia, dar și în Sudul și centrul Transilvaniei. Magnitudinea estimată ar fi fost de 7,9-8,2 grade pe scara Richter. În conștiința contemporanilor a intrat sub denumirea de CUTREMURUL CEL MARE.

Numeroase documente contemporane surprind efectele cutremurului. Cel mai mult a avut de suferit Capitala Munteniei, Bucureștiul, unde s-au declanșat numeroase incendii, au fost afectate biserici și clădiri civile. Acum se prăbușește o parte din celebrul turn al Spitalului Colțea,  ridicat de soldați/zidari suedezi, rataciti prin aceste locuri dupa înfrangerea de la Poltava (1709) si care au fost apoi găzduiți  în acest turn.

În documentele Bisericii Ortodoxe Romane – XXVI, p. 224, este scris: „1802 octombrie 14 (stil nou, 26 oct. – nota ns.), marți, s-a cutremurat pământul foarte tare, încât au căzut unele turnuri de la sfintele biserici, iar alte biserici au căzut de tot. Aice, în București, s-a rupt și turnul cel înalt, Colțea, care era podoaba orașului, iar din casele boierești, și din cele de obște prea puține au scăpat zdravene. Acest cutremur s-a întamplat la 7 pol ceasuri din zi (de fapt, ora 12:55 – nota ns.), iar de ar fi fost în vremea adunării norodului la rugăciune, precum era zi de praznic (ziua Preacuvioasei Parascheva – numită atunci, în popor, și “Vinerea Mare”), s-ar fi făcut groaznică moarte, sau de-ar fi ținut mai mult, poate se strica si pământul, cufundându-se, căci la multe locuri s-a desfăcut pământul, ieșind pământ și apă (în alte cronici și păcură !!!-nota ns.). Ci numai ca vreun minut au ținut, aratând milostivul Dumnezeu mai puțină certare nouă păcătoșilor, iar nu ne-au dat de tot pierzării până la sfârșit.”

Autorul primei Monografii a Bucureștiului, publicată în 1899, Gheorghe Ionescu-Gion, consemna, la rândul lui: „Cocoşii, câinii, caii, boii dau de mai nainte semne de o groază nepricepută şi când au început sguduielile, ceva asurzitor şi ne mai auzit, nesce strigăte, sbierete, mugete, urlete s’au ridicat către ceruri, amestecându-se cu sgomotul duduiturilor cari se rotocoliau pe sub pământ, ca n faimosul tum cardine tellus subsedit, al lui Lucaniu. Fiă-care se aştepta ca pământul să-i crape sub picioare şi să-l înghită în adâncurile sale”

Atât de puternic a fost cutremurul de la 26 octombrie 1802, încât s-a resimțit până la Moscova. Conform afirmațiilor prof. Gheorghe Mărmureanu, care-l citează, la rândul său pe academicianul moldovean Anatol Drumea, “în ziua de 26 octombrie 1802, la ora 14:55 (ora locală a Moscovei, deci 12:55 ora Bucureștiului – nota ns.), o bonă plimba un cărucior în curtea Bibliotecii Universității Lomonosov din Moscova. La un moment dat, a văzut cum cad statuile și băncile deplasându-se în parc. În acel cărucior era copilul Aleksandr Sergheevici Pușkin (1799-1837), marele poet rus de mai târziu.”

Cutremurul catastrofal din anul 1802 s-a resimțit puternic și a afectat numeroase clădiri civile și bisericești și în localitățile care intră astăzi în componența județului Călărași. Astfel, cutremurul dă lovitura de grație schitului și zidurilor Mânăstirii Cătălui, pe care practic o rade de pe fața pământului, din vestita ctitorie a Corbenilor din secolul al XVI-lea rămânând în picioare doar un rest din zidul clopotniței. Puternic afectate au fost și mânăstirile de la Negoiești și Plătărești. Și târgul Călărași a avut de suferit. Aici, vechea biserică cu hramul Sfântul Nicolae este serios avariată, pentru ca în anul 1829, un alt cutremur puternic să o pună practic la pământ. Va fi recladită în anul 1836 de către localnici, cu sprijinul prințesei Prosorowschi, sora generalului Prosorowschi care era îngropat în curtea bisericii, prințesa făcând o donație de 6000 de ruble. Puternic afectat va fi și Hanul central al Călărașiului care se afla pe locul actualului Muzeu municipal(fosta clădire a Primăriei). Este afectată și Biserica din Mânăstirea, ridicată de Matei Basarab la 1648, precum și Biserica cu hramul Sf. Andrei din Fundeni-Frunzănești, ctitorită de boierii Dudești la 1732.

Cutremurul de la 26 octombrie 1802 îl prindea pe meleagurile călărășene pe domnitorul Țării Românești,  Constantin Vodă Ipsilanti. Reîntors de la Istanbul, unde fusese numit domn de către sultan, pe 26 octombrie 1802 domnitorul Constantin Ipsilanti intra în țară pe la Oltenița. În drum spre București, se oprește la Radovanu, unde îl așteptau marii boieri ai țării să i se închine. Dar să îl lăsăm pe istoricul Ștefan Ionescu(autor al unei interesante monografii despre armeanul Manuc-bei) să descrie acest episod: “Era în ziua de Vinerea Mare, 14 octombrie 1802(stil vechi-nota ns.). Careta domnească, urmată de șirul caretelor boierilor însoțitori, înconjurată de arnăuți călări, aluneca în trapul liniștit al cailor, pe un drum prăfuit și sinuos ce ducea de la Oltenița la București… Domnitorul, om în puterea vârstei, privea cu viu interes pisajul întomnat al câmpiei… Satul Radovan era pe moşia boierului Scarlat Ghica. În piaţa din centrul lui, străjuită de o biserică şi o fântână, veniseră boierii de la Bucureşti să-l întâmpine pe noul domnitor şi să i se închine… Domnitorul privi în jur, la fântâna cu jgheab de lemn, la biserica bătrână, obosită de vreme, neîngrijită, cu crucea strâmbată de vânturi şi cu lemnăria clopotniţei putrezită. Respectuos faţă de tradiţiile ţării şi adânc credincios, Constantin Vodă Ipsilanti, împreună cu boierii, intrară în biserica satului să aducă mulţumire lui Dumnezeu că l-a învrednicit domn al Ţării Româneşti. Dar nu intrară bine în biserica înegrită de fumul lumânărilor, când, deodată, au început să se clatine uşor zidurile, să se mişte icoanele, să scârţâie din încheieturi vechi, catapeteasma. Domnul şi suita lui s-au speriat tare, şi au dat fuga spre uşă ca să se adăpostească sub cerul care nu avea cum să se prăbuşească. Şi numaidecât au auzit un zgomot puternic. Se prăbuşise bolta bisericii care, spre liniştea tuturor, nu prinsese pe nimeni sub ruinele ei.”

Speriat de ceea ce a văzut și cu gândul la ceea ce probabil s-a întâmplat la București, Constantin Vodă Ipsilanti, cu întreaga suită a plecat în trombă către capitală, rostind următoarea rugăciune, după cele consemnate de Gheorghe Ionescu-Gion: “Doamne! Doamne! Nu pierde pe poporul tău pentru păcatele mele, ci pe mine numai!”

În baza art. 306 din Regulamentele organice pentru Muntenia, se hotărăște înființarea de școli naționale(publice) în orașele reședință de județ. Se puneau astfel bazele unui învățământ public de stat, cu obligativitatea pentru autoritățile locale de a include în buget sumele necesare pentru construcția și întreținerea unor asemenea școli. În acest sens, Eforia Școlilor Naționale, organismul central de la București în sarcina căruia revenea coordonarea și  monitorizarea activității din școlile publice județene, a publicat, în septembrie 1833, Regulamentul Școalelor Publice, care detalia problemele de ordin organizatoric și structural al școlilor și a fixat orientarea și principiile de bază ale învățământului conform Regulamentelor Organice.

            Eforia Școlilor, mai ales prin priceperea și dârzenia lui Petrache Poenaru, directorul instituției regulamntare cu sarcini în domeniu, a conceput o școală bine organizată, care să corespundă scopului urmărit, acela de a răspândi știința de carte în rândurile unei populații mai largi din lumea orașelor și a satelor din împrejurimi.

            Întrucât din aprilie 1833 Călărașiul devenise reședința județului Ialomița, încă din primul buget întocmit de Comisia oraşului Călăraşi se prevăzuse suma de 4500 de lei pentru ridicarea unui local de şcoală, sumă cu care începe deja din anul 1833 construcția unui local pentru școala națională. Într-un raport al Ocârmuirii județului către Eforia Școlilor, din 6 noiembrie 1833, se menționa că „nemaifiind nici o casă slobodă nu rămâne alta decât să fie îngăduială până în primăvară  când se va pregăti școala ce acum se lucrează.”

Construcția fusese începută pe un loc pe care Epitropia Spitalului Colțea din București, proprietarul moșiei Lichirești, inclusiv al tuturor terenurilor din orașul Călărași, locuitorii de aici plătind taxa de embatic pentru terenurile pe care își ridicaseră locuințe, magazii și prăvălii, îl donase Ocârmuirii județului pentru „acea încăpere de școală.” Datat la 20 decembrie 1834, documentul la care am făcut referire, mai preciza că terenul pentru școală avea „doisprezece stânjeni în lat și optsprezece stânjeni în lung”( 1 stânjen avea aproximativ 2 m – nota ns.) și era amplasat în apropierea brațului Borcea.(Conform celor scrise de Pompei Samarian, pe același amplasament se va ridica, în anul 1890,  Școala primară de băieți nr. 2. Clădirea a fost demolată la începutul anilor ’70 în locul ei fiind ridicat Blocul la parterul căruia a funcționat CEC-ul până să se mute în actualul sediu)

Școala primară de băieți nr. 2 ridicată pe locul Școlii Naționale de la Călărași

Vrednicul arendaş Grigore Poenaru, care administra proprietățile Spitalului Colțea de la Călărași, se va ocupa personal  de construcţia Școlii naționale de pe malul Borcii. Clădirea s-a construit “din zid, ca să fie temeinică, pentru totdeauna”. La 28 octombrie 1835 Comisia oraşului comunica cârmuitorului Polizu că şcoala costă 16300 de lei şi va avea o sală de cinci stânjeni lungime şi trei şi jumătate lărgime, două odăi pentru profesor, fiind învelită cu olane.

            Localul a fost gata în 1837. Primul profesor a fost Ioan Gherasim Gorjanul, plătit cu 250 de lei pe lună şi el venea de la Vălenii de Munte, instalându-se, la Călăraşi, în august 1837. Deosebit de frecventată încă de la deschidere, şcoala a devenit repede neîncăpătoare, motiv pentru care se intervine la Bucureşti, în anul 1840, unde Vornicia din Lăuntru dă poruncă “să se slobodă din banii Comisiei lei 3181 pentru lărgirea şcoalei”.

            Dintr-un material documentar realizat de Constantin Dobrescu și publicat în “Gazeta de Prahova” din 10.10.2016 aflăm că  Ion Gherasim Gorjanu s-a născut în județul Gorj, comuna Bengești, la 31 iulie 1800.  De mic copil cunoaște greutățile vieții și lipsurile, iar cu ocazia unor incursiuni ale postavagiilor turci peste Dunăre, în Oltenia, este luat rob împreună cu familia sa. La Constantinopol, în anii robiei, reușește să învețe limbile: turcă, greacă, arabă și franceză și, totodată, să se inițieze în tainele astronomiei.  Reușește să scape din robie cu ajutorul lui Rigas, vestitul cojocar al lui Caragea Vodă (1812-1818), care, văzând dorința de învățătură a micului oltean, îl înscrie la școala bisericii Stavropoleos și, după aceea, la Colegiul Național „Sf. Sava”, pe care Ion Gherasim Gorjanu îl termină în 1825, având privilegiul de a audia cursurile lui Ion Heliade Rădulescu.  Fiind prețuit și sfătuit de profesorii săi, Ion Gherasim Gorjanu intră la Școala de Candidați de la „Sf. Sava” și, în urma „legiuitului examen” și pe temeiul unui raport al lui Petrache Poenaru (tot gorjean), Directorul Școlilor Naționale, Eforia Școalelor numește pe Ion Gherasim Gorjanu ca profesor la o școală obștească națională din capitala fostului județ SAAC – Vălenii de Munte – , unde va fi primit în 1832 „cu mare bucurie și urări pătrunzătoare” de către localnici. În august 1837 este transferat la Școala națională de la Călărași, lui  Ion Gherasim Gorjanu  revinindu-i meritul de a fi întemeietorul de fapt al primei școli publice călărășene.

Școlaru sătean, manual editat în anul 1840 de Ion Gherasim Gorjanu

Ioan Gherasim Gorjanul a stat în Călăraşi până în septembrie 1842, când a fost mutat la Ploieşti, iar în locul lui a venit Grigore Constantinescu din Roşiori de Vede, om instruit şi entuziast. La 7 iulie 1845, Comitetul de inspecție informa Eforia școlilor despre strădania lui Grigore Constantinescu pentru bunul mers, atât al Școlii naționale de la Călărași, cât și al școlilor publice din satele județului. După ce arată că prin activitatea desfășurată și prin buna sa purtareși-a atras dragostea tuturor locuitorilor, președintele Comitetului de inspecție roagă Eforia ca și din partea ei să-i fie adresate mulțumiri profesorului.

Cu începerea anului şcolar 1847/1848 se adaugă şi un al doilea post la Şcoala din Călăraşi, ocupat de profesorul Toma Dordea, care a sosit la Călărași la 7 octombrie 1847. Acesta a funcționat ca profesor până la 16 mai 1848, când moare de holeră. Ni se pare interesantă o informație despre acest profesor, deși activitatea sa la Călărași a fost, din păcate, de scurtă durată. Astfel, la inventarul care se face după moartea sa, se precizează, printre altele, că în casa acestuia s-au găsit un număr de 107 cărți și un teanc de gazete, ceea ce pentru acea vreme îl desemna pe posesor ca un intelectual rasat, un bibliofil și iubitor al cărții.

Izbucnirea revoluţiei din 1848, urmată de ocupaţia străină (otomană), a avut drept rezultat închiderea şcolii timp de trei ani, până la 1 ianuarie 1852. La redeschidere, unitatea şcolară are acum patru clase cu doi profesori, Răducan Mitran, la clasa întâia şi a doua, şi M. Petrescu, la a treia şi a patra.

În ceea ce priveşte populaţia şcolară, sursele arhivistice amintesc faptul că în anul 1838 Şcoala de la Călăraşi era frecventată de 80 de elevi, pentru ca în anul şcolar 1847/1848 în evidenţele acesteia să nu se mai găsească decât 63 de şcolari, repartizaţi în patru clase (I-IV). Explicaţia numărului mare de elevi din primii ani de activitate constă în faptul că pentru început Şcoala naţională de la Călăraşi a îndeplinit şi rolul de şcoală normală, iniţiind în tainele scrisului şi cititului pe candidaţii trimişi din satele din judeţ care urmau apoi să deschidă şcoli proprii.

Interesante sunt informaţiile cu referire la conţinutul învăţământului. Astfel, în clasa I-a, copiii învăţau să scrie şi să citească, pentru ca în clasa a II-a să treacă la însuşirea celor patru operaţiuni aritmetice şi să se deprindă să facă socoteli în gând cu numere simple. Programa claselor a III-a şi a IV-a cuprinde învăţarea “una după alta” a catehismului, a elementelor gramaticii româneşti, istorie, geografie şi aritmetică superioară.

Reluarea procesului de învăţământ va fi posibil în oraşul Călăraşi de-abia în anul 1852, școala funcționând cu oarecari sincope până la intrarea în vigoare a Legii educației publice din anul 1864, dată după care, începând cu anul școlar 1865/1866, va deveni Școala primară de băieți nr. 1 Călărași.

Noi, cei născuți în Bărăgan în anii de după cel de al doilea război mondial nu trebuie să facem un efort de memorie prea mare pentru a ne reaminti faptul că bunicile și mamele noastre,  cele care de primăvară până toamna târziu se aflau la munca câmpului,  în timpul iernii  se dedicau exclusiv unor activități meșteșugărești în urma cărora își confecționau singure textilele cu care-și decorau interioriul caselor sau țeseau pânza din care croitorii specializați le realizau costumele populare, folosite în activități productive sau îmbrăcate în zi de sărbătoare. Și astăzi, în cercetările noastre, am găsit în satele călărășene, de regulă la persoanele mai în vârstă, aspecte care confirmă afirmațiile de mai sus. Este adevărat însă că modernismul a cîștigat un teren imens și în acest domeniu, țăranii din Bărăgan preferând tot mai mult să cumpere țesături industriale sau obiecte de îmbrăcăminte de uz casnic gata confecționate în atelierele și fabricile de la orașe.

Torsul și țesutul sunt îndeletniciri casnice practicate încă de femeile din localitățile rurale ale județului, chiar dacă nu cu aceeași intensitate ca  altădată. Aici păstoritul local a furnizat ca materie primă de bază lâna, iar creșterea viermilor de mătase, precum și cultivarea inului, cânepii și mai apoi a bumbacului a oferit elementele constitutive ale pânzei țărănești țesută în război pentru nevoile gospodăriei. Forme și unelte străvechi ale industriei casnice textile au persistat până nu demult în această zonă, unele folosindu-se și astăzi. Țesături și cusături specifice regiunii Dunării și Borcei, adevărate piese autentice de artă populară, în care sunt valorificate ornamentele, cromatica și formele tradiționale, se realizează și astăzi în sate ca Radovanu, Sohatu, Chiselet, Spanțov, Roseți, Unirea, Borcea ș.a.

          În ceea ce privește tehnica pregătirii firelor vegetale, în cazul celor de cânepă, după smulgerea plantelor de pe câmp, cânepa era pusă ,,la topit” în ochiuri de apă stătătoare, după care plantele se băteau la ,,meliţă”, apoi se dărăceau, alegându-se firele pentru tors. La bumbac treaba era puțin mai simplă, în sensul că după recoltare, vata era trecută printr-o mașină specială pentru înlăturarea semințelor, după care se făceau fuioarele pentru tors. Lâna se prelucra printr-o tehnică asemănătoare, torcându-se apoi din furcă, obținându-se fire de grsimi diferite, în funcție de destinația ce urma să aibă țesătura.

          Țesutul firelor în război necesită o suită de operații pregătitoare: depănatul firelor pe rășchitor și mai apoi pe mosoare sau țevi de trestie; scrobitul firelor pentru a căpăta o rezistență mai mare la țesut; urzitul pe gard sau urzitor; neveditul  sau încrucișarea firelor prin ițe și spată ș.a. Pentru țesutul  propriu-zis în zonă s-a folosit și se folosește încă războiul orizontal, care permite alegerea unei game diversificate de țesut, în funcție de obiectul ce urmează a se realiza ulterior din țesătură.

Cusutul  a fost un meșteșug casnic frecvent utilizat în gospodăriile țărănești din județ, legat nemijlocit de împodobirea  pieselor de îmbrăcăminte și a țesăturilor de interior. Ca tehnică cu posibilități multiple de decorare, cusutul artistic se mai practică și astăzi, fetele deprinzându-l de la vârsta de 5-6 ani. Se utilizează cusătura în puncte, pe pânză de itamină, sau urmărindu-se textura pânzei pe care se coase, respectând liniile drepte ale firelor de urzeală. Cusătura ,,la fir” se lucrează linie lângă linie, la distanța de un fir, de la stânga la dreapta, iar ,,șabacul” se realizează prin scoaterea de fire. Modelul se formează din pliuri și goluri și decorează, de regulă, marginile ștergarelor. Legat de tehnica cusutului, întâlnim tot mai des croșetatul ,,pe deget” sau modelul ,,lansetă”, femeile din satele călărășene realizând foarte frumoasele ,,mileuri” care sunt amplasate pe obiectele de mobilă din interior.

Cojocăritul. Apăruți în cadrul procesului de specializare a unor activități legate de confecționarea piesele de îmbrăcăminte, cojocarii au fost, până nu demult, nelipsiți din satele călărășene. Marea lor majoritate își exercita meșteșugul în gospodărie, în timpul liber, ocupându-se cu agricultura și creșterea animalelor. Începând din toamna și până primăvara, atunci când erau des solicitați de concitadinii lor, angrenau în această activitate toți membrii familiei, în acest caz putându-se vorbi chiar de o specializare la nivelul familiilor. Cojocarii satelor erau totodată și tăbăcari, din mâinile lor ieșind, uneori, adevărate opere de artă populară. Avem în vedere pieptarele și cojoacele executate din piele și blană de oaie, împodobite cu frumoase elemente cu motive geometrice și florale, viu colorate, realizate din meșină(se obținea din piele de oaie, eliminându-se blana). Ca tehnică, cojocarul începea cu alegerea și prepararea pieilor, preferându-se piele de animale sacrificate primăvara și vara. Argăsitul pieilor se făcea după metode arhaice, bazate pe sare, iar tăbăcitul se realiza cu ajutorul unui amestec de tărâțe de grâu și sare. Urma apoi ,,trasul” pieilor, când cojocarul elimina resturile de carne cu ajutorul unuei ,,cuțitoaie” bine ascuțită. Prelucrarea meșinei era puțin mai complicată, aceasta fiind și vopsită cu ajutorul unor extracte obținute din plante. În zilele noastre cojocarii au devenit tot mai rari, sătenii preferând hainele de piele realizate în atelierele industriale.

Încondeiatul ouălor. Din totdeauna românii au marcat cu multă bucurie sărbătoarea creștinească a Învierii, numită popular Sărbătoarea de Paști. Cu această ocazie, precum și cu prilejul Înălțării, femeile din aproape toate gospodăriile țărănești practicau și practică încondeierea ouălor, folosind în acest scop un bețișor subțire înfășurat cu o cârpă, care era introdus într-un vas cu ceară topită, apoi cu el desenau diferite modele pe oul cald și bine uscat. După aceea ouăle se introduceau într-o soluție colorată, de regulă, în roșu, galben, verde sau albastru. Prin fierbere, fondul se colora în nuanța dorită, în timp ce porțiunile trasate cu ceară, după îndepărtarea acesteia, rămâneau albe. În unele gospodării, femeile folosesc, în locul cearei, frunze de plante strâns legate pe ou cu ajutorul unui tifon. Rezultatul este asemenător.

Este îndeobște cunoscut faptul că primele școli cunoscute în Muntenia au funcționat pe lângă mănăstirile pe care domnitorii români de după Basarab I le ctitoriseră de la Carpați și până la Dunăre. Asemenea școli au existat, cu siguranță, și pe lângă mânăstirile de la  Cătălui(ctitorie a jupâniței Caplea din anul 1577, amplasată pe malul lacului Cătălui, pe raza actualei comune Căscioarele), Negoiești(ctitorie a lui Matei Basarab și a doamnei sale Elina la 1649), Plătărești(ctitorită de același Matei Basarab la 1640)  și Cornățel(Mânăstirea), pe care istoricul Constantin C. Giurescu a identificat-o ca fiind mânăstirea Struglea, construită de Mircea cel Bătrân la 1409. În 1417 mânăstirea ar fi fost pustiită de năvălirea lui Mahomed I, după care ar fi avut o viață modestă, fără danii și fără hrisoave, până la Matei Basarab care reclădește biserica la 1648.

Oameni cu știință de carte s-au aflat cu siguranță în orașul Cornățel și în așezarea de la cotul Borcii, menționată în documentele medievale sub numele de Lichirești și mai apoi de Călărași, amplasată în fața importantului centru militar și strategic de la Silistra și pe unde domnii Țării Românești își trimiteau corespondența la Constantinopol(Istanbul).

Cornățelul, amintit documentar la sfârșitul secolului al XV-lea, evoluează rapid de la statutul de târg la cel de oraș domnesc, devenind centrul administrativ al stolnicilor(vameșilor), care supravegheau pescuitul pe Dunăre și în bălțile din apropiere. Multe documente din secolele al XVI-lea și al XVII-lea amintesc de vameșii de la Cornățel, de obligațiile și litigiile acestora, ceea ce înseamna că măcar o mică parte a oamenilor din zonă cunoșteau scrisul și cititul în limba română, având în vedere faptul că acum documentele din cancelaria Țării Românești erau redactate, în marea lor majoritate, în limba română, cu caractere chirilice. În alte documente apar ca martori și semnează localnici din Cornățel, ceea ce dovedește că aceștia știau carte fără drept de tăgadă. Așa face căpitanul Socol din Cornățel care semnează, ca martor, un document din  1 august 1630, care separa rumânii din localitățile Lichirești(Călărașiul de azi) și Crăciani(cartierul Măgureni al municipiului Călărași).

Despre știința de carte a unor localnici din satul de la cotul Borcii – Lichirești, devenit, mai apoi târg, loc de vamă și carantină pentru domnitorii munteni și moldoveni care mergeau sau se întorceau de la Constantinopol(Istanbul) avem mai multe documente, care dovedesc că o parte a lichireștenilor știau să citescă și cunoșteau cărțile sfinte. Așa se explică de ce la 1 august 1630, când se întocmea un act din porunca lui Leon Vodă, megieșii(oameni liberi) sunt puși să jure pe Evanghelie. Mai târziu, la 12 noiembrie 1677, pe un act de vânzare al moșiei și satului Lichirești semnează, ca martori, 33 de boieri, megieși și localnici, ceea ce dovedește că numărul cunoscătorilor de carte din zonă a crescut semnificativ. Când, după 1700, moșia Lichireștilor devine proprietatea mânăstirii și spitalului Colțea din București și călărașii ștafetari încep să se stabilească în zonă, avem o nouă dovadă că interesul pentru instrucție a crescut. Este vorba de un document încheiat la Lichirești(Călărași), la 25 mai 1722, prin care călărașii ștafetari se angajau să lucreze și ei la moșia spitalului Colțea și să plătească dijmele cuvenite. Documentul în cauză poartă semnătura olografă a mai multor călărași ștafetari, printre care Ion Perdi, Dude călăraș, Ilie Stegaru, Andrei Ceaușu, Nicolae călăraș, Gheorghe călăraș și Grigore călăraș.

Documentul din 12 noiembrie 1677

Regimul fanariot impus Munteniei și Moldovei, a determinat profunde schimbări atât în economie și administrație, precum  și în domeniul învățământului, al politicii școlare și al gândirii pedagogice. În ceea ce privește teritoriul ce intră astăzi în componența județului Călărași, trebuie remarcat faptul că multe din localitățile ce aparțineau atunci fostului județ Ilfov s-au aflat sub puternica influență a centrului de cultură și educație pe care îl reprezenta Bucureștiul, reședința administrativă a județului Ilfov. O altă parte a localităților din actualul județ Călărași aparțineau, în epocă, fostului județ Ialomița, care tocmai își mutase capitala de la Orașul de Floci la Urziceni,  un târg aflat la numai 45 km distanță de București, cu o populație ce depășea cu puțin 1000 de locuitori. Pe de altă parte, la Dunăre, concomitent cu scăderea importanței economice și a influenței culturale a fostelor orașe medievale Cornățel și Orașul de Floci, asistăm la afirmarea tot mai evidentă a unui nou centru de interes economic și cultural – Călărașiul, ridicat la rangul de târg la 2 iunie 1731, prin hrisovul domnitorului Mihai Racoviță.

Încă de la începutul domniilor fanariote se acordă o atenție importantă învățământului în limba greacă, care devine limba oficială a cancelariei domnești. Sunt aduși în țară profesori greci, se tipăreasc cărți în grecește. Academia domnească de la Sfântul Sava din București devine o adevărată  Academie grecescă, ale cărei cursuri erau urmate atât de fiii domnitorilor și boierilor români, cât și de tineri din alte state din Balcani. Binecunoscute au fost în epocă și școlile de la Sf. Gheorghe – Vechi și Colțea, ambele cu predare atât în grecește, cât și în românește.

Importante, din punctul nostru de vedere, au fost cele două școli menționate mai sus. Astfel, Școala românească de la Sf. Gheorghe Vechi a funcționat și ca școală de reședință a județului Ilfov, în conformitate cu decizia domnitorului Alexandru Ipsilante din 1776, aici fiind instruiți copiii proprietarilor de moșii din Ilfov și mulți dascăli de la mănăstirile din zonă care diseminau apoi scrisul și cititul în limba română în școlile care funcționau pe mai departe la Plătărești, Negoiești, Cătălui, Mânăstirea și Fundeni-Frunzănești. Spre exemplu, la 1810, Școala de la Negoiești funcționa cu 10 elevi, după cum se menționează într-un document contemporan. În ceea ce privește Școala mânăstirii Colțea, care a funcționat în întreaga perioadă fanariotă, aceasta este firesc să fi fost urmată și de fiii arendașilor moșiei Lichirești-Călărași, moșie ce aparținea mânăstirii Colțea din București.

O notă aparte trebuie făcută și despre școlile particulare din   satele din Ilfov și Ialomița, școli cu predare în limba română și care au fost urmate de mai multe generații de tineri care aveau nevoie de cunoștințe generale de scris și citit, precum și de însușirea principalelor operațiuni aritmetice. Sunt menționate în documentele vremii Școala de la Obilești(Valea Argovei), înființată în anul 1793 și Școala de la Poiana, înființată în 1798.

Într-un act de vânzare, scris de popa Bică și redactat la Călărași, pe 3 septembrie 1813, se precizează că la facerea actului au fost martori, punându-și semnătura, popa Teodor și Fotache grămătic. Cunoscând că grămăticul se ocupa și cu predarea învățăturii de carte, este foarte posibil ca Fotache să fi ținut, la Călărași  un fel de școală. De altfel această concluzie poate fi cu atât mai plauzibilă cu cât, așa cum afirma dr. Pompei Samarian, pe lângă Biserica din localitate cu hramul Sf. Nicolae, existentă înainte de anul 1630, funcționa un fel de școală, al cărui produs, printre alții, fusese și Badea din Lichirești, caligraf al Curții domnești.

Prin Regulamentul școlar, aprobat de Vodă Caragea la 12 decembrie 1817, se prevedea înființarea de școli românești atît la București, cât și pe la județe, menționându-se că pe lângă cei 250 de taleri pe an ce se dădeau dascălului școlii din bugetul statului, urmau să contribuie și localnicii, după puterea lor. Documentul prevedea, de asemenea, ca pentru bunul mers al învățăturii să se înființeze, la fiecare școală, câte o epitropie, formată din  doi sau trei membri din acel oraș, mai ales dintre cei care au copii la școală. Și pentru fostele județe Ialomița și Ilfov există documente contemporane care confirmă înființarea unor asemenea școli județene la București și Urziceni, despre cea de la Urziceni precizându-se și numele dascălului, un anume Mihalcea, care a funcționat de la 1817 și până în 1833, când capitala fostului județ Ialomița se mută la Călărași, moment care va marca și începutul învățământului public în spațiul călărășean, aspect pe care-l vom aborda într-un articol viitor.

În Catalogul monumentelor istorice din județul Călărași, publicat în anul 2007 de Direcția județeană pentru cultură și patrimoniu, pe raza comunei Șoldanu este inventariată, ca obiectiv de patrimoniu de interes național, Mănăstirea Negoiești, despre care se precizează că este construită în anul 1649,  fiind ctitorită de Matei Basarab și soția sa Elina.

În articolul de față încercăm să prezentăm mai multe date atât despre contextul istoric, cât și despre importanța arhitecturală a mănăstirii în ansamblu, dar mai ales a Bisericii ridicată aici de Matei Basarab și doamna sa Elina, considerată pe bună dreptate a fi cel mai important monument istoric din actualul județ Călărași, o adevărată bijuterie arhitecturală, cum se poate remarca și din fotografiile atașate prezentului articol.

Despre domnia lui  Matei Basarab(1632-1654) se cunoaște faptul că a fost o epocă de înflorire culturală, consacrându-se ca cel mai mare ctitor ortodox al neamului românesc.  A ridicat din temelie peste 30 de biserici la care se adaugă refacerea multor altora, atât în țara, unde l-a depășit cu mult chiar și pe Ștefan cel Mare, cât și la Muntele Athos și la sud de Dunăre, la Vidin și Șistov. Numai pe teritoriul de azi al județului Călărași Matei Basarab a ctitorit trei biserici, la Mănăstirea, Plătărești și Negoiești.

Mănăstirea Negoiești, care făcea parte din lanțul de mănăstiri întărite cu ziduri de fortăreață pe care le-a construit Matei Basarab la Dunăre, pentru a juca un rol de apărare împotriva invaziilor otomane într-o regiune lipsită de cetăți de apărare, a fost ridicată în anul 1649  într-un sat vechi, cu o poziție strategică pe cursul Argeșului, unde domnitorul își ridicase un conac în anul 1640, care timp de 10 ani devenise o adevărată reședință de vară a lui Matei Basarab. Aici, la Negoiești, emite domnitorul mai multe acte oficiale datate între anii 1840-1850, ceea ce confirmă aprecierea unor istorici care susțin că pentru o bună bucată de vreme capitala Țării Românești se mutase la Negoiești, pe Argeș!

În asemenea condiții era normal ca aici Matei Basarab să ridice o biserică impunătoare, înconjurată de masive ziduri de apărare și cu o poartă de acces fortificată. Letopisețul Cantacuzinesc  îi atribuie lui Matei Basarab ctitoria de la Negoiești, pe Argeș, în timp ce pisania bisericii, scrisă în limba slavonă, menționează ca ctitor pe “cinstita doamnă Elina, soția marelui și bine-cinstitorului domn, Io Matei Basarab.” Probabil că ridicarea Bisericii de la Negoiești este în egală măsură opera celor doi membri ai familiei domnitoare. Aceștia, după cum o confirmă documentele de epocă, au ctitorit împreună numeroase alte clădiri de acest gen.

În ”Istoria Ţării Româneşti” a cronicarului Radu Popescu se face menţiunea că această mânăstire este cel mai nou lăcaş de cult al lui Matei şi a doamnei sale Elena, care la un an după construcţie au închinat-o la Muntele Athos şi căreia i-au oferit o serie de cărţi şi odoare religioase. Se mai făcea precizarea că însuşi domnul Ţării Româneşti a intervenit la egumenii de la Sfântul Munte pentru a trimite egumeni şi stareţi care să ia în primire afacerile noii mânăstiri. Se poate deci trage concluzia că din anul 1650 biserica din Negoieşti a fost ridicată la rangul de mânăstire, din moment ce ea a fost închinată sfântului munte din Grecia iar afacerile administrative şi religioase au fost acordate egumenilor greci.

În ceea ce privește aspectul bisericii, incinta avea forma unui patrulater neregulat. Zidurile erau din piatră şi cărămidă, turnul bisericii era construit din cărămidă până la jumătate iar restul din lemn. Cupola era protejată în exterior şi în interior cu şindrilă de brad. În altar pardoseala era din scânduri de lemn în loc de piatră. Înălţimea totelă a boltei era estimată la 30 stânjeni şi jumătate. Ferestrele erau din fier şi erau prevăzute cu geamuri. Pardoseala interioară a bisericii era din cărămidă, uşile erau făcute din scânduri de stejar şi se închideau cu ajutorul unor balamale. Casele egumeneşti  au fost construite o dată cu lăcaşul bisericii (din proiect cum spun cronicile timpului) din zid. Iniţial ele cuprindeau un număr de 8 încăperi, acoperite cu şindrilă şi prevăzute fiecare cu pivniţe. Pe jos acestea erau pardosite cu scândură din lemn de stejar. Uşile erau din lemn, iar ferestrele erau din fier. Toate încăperile erau prevăzute cu sobe de încălzit. Pivniţele erau foarte mari fiind pardosite cu scânduri de stejar. Toate erau prevăzute cu uşi din lemn. Ele erau destinate păstrării produselor necesare aprovizionării egumenilor şi călugărilor mânăstireşti.

Mărturiile documentare păstrate pentru secolul al XVII-lea arată că în general activitatea mînăstirii nu a cunoscut perioade lungi de linişte. În 1680 un document din fondul mînăstirii Cotroceni menţionează faptul că în acel an se semnalase un prim atac din partea turcilor care au atacat mînăstirea şi au distrus o parte din lucruri. Atacurile se vor înteţi în anii următori, prezenţa turcilor fiind mai vizibilă după anii 1720 când ei au început să prade sistematic biserica şi casele egumeneşti. Astfel, într-o descriere a mănăstirii din anul 1810 se făcea precizarea că ea fusese părăsită de egumeni în totalitate, iar în interior picturile religioase fuseseră distruse, biserica fiind lipsită chiar de ferestrele de fier, iar odăile egumeneşti se găseau într-o ruină totală. Zidul care înconjura mânăstirea a fost şi el distrus în mai multe locuri, clopotniţa fiind şi ea distrusă.

Importante reparații au fost efectuate după anul 1848, deorece clădirea bisericii, la fel ca altele din zonă, fusese afectată de puternicul cutremur din anul 1838. Restaurarea a fost terminată în anul 1862, când s-a început și refacerea picturii sub conducerea pictorului Constantin Lecca, sprijinit de Mișu Popp, alt pictor vestit al acelor vremi.

Reparaţiile efectuate în acei ani au afectat în primul rând biserica căreia i-au fost montate noi ferestre şi acoperită din nou cu şindrilă. A fost efectuată o primă etapă de zugrăvire interioară a unor scene religioase. Cele mai multe modificari au fost aduse lăcaşelor egumeneşti. Toate încăperile au fost reparate, învelite cu şindrilă, dotate cu sobă şi geamuri. Au fost aduse , de asemenea, modificări pivniţelor, care din 8 încăperi au rămas doar 6. În acestea s-au repardosit podelele, construinu-se şi două cuhnii pentru păstrarea butoaielor de vin. A fost reparată clopotniţa, căreia i s-a montat un clopot şi o toacă de fier.

Ocupaţia străină nu a ocolit nici Mânăstirea Negoieşti în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Astfel, ruşii au ocupat-o în trei rânduri (1802-1806; 1811-1812; 1853-1856) având aici un comandant ce se ocupa cu dirijarea transporturilor, în alte perioade pe aici au trecut turcii (care au înaintat spre Bucureşti în timpul răscoalei din 1821, iar în 1822 se retrăgeau spre Turtucaia cu un mare număr de prizonieri provenind din armata eteristă), iar apoi austriecii care în anii 1851-1852 au staţionat aici cu efective mari intenţionând la un moment dat să intre în Peninsula Balcanică.

Potrivit legii de secularizare a averilor mânăstireşti, din anul 1863 Mânăstirea Negoieşti devine biserică mireană cu hramul “Sfinții Voievozi”. Bunurile sale importante, moşiile şi celelalte terenuri trec în posesia statului. Lăcașul a mai fost reparat în 1927 și după cutremurul din anul 1940. Puternic afectată după cutremurul din martie 1977, biserica este practic părăsită. După decembrie 1989 se fac mai multe încercări de reabilitare a bisericii și zidurilor de incintă, nefinalizate însă din lipsă de fonduri.

Grație perseverenței preotului paroh Nicolae Trușcă, în perioada 2013-2015 întregul complex de la Negoiești a fost reabilitat cu fonduri europene, urmare a unui proiect finanțat prin Agenția de dezvoltare Sud Muntenia de la Călărași.

În anul Centenarului Marii Uniri, ctitoria lui Matei Basarab își ridică corpul zvelt deasupra orizontului, renăscând precum pasărea Phoenix din propria cenușă, spre bucuria spirituală a celor de astăzi și spre cinstirea memoriei ctitorilor de ieri!

Puține personalități ale istoriei naționale au generat atât de multe controverse între istorici, cum a făcut-o Mihai Viteazul, întâiul întregitor de neam și țară, în cazul căruia discuțiile și abordările istorice contradictorii au privit atât originea și evoluția sa în clasa boierească, cât și măsurile întreprinse  ca domnitor al Țării Românești în  politica internă și externă. Mai nou, unii istorici  încearcă să pună sub semnul întrebării chiar și înfăptuirea primei Unirii a românilor, negând existența unei strategii politice pe care o înlocuiesc cu o simplă atitudine aventurieră a nestatornicului voievod. Și dacă  această ultimă abordare  este de înțeles în cazul unor cronicari și istorici străini, rămân surprinzătoare și demne de o cauză mai bună aprecierile câtorva istorici contemporani, care, minimalizând realizarea lui Mihai Viteazul de la anul 1600, fac jocurile unor centre de interes externe care și așa nu văd cu ochi buni marcarea de către români a Centenarului Marii Uniri.

Referitor la originile voievodului Mihai Viteazul, cu aproximativ 40 de ani în urmă scriam, că acesta este născut în anul 1558 în Târgul de Floci, capitala de atunci a județului Ialomița. Informația, bazată pe cercetarea unor documente arhivistice și a lucrărilor istoricilor români, publicate după anul 1900, este inserată în prima lucrare monografică dedicată plaiurilor natale ale lui Mihai, intitulată Județul Ialomița – File de istorie,   publicată la Slobozia în anul 1979, volum care l-a avut drept coautor pe răposatul Alexandru Vlădăreanu, fostul director al Arhivelor Naționale de la Slobozia. Mai scriam și că mama voievodului Mihai fusese Teodora, negustoreasa care comercializa pește către negustorii brașoveni, care coborau la Dunăre cu carele încărcate cu lână și rachiu, acesta din urmă fiind dat la schimb Teodorei, care-l vindea localnicilor, conform informațiilor din cronicile vremii. Afirmația noastră este întărită și de faptul că după mișeleasca asasinare a lui Mihai, în agusust 1601, Teodora va părăsi negustoria și se va călugări, sfârșitul pământesc din anul 1605 găsind-o în haine monahale. Va fi înmormântată la Mănăstirea Cozia.

Dacă în ceea ce privește originea maternă a lui Mihai Viteazul, istoricii, aproape în unanimitate, sunt de acord că mama voievodului a fost Teodora, frumoasa negustoreasă de la Dunăre, în ceea ce privește tatăl voievodului opiniile sunt împărțite. S-a detașat o așa numită poziție oficială, conform căreia Mihai ar fi fost fiul nelegitim al domnitorului Pătrașcu cel Bun, însuși Mihai declarând această filiație în unele documente contemporane. Era firesc să facă acest lucru, pentru a-și atesta astfel originea sa din os domnesc și a-și legitima ocuparea tronului Țării Românești. Dar o analiză mai atentă a faptelor și datelor istorice infirmă o asemenea ipoteză. Astfel, conform informațiilor de epocă, Pătrașcu cel Bun moare a doua zi de Crăciun a anului 1557, fiind căzut la pat încă din luna mai a aceluiași an. Se știe de asemenea, că în iunie 1600, atunci când la Praga îi este făcut portretul oficial (portret pe care-l publicăm și noi), Mihai avea 43 de ani. Acestea fiind faptele istorice, rezultă că Mihai nu putea fi fiul lui Pătrașcu cel Bun.

A mai fost vehiculată de către unii istorici afirmația conform căreia Mihai ar fi fost fiul nelegitim al unui grec, care ar fi avut o legătură cu Teodora de la Târgul de Floci. Adâncind această informație, în anul 2010 istoricul giurgiuvean Marin A. Cristian aduce argumente pertinente și formulează o teorie plauzibilă, și anume că de fapt Teodora nu a fost sora lui Iane Cantacuzino – zis și Iane Epirotul, ci acesta din urmă a fost tatăl lui Mihai, rezultat dintr-o relație cu negustoreasa de la Târgul de Floci, acolo unde Iane Epirotul venea des să facă comerț. Așa credem și noi că se explică mai bine sprijinul pe care bogatul și influentul Iane Cantacuzino, fost ban al Craiovei și capuchehaie la Constantinopol,   l-a acordat lui Mihai  ajutându-l să urce în ierarhia boierească, până la cea mai înaltă funcție, aceea de ban al Craiovei. Se știe, de asemenea, că Iane l-a ajutat pe Mihai, inclusiv cu o importantă sumă de bani, să cumpere tronul Țării Românești.

Ca o concluzie, putem afirma că fiind născut aici, la Dunăre, în prima capitală a județului Ialomița, Mihai Viteazul a cunoscut bine realitățile din zonă, făcând vizite mamei sale, așa cum era firesc, atât în perioada cât a făcut negoț cu vite și giuvaieruri, precum și în perioada sa de ascensiune în funcțiile administrative din Țara Românească, culminând cu cea de domnitor. Sunt documente contemporane care confirmă faptul că Mihai Viteazul a cumpărat satele călărășene Ciocănești, Cunești, Nenciulești(Ulmu), Sulimanul și Frăsinet. A trecut pe la Lichirești în iarna lui 1594/1595 când a atacat Silistra, Turtucaia și Rusciuk și a înzestrat cu sate călărășene Mănăstirea Sf. Nicolae, ctitoria sa din București. Și nu în ultimul rând trebuie să amintim faptul că însăși atestarea documentară a Lichireștilor(fosta denumire a municipiului Călărași) datează din anul 1595, din timpul marelui voievod Mihai Viteazul, întâiul întregitor de neam și țară.

Un sondaj realizat de subsemnatul în rândul tinerilor cu vârsta cuprinsă între 15-25 ani(elevi și studenți) a relevat faptul că mai puțin de 40% dintre repondenți au putut identifica câteva dintre realizările politice și culturale ale domniei lui Constantin Vodă Brâncoveanu. Surprinzător mi s-a părut însă faptul că aproape 80% dintre cei care au formulat răspunsuri au precizat corect modul tragic în care voievodul și-a aflat sfârșitul, împreună cu cei patru fii ai săi. Nici unul însă dintre cei  300 de subiecți nu a putut preciza dacă între Constantin Vodă Brâncoveanu și meleagurile călărășene există vreo legătură. Pentru toți aceștia, precum și pentru cititorii blogului meu, postez articolul de față.

Constantin Vodă Brâncoveanu s-a născut în anul 1654, la Brâncoveni (actualmente sat  și comună în județul Olt). Era fiul postelnicului Papa Brâncoveanu (Matei) și al Stancăi(născută Cantacuzino). După tată era nepotul vornicului Preda din Brâncoveni, iar după mamă al postelnicului Constantin Cantacuzino, membru al familiei Cantacuzino, și unul dintre cei mai influenți boieri din Țara Românească. El a moștenit și a sporit o avere considerabilă, care consta în proprietăți imobile, bunuri mobile și sume de bani depuse în străinătate. În timpul cât a fost domnitor(1688-1714), Țara Românească a cunoscut o lungă perioadă de pace, de înflorire culturală și de dezvoltare a vieții spirituale, în urma sa rămânând un mare număr de ctitorii civile și religioase, construite într-un  stil arhitectural ecectic ce-i poartă numele.

După cum menționa Dumitru Manolache, în ziarul “Lumina” din 22 iulie 2014, una dintre cele mai discrete, misterioase şi preţuite curţi domneşti ale Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu, mai puţin cunoscută de publicul larg, a fost cea de la Obileşti(Valea Argovei de azi – nota ns.), din sudul ţării. Ea a fost ridicată pe un ostrov, între două braţe ale râului Mostiştea, în actualul judeţ Călăraşi. Aici se retrăgea domnul adesea la odihnă şi meditaţie singur, cu familia sau cu parte din curte, pentru perioade mai lungi sau mai scurte. Aici îşi primea uneori ambasadorii sau asculta în taină rapoartele iscoadelor, care îi aduceau veşti de la Înalta Curte sau de prin cancelariile Europei.

În perioada 1680-1681, Constantin Brâncoveanu cumpără 627 stânjeni în Obileşti, cu 260 de taleri, de la Nedelcu clucerul şi de la feciorii lui Iorga stolnicul. Brâncoveanu ridică aici „case din piatră”, pe un ostrov aflat între două braţe ale râului Mostiştea, înconjurat din toate părţile de ape. Locul este cunoscut şi astăzi cu numele „Dealul Beciului“ sau „La Beci“. Şi acestă reşedinţă brâncovenească a fost aşezată într-un loc aflat în directă conexiune cu natura, într-un peisaj foarte frumos. Aflăm de la cronicarul Radu Greceanu că în anul 1697 construcția  reședinței domnești de la Obilești era finalizată de câțiva ani, domnitorul Constantin Brâncoveanu, după ce toate poruncile împlinise, după obiceiul ce-l avea primăvara, în luna lui mai a ieşit la preumblare, mersu-au, cum şi în alte dăţi, la satul mării-sale Obileştii, cu toată casa mării-sale şi cu toată boierimea.

Nu doar Radu Greceanu amintește despre reședința domnească de la Obilești – Valea Argovei. Astfel, atât în “Anonimul Brâncovenesc”, precum și în consemnările eruditului italian Anton Maria del Chiaro, care i-a fost secretar personal lui Constantin Brâncoveanu în anii 1710-1714, găsim numeroase referiri la vizitele pe care le făcea la Obilești domnitorul cu familia, oamenii de la curte, sau oaspeții veniți în vizită. Aici, la Obilești, poposește domnitorul în anul 1703, după ce se întoarce de la Adrianopol unde avusese o întâlnire cu sultanul, căruia îi plătise încă 600.000 galbeni în schimbul reconfirmării domniei pe timpul vieții Brâncoveanului. Și după cum spune cronicarul, domnitorul trece Dunărea la Oltenița și de aici, pe malul Mostiștei, ajunge la Obilești împreună cu suita sa, unde cu toții s-au plimbat câteva zile, mai trezindu-se din grijile ce avuse.

În anul 1707, Constantin Vodă Brâncoveanu îl înzestrează cu Palatul de la Obilești pe fiul său cel mare, Radu, el continuând să vină aici în fiecare primăvară pentru a petrece împreună cu familia sărbătorile de Paști. Tot aici, la Obilești, venise Vodă Brâncoveanu, cu familia, în aprilie 1714, pentru a petrece sărbătorile de Paști. Dar, așa cum se consemnează în “Anonimul Brâncovenesc”, un agă împărătesc vine la Obileşti fără veste, neştiind nici capichehaielile domnului, care era la Odriiu, care avea poruncă împărătească îndată să-l ridice pe domn, să-l ducă la Cerneţi, şi cu mare grabă făcură gătire cum s-au putut 3-4 zile. De aici, de la Cerneți(localitate în județul Mehedinți), Constantin Brâncoveanu, împreună cu cei patru fii, cu Ianache Văcărescu și cu Doamna Marica(Maria) sunt duși la Țarigrad(Istanbul) și întemnițați la Edicule. Aici, la 15 august 1714, voievodul martir cădea răpus, împreună cu fiii săi, sub securea turcului, fără să-şi lepede credinţa ortodoxă.

După executarea nemiloasă a lui Constantin Brâncoveanu, reședința sa de la Obilești este prădată de turci, alături de celelalte reședințe și palate domnești, de unde sunt ridicate obiecte de valoare pe care turcii le transportă la Istanbul, cu 40 de care trase de boi. Mai târziu, între anii 1806 și 1812 au loc în zonă cele două războaie ruso-turce, urmând ca între anii 1853 și 1856 palatul să sufere distrugeri după urma războaielor. De asemenea, sunt informații conform cărora, la 1821, în timpul Revoluţiei lui Tudor Vladimirescu, colonelul turc Chehaia Bey a venit de la Turtucaia cu o unitate militară, pentru a interveni în conflict. A stat aici, la palatul părăsit al lui Brâncoveanu, cinci zile. Primind veste că Tudor Vladimirescu a fost omorât la marginea Târgoviştei, colonelul a părăsit palatul, nu înainte de a-i da foc.

Astăzi, despre fostul Palat domnesc de la Obilești stau mărturie, pe lângă informațiile scrise din letopisețele vremii, rezultatele săpăturilor arheologice efectuate în anii 1976-1977 de către o echipă de specialiști ai Muzeului Militar din Capitală, coordonată de dr. Carol Konig. Insula, cu o suprafață de aproximativ 25 de ha, păstrează în pântecele sale amintirile frumoase ale unor vremuri de mult apuse, spunându-ne nouă, celor de azi, că în urmă cu trei secole, au fost momente când Ţara Românească a fost condusă de Constantin Vodă Brâncoveanu de aici, de la Obilești – Valea Argovei!